Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Oamenii din jur

Posted by on 16 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Uncategorized, Viata & Nu Numai

Un citat dubios mă anunță colorat că în viață “cunoști oamenii pe care-i meriți, nu cei pe care ți-i dorești”.

Dacă în general nu mă prea pasionează adevărurile cu glazură de Poptămaș, fraza asta m-a pus puțin pe gânduri. Cu doar o zi în urmă avusesem o conversație pe exact aceeași temă, așa că am fost nevoit să îmi scarpin gânditor barba și să afirm: Da, bă, cam așa e!

Singura obiecție pe care aș aduce-o citatului (neatribuit, dar aștept completări) ar fi folosirea sintagmei „meriți”. Viața nu e atât de bine reglată încât să-ți dea ce meriți, nici măcar în sensul negativ. Cel mai probabil, cunoști oamenii pe care personalitatea, statutul tău social și abilitățile intelectuale îți permit să-i cunoști. Cunoști oamenii pe care „poți” să îi cunoști.

Uneori, doar uneori, se întâmplă să ai contact cu omul ăla providențial care să te facă să-ți depășești condiția, fie că e vorba despre o consoartă, un șef bonom sau despre un profesor iluminat. Din păcate, nimeni nu-ți garantează punctele ăstea de cotitură, motiv pentru care nu are sens să discutăm destinul altora. Ce mi se pare însă interesant este modul în care, în majoritatea situațiilor, ni se pare mai ușor să dăm vina pe „anturaj”, decât să admitem partea de vină a „victimelor”. E o tendință care se vede în media, atunci când caută scuze externe vreunui psihopat (l-au învățat radicalii ăia rău, altfel era băiat bun), dar și în viața de zi cu zi.

Cel mic e un dezastru la școală și s-a apucat de fumat? E numai vina lui Gigel, liderul găștii din care face parte. Sigur, faptul că numai al tău, al Maricicăi și încă doi nebuni ascultă de Gigel nu e o problemă. La fel nu e o problemă cum alți copii din clasă îi ocolesc pe-ăștia, deși ar putea foarte bine să chiulească și să fumeze și ei. Anturajul poartă toată vina. Cel mic și educația primită acasă sunt în alt plan al discuției.

Tânărul Ionel nu mai dă pe-acasă și parcă și-a uitat prietenii și părinții? E numai vina viperei ăleia cu care s-a însurat! Aia nu-l lasă. El, săracul, nici nu are abilitatea de a răspunde pentru propriile acțiuni. Nu, el e o simplă marionetă care nu înțelege conceptul de alegere, deși are peste 30 de ani. Femeia aia poartă toată vina, nu frustrările care l-au făcut pe Ionel să se refugieze în brațele ei.

Marina a devenit brusc arogantă și ursuză? Păi e de la noul serviciu, au făcut-o ăia șefă pe-acolo și-i spun că e grozavă! De-atunci nici nu mai salută. Clar de la job i se trage, ci nu din faptul că toată viața Marina nu și-a dorit altceva decât să parvină, uitându-se la toți prietenii și rudele ei ca la niște instrumente în drumul ei către glorie. Clar nu e vina ei.


(Un alt om pe care l-au stricat prietenii)

Situația poate sta foarte bine și invers: meritele individuale ale unora pot fi îngropate de reputația sau renumele grupului, chiar dacă el nu este complet relevant. De fapt, poate că problema e mai degrabă una a dinamicii de grup. Grupurile reale sau fictive cărora le atribuim o influență implacabilă nu sunt cu adevărat relevante. Faptul că așa au făcut sau că așa fac alții nu mai e de secole o scuză sau cel puțin de la Nürnberg în sus. Sigur că apartenența la un partid politic te poate face mai nesuferit în discuții, dar ea nu explică de ce îți lipsește bunul simț.

Exemplele de mai sus nu urmăreau să-i facă de rușine pe Gigel, Ionel și Marina, ci să sublinieze un fapt puțin mai grav: tindem să acordăm foarte multă importanță comportamentului de grup, ignorându-l pe cel individual. Motivul e simplu și ține de incapacitatea de a ne asuma și de a atribui niște responsabilități. Consecința e că tindem să avem scuze din ce în ce mai stupide, pentru comportamente din ce în ce mai nocive.

Ai votat complet aiurea la ultimele alegeri sau n-ai votat deloc? E în regulă, așa au votat și ăia din jurul tău și te-ai lăsat dus de val. Ai fraudat puțin sistemul? Nu e vina ta. Ai fost influențat, că așa făceau toți pe „vremea aia”. Cumva, nu e vina noastră sau a celor apropiați nouă, ci a unor grupuri amorfe care aparent ne spun ce să gândim. Nu spun că mentalitatea și presiunea de grup n-ar exista, ci doar că ele nu funcționează așa cum ar vrea conștiința unora.

Prin urmare, când vă uitați la băieții ăia veseli care taie libertăți cu ștampila în Parlament, nu-i mai vedeți ca pe o masă amorfă. Nu, ei sunt individualități, alese sau nu de o majoritate, oameni care, cu sau fără dosare, iau niște decizii. Pentru ultimele, nu sunt vinovați numai liderii, X, Y sau Z. Fiecare dintre omuleții ăstia e o subspecie proprie și, după ce tot calvarul ăsta se va fi terminat, ar trebui să ne uităm mai atent la fiecare. Mă îndoiesc că toți au fost vreodată oameni buni, dar i-a stricat anturaju’…

P.S: Zilele ăstea au fost un experiment incredibil de chimie: antipatia s-a transformat în apatie și apoi din nou în furie. Îmi scuzați rima.

În regulă, și după?

Posted by on 28 Oct 2017 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

Incredibila Aventură a Omului Invizibil

Posted by on 18 Aug 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un vultur durduliu, eroul zboară încet printre ușile automate. Căștile îl protejează de asaltul sonor, iar ochelarii sunt scutul perfect pentru invidie…

Costumul de astăzi? O cămașă albastră, pantaloni bej și pantofi negri. Discret pentru un supererou. Perfect pentru o zi de muncă. Aruncă o privire la ceasul de la mâna stângă: încă 20 de minute până la începerea misiunii. E bine. A mai rămas timp pentru un covrig cu susan și poate pentru o cafea de la automat. Poate.

Proaspăt energizat, eroul se îndreaptă calm spre dispozitivul de teleportare. E românesc, așa că sigur mai are de așteptat. Panoul cu cifre îi spune că ultimul a trecut de două minute. Așteaptă liniștit, cu ochii într-un ecran care îi spune cu precizie când o să plouă, cât de aglomerat va fi și cu ce să își umple timpul când așteaptă. Zeci de știri inundă micul dispozitiv, proaspăt eliberat de sub tirania semințelor de susan. Când ai o misiune importantă, viitorul nu te poate lua prin surprindere.

Lângă el mai așteaptă trei supereroi și tot atâtea supereroine. Se duc cu toții în același loc. O clădire strâmtă de birouri, cu băi mari și bucătării mici, cu apă prea rece și cafea prea fierbinte. E locul unde vor salva zeci de documente și-și vor elibera clienții de îndatoririle zilnice. Sunt nemulțumiți. Nu e misiunea pe care o visau, dar e singura misiune la care se pot întoarce în fiecare zi. Nu se consideră eroi.

Metroul oprește și cei șapte se înghesuie înăuntru. După nici un sfert de oră, ajung plictisiți la destinație și se îndreaptă spre suprafață. Pentru un scurt moment, îi întrezăresc pe ei, pe cei care nu se pot teleporta și care nu pot să vadă viitorul în ecrane. Pe cei care nu pot zbura. Îi văd și se întristează, însă sentimentul dispare repede. Există misiuni mai importante, cu linii de cod, tabele și prezentări care ard. Cine are timp să încetinească?

Și totuși există oameni pentru care simpla rutină este o aspirație. Oameni pentru care ritualul colorat al dimineții și timpul pierdut cu ochii în telefon sunt superputeri. Oameni pentru care multe cuvinte au sens, dar nu au formă. Există cel puțin 6.000, ne spun cifrele, și pentru ei libertatea e o superputere.

I-am etichetat simplu, ca fiind „nevăzători” sau „oameni cu deficiențe de vedere”. Statul îi numește „persoane cu dizabilități”. Pentru ei nu suntem doar liberi, ci suntem și invizibili. O superputere de care profităm deseori pentru a-i ignora. Ei sunt cei la care preferăm să nu ne gândim, pentru că e greu de crezut că o simplă călătorie cu metroul ar putea fi o victorie pentru cineva. Din fericire, unii se gândesc la ei. Supereroi care și-ar dori să fie mai puțin invizibili. De data asta, cei care s-au gândit să-și folosească altfel superputerile au fost cei de la Asociația Tandem și Fundația Orange, în parteneriat cu Metrorex.

Mulțumită lor, de la 3 august, transportul cu metroul și alte lucruri care păreau imposibile pentru o persoană cu deficiențe de vedere au devenit accesibile. Practic, toate cele 53 de stații de metrou ale Bucureștiului (da, vom avea în curând 53 de stații) au fost echipate cu 1000 dispozitive de tip beacon. Jucăriile ăstea cu sistem Bluetooth au fost create pentru a oferi indicații vocale de orientare printre stațiile, tunelurile și turnicheții metroului. Cum vor putea fi accesate respectivele indicații? Prin intermediul aplicației gratuite Tandem Access (iOS și Android). Dacă vă întrebați cum sună astfel de indicații, am cerut și o mostră audio care poate fi ascultată aici.

(Da, de-acolo proveneau simbolurile galbene plasate prin stații. Sursa: Asociația Tandem)

Sistemul în sine întră în categoria instrumentelor de mobilitate urbană, așa cum le numea Florin Georgescu, președintele asociației menționate anterior. Știu că expresia asta nu vă mișcă prea tare, dar scopul unui astfel de program nu este numai să ofere o vizibilitate mai mare celor invizibili și să înlesnească accesul la oportunități. Tot el ar trebui să ne recomande în timp drept o țară și un oraș în care te poți „mișca”.

Înainte de a ofta și de a spune superior că în sfârșit intrăm în rând cu lumea, ar fi de remarcat că superprogramul e unul pilot, atât la nivel de țară, cât și la nivel european. De altfel, dacă am putea convinge supereroii care fac naveta să contribuie la popularizarea lui, am putea demonstra că sistemul merge. Ca pas următor, el ar putea fi implementat și în gări și aeroporturi.

Deci, ce spuneți, ne rupem cinci minute din timp să salvăm lumea? Fără Like sau Share, ci cu un simplu „Te ajut eu”…

P.S: Dacă pare ciudat că am popularizat inițiativa asta, ar fi de remarcat că am tot scris despre nevoia de astfel de inițiative încă de acum nouă ani. Ce ar trebui să ni se pară mai ciudat e că niciun polictician nu a vorbit despre sau cu persoanele cu dizabilități și problemele lor. Oare cât să coste niște rampe de acces?

Vârsta lui „pe bune, frate?”

Posted by on 07 Apr 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Cuprins de ramolismentul celui care „bate înspre 30”, am început să scriu ca un bătrân care a prins colectivizarea şi retrăieşte la infinit momentul în care i-au luat comuniştii vaca. Nu că ar fi ceva amuzant în asta, însă…

Din fericire pentru cititori, nu o să scriu din nou despre traumele lăsate de comunism pentru că există subiecte mai superficiale, numai bune de abordat. Unul dintre ele ar fi cel anunţat în titlu şi anume vârsta de la care eşti luat în serios. Adică cum? Adică simplu: este vorba de vârsta la care normele sociale şi limitele biologice te propulsează în postura de „om mare”. E vârsta la care nu mai poţi zice (în public, cel puţin) toate idioţeniile care-ţi trec prin cap, pe motiv că „eşti mic şi prost şi te vei maturiza tu cândva”. E vârsta de la care cei din jur începe să se ofenseze.

Culmea, aici nu e vorba nici măcar despre maturitate, un proces mai complex, prin care unii par să nu treacă niciodată. Acum vorbim despre vârsta la care cei din jur nu mai sunt dispuşi să-ţi tolereze derapajele verbale, mai ales când ele intervin în munca sau interacţiunile zilnice. Vârsta asta nu are un temei logic şi de multe ori nici legal (un om de 18 ani nu e nici matur, nici inteligent), ci se leagă de statutul social al unei persoane, de aşteptările pe care cei din jur le au de la ea şi de faptul că la 31 de ani chiar nu te mai poţi comporta ca la 16. În orice caz, de dragul conversaţiei, o să punem vârsta asta undeva după 25 de ani, deşi, având în vedere nehotărârea actualei generaţii, aş presupune că ea depăşeşte vizibil 30 de ani.

Vorbim, pe scurt, despre vârsta la care nu mai funcţionează scuzele. Scuze pentru ce? Pentru faptul că insişti în fiecare conversaţie că vaccinurile provoacă autism şi că toate medicamentele sunt nocive, deşi ai zero pregătire medicală şi tot atâtea dovezi. Pentru faptul că eşti vizibil rasist şi xenofob în orice ieşire publică şi că, deşi nu te-ar condamna nimeni în cercul tău, insişti să-ţi faci publice teoriile. Pentru faptul că eşti paranoic şi obsedat de conspiraţii stupide. Pentru habotnicie manifestată public. Pentru completa ignoranţă politică. Pentru simpatii declarate ale unor vechi curente extremiste. Pentru stângism vecin cu comunismul. Pentru obsesii sexuale povestite public şi pentru comportamente care ar face un adolescent să roşească. La naiba, chiar şi pentru alegeri vestimentare dubioase, anturaje ciudate şi obsesia de a fi mereu serios. Pe scurt, pentru cam orice indică faptul că ai trăit peste 30 de ani degeaba.

De ce ar fi importante lucrurile ăstea doar după o vârstă? Păi, e simplu. Adolescenţii, de exemplu, sunt pachete de hormoni şi nervi ale căror opinii nu contează câtuşi de puţin. Asta nu pentru că adolescenţa nu ar fi o perioadă importantă, ci pentru simplul motiv că e o perioadă de trecere, o oprire irelevantă în ghidul turistic al vieţii. Sigur, naivitatea puştilor şi puştoaicelor se poate concretiza în curaj nebun, iar inteligenţa nativă şi cea exersată pot schimba lumea, dar opiniile politice, istorice, demografice şi sociale ale adolescenţilor sunt nule, de multe ori influenţate de anturaje dubioase şi psihoze minore. Lucrul ăsta e valabil şi la „tineri”, chiar dacă pentru ei hormonii sunt doar una dintre forţele care-i ghidează. Totuşi, dacă Gigel, la 17 ani, îţi spune că Ion Antonescu a fost cel mai mare erou al României, îl ignori şi speri să-i treacă până la 25. Dacă un om de 28 de ani îţi spune că „Antonescu a avut o idee foarte bună cu ţiganii…” e o problemă, pentru că, de la vârsta aia în sus, ai tendinţa bizară de asculta ce zic oamenii şi de a considera că au bunul simţ să citească 2-3 fraze despre temele de discuţie pe care le propun.

Şi, de fapt, cam aia e a doua problemă. După o vârstă şi câteva praguri de bun simţ trecute (părăsirea, fie şi temporară, a căminului, un job decent, prima relaţie mai serioasă etc), lumea are tendinţa de a te asculta sau de a te asculta suficient de mult, încât să poţi demonstra că eşti prost. Şi, pentru că înotăm într-o mare de digital, să vorbeşti poate însemna foarte bine să scrii, să promovezi anumite imagini sau să dai Like-uri şi Share-uri unor materiale chestionabile. Da, ce să vezi, lumea te va judeca şi pentru astfel de mici „derapaje” şi o va face în raport cu vârsta ta reală. În plus, în contextul potrivit, nu mai eşti doar „tu, un simplu bit într-un ocean de online”, ci eşti tu, profesorul, jurnalistul, programatorul sau expertul în comunicare. Tu, politician, nu poţi să te cerţi public pe tema cotei unice de impozitare şi apoi să te scuzi că „erai nervos” sau că „vorbeai exclusiv în nume propriu”. Politica publică e aria ta de expertiză, iar tu eşti o persoană publică cu un cont public. Nu e ca şi când te-ar fi înregistrat cineva în pat cu nevasta, în timp ce-i şopteai că nu-ţi plac săracii.

Şi da, cu cât e mai înalt statutul şi mai serioasă funcţia, cu atât e mai dureroasă căzătura. Ştiu că nu e o revelaţie pentru nimeni, dar sunt lucruri pe care nu ar trebui să le faci, spui sau scrii dintr-o anumită poziţie, indiferent cât de tare te-ar chinui libertatea de exprimare. Sunt lucruri care nu mai cadrează cu imaginea unui om de 28, 32 sau 40 de ani, indiferent de ocupaţie, sex sau statut. După o anumită vârstă, în momentul în care te ridici în picioare pentru a lua cuvântul (în public sau privat), lumea nu o să facă doar „ce zice popa” (sau „preoteasa”), ci o să se uite atent şi la cum se îmbracă, cum vorbeşte şi cum acţionează el (sau ea). Mai mult chiar, de cele mai multe ori, ceilalţi îl vor eticheta după acea primă impresie, singurul contact pe care societatea actuală ni-l permite, de multe ori.

Deci, dacă tactul ne lipseşte cu desăvârşire sau dacă subiectul adus în discuţie e o problemă „sensibilă”, ar fi poate mai bine să nu facem să dispară la fel de repede şi respectul, mai ales dacă persoanele din jur n-au învăţat încă să ne suporte.

P.S: Articolul ăsta s-ar fi putut foarte bine numi şi „vârsta de la care să nu fii idiot”, dar simţeam nevoia unei gargare lexicale. Asta sau sufar de „end-of-history illusion”.

Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

Posted by on 05 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…

Next»