Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

TL;DR

Posted by on 03 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Chiar dacă n-am fost colegi de timpuri, sigur ați auzit de generația „cu cheia de gât”.

Ăia am fost noi: puștii care n-aveau desene decât de la ora șapte și care au ascultat fără sarcasm Andrè și N&D. Ăia care încă se jucau toată ziua pe-afară, deși începuseră să apară clonele de Nintendo și calculatoarele 286. Într-un final, tot noi am fost și „ăia” care au primit o serie de lecții de viață care ne bântuie și acum.

Adevărul e că multe dintre lecțiile părinților și profesorilor noștri se puteau reduce la același îndemn: să termini mereu ce ai început! Că era mâncarea din farfurie sau cartea răsfoită de curând, era musai să devorezi ultima bobiță și să citești ultimele cuvinte din postfață. Din păcate, regula asta ne-a procopsit cu o obsesie înrudită cu tulburarea. Într-o lume în care informația atacă permanent și în care toată lumea spune ceva, să „asculți până la capăt” e un mare handicap.

În celălalt colț al ringului, generațiile mai puțin nostalgice după Sandy Bell și-au dezvoltat propriile mecanisme de apărare. Printre ele se numără și omniprezentul „TL;DR” sau „Too Long; Didn’t Read”. În limba română, vorbim despre un banal „e prea lung, n-am citit. Înrudită cu enervantul „whatever”, expresia asta nu face decât să afirme ușor arogant că textul din fața cititorului e prea lung, plictisitor și nu atinge punctele esențiale. Cam cum e textul pe care-l citiți acum.

Din moment ce am început pe tonul ăsta, ar fi de așteptat să arunc cu nămol în comoditatea și ignoranța „tinerilor”, nu-i așa? Din păcate pentru oamenii care au ascultat piese compuse de Radu Fornea, nu voi face asta. Generațiile mai proaspete au dreptate! Enervantul TL;DR e un mecanism de selecție excelent, unul de care avem nevoie cu toții.

Pe vremuri, circula ideea că dacă o carte nu te prinde din primele 30 de pagini, atunci e bine să o abandonezi. Într-o lume în care se tipăresc milioane de cărți anual, să petreci mai mult de 30 de pagini în compania uneia proaste e prea mult. La fel de valabilă e și regula celor 15 minute pierdute în fața unui film prost sau vizionarea a mai mult de un episod dintr-un serial nereușit. O misiune dintr-un joc anost ar trebui să fie suficientă pentru a apăsa cu încredere „Uninstall”.

TL;DR e un motto sănătos într-o lume sub asediu. Uitați-vă la paginile cu nimicuri de pe Facebook și la zecile de editoriale de pe platformele de „jurnalism”. Nu credeți că multor autori le-ar prinde mai bine un TL;DR în loc de un Like? Uitați-vă la artiștii pedanți și perdanți ale căror opere trebuie rumegate cu orele doar pentru a descoperi banalitățile din spate. De câte genii în rezervă avem nevoie?

Regula e valabilă atât în literatură, cât și în film, jurnalism sau muzică. Ce mai, e valabilă cam peste tot: dacă n-ai nimic de spus, spune-o repede. Nu de alta, dar noi am învățat să nu lăsăm nimic în farfurie, chiar și atunci când ni se servește o simplă garnitură. Fie că ne place sau nu, trăim într-un secol al narațiunii. Povestea, indiferent de modul în care e ilustrată, primează. Publicul nu vrea povești bine coapte pentru că e prea superficial pentru metafore. Omul lui 2018 nu prea are timp, dar are de unde alege! În 2018, arta chiar este „pentru toată lumea”. Dacă asta înseamnă că anumite genuri și stiluri trebuie să se scufunde în obscuritate, poate că asta le e soarta.

Știu, știu, e nedrept să nu dai o șansă anumitor creații! Așa, poate că nimeni n-ar mai citi Ulise, „capodopera” lui James Joyce. Multe studii despre sensul existenței n-ar mai avea loc în bibliografii. Mai mult, cine ar mai cumpăra capodopere românești de 800 de pagini? Păi… poate că răspunsul ar trebui să fie „nimeni, în afara celor din mediul universitar și pasionaților de fenomen”. Problema nu e ce se scrie, ci atenția care se dă unor cărți necitibile, filme nevizionabile și experimente dubioase. Foarte puține dintre ele oferă suficient pentru a justifica orele pierdute.

Printre mulți critici și profesori încă dăinuie impresia că ar trebui să ne supunem constant genului ăstuia de tortură. Doar și ei fost forțați să facă la fel… să termine ce au început. Să nu uităm totuși că mulți autori canonici nu mai sunt nici pe departe „buni”, analizați după standardele actuale. Sunt oameni care au fost relevanți în contextul epocii lor, o epocă în care accesul la cultură era limitat și în care concurența nu prea exista. Nimeni nu le va știrbi meritele, dar cred că pe unii îi putem pune liniștiți la naftalină.

Un puști din ziua de azi înțelege de ce Harry Potter are șapte volume, dar va răbda cu greu trei părți din Frații Jderi. Oricât ne-ar plăcea nouă trădătorii comuniști, J.K. Rowling mătură pe jos cu Sadoveanu, atât la nivel de stil, cât și de structură narativă. Și dacă acum 15 ani aș fi râs singur de comparația asta, în 2018 generația fără cheie de gât poate oricând să aleagă între Rowling și Sadoveanu.

Nu are sens să vă spun că situația e absolut identică în muzică și film. Dacă într-un lungmetraj nu se întâmplă absolut nimic în primele 15-20 de minute, nu are sens să înduri „până la capăt”. Oricum, dacă personajului principal îi ia două ore să iasă din baie, ai toate șansele să urmărești un film românesc premiat.

Pare brutal să aplici în mod constant ștampila TL;DR. Vorbim însă și despre o formă de a pedepsi și educa “artiștii” care privesc de sus și repetă la nesfârșit: publicul nu înțelege! Pe ei, pe jurnaliștii de mucava, îndrăgostiți de propriile cuvinte, și pe regizorii care nu pot muta o cameră.

În final… sunt conștient de ironia situației. Un tip care scrie texte lungi și sforăitoare scrie un astfel de text pe care vă îndeamnă de fapt să nu-l citiți. Din fericire, știu că mulți dintre voi au sărit direct la paragraful final. E în ordine: puteți aplica lecția de mai sus. Aveți de unde alege!

P.S: Acum câțiva ani, după ce tocmai terminase o carte a autorului sud-american, o colegă mi-a spus cu sinceritate: „Băi, viața e prea scurtă să citești Vargas Llosa!”. Am ascultat-o.

Tarkovski, frate!

Posted by on 26 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Trecând recent pe lângă un chioşc de ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).

Do us a favour…

Posted by on 06 Jun 2015 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Când peste jumătate din prietenii şi cunoştinţele tale trăiesc în afara ţării, să intri cu plugul în subiectul “plecării” poate părea puţin… imprudent.

Mai mult, când votul diasporei atârnă decisiv în alegerile naţionale, e riscant să o faci pe sociologul şi să împarţi milioane de oameni în categorii inventate. Cu toate acestea, o să-mi asum riscul (şi odată cu el avalanşa de comentarii negative) pentru că simt nevoia să lămuresc niste lucruri şi, poate, să-mi vărs puţin năduful. Nu de alta, dar într-o recentă dezbatere de pe un blog mai vizitat, o afirmaţie ambiguă din partea mea a atras un val de înţepături şi defulări venite din partea „românilor realizaţi peste hotare”.

În primul rând, ar trebui să-mi delimitez pe cât posibil poziţia şi limitele actuale. Chiar dacă paragraful ăsta o să pară pompos, prefer să-l scriu acum, decât să-l repet ulterior. La aproape 28 de ani, n-am întors lumea cu fundul în sus, dar nici nu mă plâng de lipsa realizărilor, a jobului sau de situaţia curentă. Am ani buni de profesie, am încercat şi încerc în continuare şi lucruri pe cont propriu sau cu echipe mici şi nici nu sufăr de frustrarea diplomelor sau a atestatelor (hârţogăria se odihneşte liniştită în dulap). Nici febra creditelor nu m-a prins în postura îndatoratului şi nici după atestate de limbă nu sufăr. Sunt deci în pozitia în care am putut experimenta „străinatatea” în vacanţe, vizite prelungite şi delegaţii, dar nu am pretenţia să cred că “ştiu cum e”. E postura în care n-aş refuza un job bine plătit într-o ţară sau într-un oraş ale căror condiţii să corespundă cu reputaţia. O poziţie în care pot numi cel puţin 30-40 de cunoştinţe, colegi şi colege de generaţie.

În ciuda impresiilor celor care au plecat în 91’ din Filiaşi, nici România şi nici Bucureştiul anului 2015 nu sunt nişte haznale infecte, odată ce tu eşti cel care pune condiţiile. Cu un efort corect de orientare, se poate trăi atât în România, cât şi în Bucureşti. Ce încerc să spun este că, dacă oferta ar fi potrivită sau dacă situaţia ar cere-o, aş pleca, dar nu mai am furia studenţească de acum 6 ani, când îmi îndemnam cititorii să „stingă lumina”. Sau poate sunt doar prea optimist şi ancorat în realitatea europeană (nu în poveştile Internetului despre oraşe miraculoase), uşor încurajat şi de direcţia economică şi socială în care pare că se îndreaptă ţara. Asta deşi nu am cultivat niciodată pasiuni naţionaliste.

Şi totuşi, dacă lucrurile sunt „cât de cât ok” (că să-mi citez un prieten) în oraşele mari, dacă poţi lansa o afacere în ţară care să meargă şi afară, de ce încă pleacă lumea pe rupte? Din aceleaşi motive pentru care plecau şi acum 20 de ani, minus disperarea birocraţiei de la graniţă, frica de Iliescu şi fantoma comunismului. Pentru că unii n-au literalmente ce să facă aici. Încearcă să faci cercetare în antropologie sau să te specializezi în fizica Pământului cu 900 de RON pe lună sau, mai bine, încearca să faci cercetare (doctorală sau independentă) în România. Încearcă să-ţi pui în valoare studiile din timpul facultaţii sau masterului (relevante sau nu, pentru unii sunt mai mult decât hârtii). Încearcă să-ţi dedici viaţa medicinei sau profesoratului sau încearcă să trăieşti din propriul atelier de tâmplărie sau din propria firmă de instalaţii. Se poate? Da, doar că efortul şi durata lui sunt atât de mari, încât sacrificiul personal riscă să-ţi stingă scânteia din priviri. Dacă la dorinţă se adaugă şi necesitatea (datorii, copii şi incidente neprevăzute), plecarea s-ar putea să fie ultima soluţie, nu prima opţiune.

Pe lângă cei care nu şi-au găsit aici vocea şi cei cărora viaţa le-a spus „Acum!” există şi oamenii care aveau un trai cel puţin satisfăcător aici, dar li s-a oferit unul senzaţional afară. Sunt oamenii pentru care banii, timpul liber şi străzile mai curate sunt simple beneficii pentru o ofertă deja generoasă. Lor li se adaugă şi oamenii care pur şi simplu vor o altă experienţă şi se simt pregătiţi pentru ea, oameni suficient de maturi psihic, emoţional şi financiar. Suntem cetăţeni europeni, dar turişti globali, deci… „home is where the heart is”, nu? Pe toţi cei enumeraţi mai sus şi pe mulţi alţii îi pot înţelege cum m-aş putea înţelege şi pe mine dacă într-o zi o să-mi vând posesiunile, o să-mi iau jumătatea de mână şi o să-mi hrănesc grafomania din Praga sau Reikjavik.

Bun, ar zice cititorii ocazionali. Ai enumerat aici mai toate categoriile de emigranţi (sau imigranţi, dacă citiţi din partea cealaltă a graniţelor)… ce a mai rămas? Eu zic că mai rămâne un 50% din masa totală a celor care au plecat, o masă vocală şi mult prea activă pentru CV-ul subţirel de care dispune. La cine mă gândesc? La oamenii care n-au văzut mai departe de orăşelul lor de munte, dar au impresia că o găleată precum Catania (exemplu aleatoriu, dar real) depăşeşte cu mult „tot ce se găseşte în România”. La oamenii care au plecat afară pentru că aici e „plin de proşti”, „se ascultă numai manele” şi pentru că „ei ar fi trebuit să fie deja manageri”. Mă gândesc şi la cei care ne-au ameninţat că pleacă să vadă lumea, dar s-au oprit în primul cătun unde au gasit un job part-time, descoperind cam un sfert din ce vede un om cu un job decent într-un city break. Vorbesc despre o masă de oameni care se supraestimează grav, oameni care n-au reuşit nimic aici pentru a pleca şi a nu reuşi nimic nici “dincolo”.

Când vorbesc despre “ei”, mulţi se gândesc instinctiv la oameni precum cei scoşi în evidenţă de documentarul The Romanians Are Coming (pe care vi-l recomand din nou, cu ocazia asta, dar nu pentru reprezentativitatea statistică). Oameni fără prea multe perspective şi educaţie, dar care nu au curajul să-şi admită înfrângerea şi să se întoarcă. Oameni dintr-o fictivă clasă de jos, în general. Cu toate acestea, clasa învinşilor pe hârtie (dar a învingătorilor pe Facebook) include şi alte categorii. De la studenţi de anul I, proaspăt ieşiţi din adolescenţă, dar autori de scrisori deschise (de care vor râde singuri peste ani), la intelectuali de provincie (în sensul dat de link) care-şi părăsesc bula natală pentru a se închide într-o alta. O bulă în care cei care eşuează în Spania sunt mai buni decât cei care eşuează în România.

Îi include şi pe cei care au două facultăţi aici, dar lucrează ca zidari acolo. Nu, nu pe toţi, doar pe cei care nu admit că au făcut un compromis şi se complac ani de zile în noua postură, arătându-şi cu degetul vechii colegi pe care-i “domină” cu 3-400 de euro în plus la salariu. Îi include şi pe cei care şi-au părăsit ţara de un an, dar ne dau lecţii despre rasism, feminism şi civilizaţie, în timp ce fac cu nonşalanţă diferenţierea dintre români şi ţigani, de parcă asta i-ar pune într-o lumină nobilă. Îi include şi pe cei care muncesc de la 8 la 8 pe salarii de nimic (comparate cu media ţării gazdă), dar care îşi acoperă frustrarea complexând puştani pe forumurile auto. Vorbesc despre o categorie de oameni mai mare decât ar trebui şi mai vocală decât am vrea. O “mică diaspora cu gura mare”.

Mulţi dintre cei care au impresia că ne-ar face o favoare imensă dacă ar reveni în ţară au o problema reală cu „civilizaţia”, un concept pe care-l aruncă în fiecare discuţie de parcă tu n-ai fi văzut în viaţa ta străzile din Hamburg sau castelele Cehiei. Nu dom’le, o să-ţi spună povestească unul care curăţă străzile în Wittenburg ce înseamnă civilizaţia, ce-i ala „mall” şi de ce România n-o să fie „niciodată aşa”. Similar cu vizionarii care prin 2006 ne întrebau dacă avem McDonald’s în România (nu, încă ne mâncam între noi pe-atunci), cam aşa sunt şi oamenii care au plecat dintr-un mediu rural sau semi-rural într-un alt mediu rural sau semi-rural. Mai toţi au senzaţia că în România nu exista salarii de peste 1000 de euro şi că plecatul peste graniţă cu buletinul e un simplu mit. Nu de alta, dar mulţi nu şi-au părăsit de ani de zile oraşul gazdă, motiv pentru care viziunea lor este extrem de îngustă.

De-asta şi noţiunea lor de civilizatie este una la fel de… îngustă. Existenţa oamenilor care se spală zilnic, nu se omoară în trafic şi îşi permit să-şi facă vacanţele şi în alte locuri decât spatele blocului nu va fi asociată niciodată cu România. Nici ideea unor români care rămân cu ceva mai mulţi bani decât ei la sfarşitul lunii nu-i mulţumeşte pe eroii noştri. De ce? Pentru că atunci imaginea unei Românii fetide, pline de oameni limitaţi şi săraci ar trebui să se estompeze. Atunci ar apărea întrebarea „Dar ia stai puţin, oare nu există oameni mulţumiţi în România, oameni care nu fură şi nu muncesc până la epuizare?”, iar astfel de întrebări le-ar demola mitologia atent construită. În plus, apare acelaşi fenomen care uneori ne împiedică pe noi, cei din ţară, să vedem că o mare parte din România chiar o duce prost şi că salariile şi ocaziile amintite mai sus sunt limitate. E vorba despre închiderea în propriul cerc social. Pentru cei din afara graniţelor (pentru categoria despre care discutăm, evident), fenomenul funcţionează puţin diferit: ceilalţi imigranţi confirmă imaginea despre ţară şi lovesc furibund în „fraierii care au rămas”.

Mica diasporă cu gura mare face eforturi serioase în a-şi diminua disonanţa cognitivă. Obsesia cu civilizaţia este doar unul dintre ele. Sigur că un Stat care te respectă şi nu cumpără tablouri din impozitele tale este important. Sigur că politeţea fetei de la magazin şi străzile curate sunt puncte în plus pentru orice om sănătos. Problema e că ai nevoie de o anumită experienţă de viaţă şi de muncă pentru a ajunge la concluzia că lucrurile mici fac diferenţa, experienţă pe care nu sunt convins că cei numiţi mai sus o au. Mulţi pleacă încărcaţi de preconcepţii şi se forţează zilnic să şi le reconfirme. Eforturile lor sunt extrem de vizibile online, un loc unde o existenţă la limită, într-o ţară de care nu te poţi bucura, se poate transforma uşor în „uite ce croissant delicios am mâncat astăzi”. E un loc unde nu există „cetăţeni de mâna a doua” şi unde marile metropole europene pot fi încă locuri magice, nu oraşe supraaglomerate şi murdare, cu un trafic nu la fel de încărcat (unii mai au şi reguli), dar la fel de enervant precum cel din ţară.

Şi acum, dacă tot am adus vorba, ce sunt cetăţenii de mâna a doua? Nu, nu sunt oamenii cu joburi care sunt privite de sus aici (cu atât mai mult cu cât nu există cu adevărat muncă de jos). Sunt oamenii „cu climă bizonică”, pe care doar prietenii din lista de Facebook îi invidiază, pentru că cei cu care împart baraca şi cele 14 ore de muncă ştiu că nu au de ce să o facă. Oameni care stau cu frica în sân că le expiră permisul de muncă, de şedere sau viza. Sunt “şefii” care-şi fac palate în sate irelevante, dar care trăiesc din reducerile la supermarketurile din cartierele de imigranţi. Sunt „vizionarii” care pierd 4 ore zilnic pentru a ajunge la un job pe care nu-l suportă de ani de zile, doar pentru a sta încă 10 acolo şi a câştiga cât un angajat mai răsărit dintr-o multinaţională românească. Sunt oameni care au pretenţia de a fi luaţi în serios în micul mediu intelectual din România, dar care de şase ani au acelasi salariu ultramodest în Marea Britanie.

Sunt românii care se complac în propria situaţie din afara ţării şi au o atitudine de valet în faţa oricărui act de identitate care începe cu John sau Pierre. Aceiaşi care dau lecţii de „civilizaţie” unora cu mai multe clase, mai multă experienţă şi uneori cu mai mulţi bani, care au făcut „greşeala” de a nu pleca. Oameni care cred că încă mai avem răbdare să luăm lecţii de la experţi cu patru clase, de parcă nu ne-ar fi ajuns cei pe care înaintaşii şi contemporanii noştri i-au votat. Oameni care nu înţeleg că valorea banilor stă în modul în care îi investeşti (în tine, în familia, visurile şi proiectele tale), nu în stema care straluceşte pe monedă.

Nu am o problemă cu oamenii plecaţi să-şi pună pe picioare propria afacere în afară, cum n-am o problemă nici cu firmele româneşti stabilite în Silicon Valley (cum aş putea să am?), dar o să am mereu o problemă cu cei care fac lucrurile din pură frustrare şi resentiment. Să arăţi un buletin la aeroport nu mai e un gest atât de curajos, nu când vezi 3-4 ţări pe an oricum. Să pleci de la ideea că tot ce e aici e un gunoi, doar pentru că tu nu ai reuşit să vezi altfel lucrurile, rămâne o poziţie greşită. Nu de alta, dar până la urmă totul ţine de alegeri.

Dacă tu eşti convins că ai făcut alegerea potrivită şi eşti mulţumit cu ea, nu văd de ce ai face efortul să ne explici zilnic că suntem furaţi pe faţă, că oraşele noastre put, că e plin de gropi şi de hoţi şi că dacă nu plecăm suntem cretini. Da, ştim că lucrurile nu sunt tocmai roze în România şi că joburile alea decente sunt destul de puţine, dar e cam ciudat sa remarci asta de la ani şi kilometri distanţă, în timp ce “fraierii” din ţara care te-a format se chinuie să traiască decent, să lupte (aşa cum pot, unii cu gura, alţii cu scrisul, alţii cu ştampila sau semnătura) şi să creeze de bine, de rău, o Românie. Alegerile se fac sau nu, nu se justifică ani de zile.

În dezbaterile amintite anterior, am întâlnit şi argumente de tip „românii n-au disciplina muncii”, de parcă majoritatea managerilor români de multinaţionale n-au plecat de la filiale locale. Alţii încercau să-şi asume identitatea ţării gazdă, sau se autodenumească „expaţi”. Orice, numai să nu fie consideraţi „imigranţi români”. Alţii îmi explicau că e o diferenţă enormă între a munci pentru a supravieţui aici şi a munci pentru a supravieţui acolo. Da, este, doar că „acolo” ( depinde totuşi de ţară) rişti să nu mai ajungi niciodată la medicul ăla profesionist, atent şi bine plătit, dacă nu urci puţin pe scara socială (din nou, depinde de ţară). Să nu uităm că vorbim despre genul de oameni care nu consideră propria cameră o necesitate într-o ţară străină, dar se plâng că în Bucureşti se ascultă manele. Oameni al căror strâmt orizont se învarte în jurul aceloraşi câteva elemente şi pentru care simpla trecere a graniţei e o “mare realizare”.

Stiu că sunt şi mii de oameni care se bucură de toate beneficiile unui stat funcţional, în Europa sau peste Ocean. Oameni care îşi permit să-şi cheltuie cum vor banii câştigaţi cinstit, oameni care sunt liberi să-şi practice meseria sau să-şi urmeze chemarea într-o ţară ai cărei reprezentanţi nu-i privesc de sus. Ştiu că există şi oameni care sunt cu adevărat liberi să-şi exercite opţiunile politice, chiar dacă mulţi nu le pot aprecia în contextul cultural şi istoric potrivit (doi ani de trăit în Nevada nu te fac “republican înrăit”). Ştiu că există şi destui studenţi apreciaţi pentru ideile şi iniţiativele lor, deveniţi profesori, cercetători sau interni în corporaţii globale. Din păcate, ei nu sunt singurii oameni care au plecat din ţară şi n-au nici timpul sau cheful să-i tempereze pe micii învinşi ai sorţii. Ei au înţeles că trăieşti în ţara în care vrei să trăieşti, indiferent de numele ei, şi că, până la urmă, ţine de tine şi de eforturile tale să faci ca lucrurile să arate şi să fie… bine. Dacă actualele condiţii te forţează la martiriu, nu văd de ce nu ai pleca.

Dacă pleci însă pentru „un pic mai bine”, nu îi face slabi sau leneşi pe cei care îsi caută mai atent sau mai aproape binele. Nu face greşeala să crezi că din România pleacă numai “cei mai buni” şi că în urmă rămâne pleava. Nu-i face pe cei indecişi să creadă că România de afară nu e cu mult diferită faţă de cea de aici. Dacă ai pariat pe o carte greşită, dacă lipsa de H&M-uri era motivul pentru care nu mai puteai trăi aici şi dacă frustrarea este singura ta motivaţie, acceptă realitatea sau… do us all a favour and shut the fuck up.

P.S: M-am gândit că dacă tot fac asta zilnic la muncă şi dacă tot există patru oameni care mă bat la cap de vreo doi ani, aş putea scrie constant cu diacritice. Serios, dacă nu vă afectează feed-ul RSS şi dacă “vă place în română, efortul ar fi minim.

Om bogat, om vedea

Posted by on 21 Sep 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cum scriu mai rar decat isi respecta un deputat promisiunile, azi am decis sa arunc niste randuri pe o tema ceva mai serioasa…

Luna trecuta Internetul vuia, agresat de dezbateri pe tema unei manevre cu iz electoral. Este vorba despre decizia de a scuti anumite categorii de contribuabili de returnarea unor sume obtinute ilicit, din neglijenta functionarilor publici. Problema e a naibii de sensibila si nu sunt in masura sa o transez, mai ales cand e vorba despre pensionari, mame sau profesori. Totusi, ce m-a mirat a fost aparitia unei categorii de internauti, internauti care ii acuzau pe toti opozantii masurii ca “urasc oamenii saraci”. Nu a fost prima data cand am auzit genul asta de acuzatii, cu-atat mai mult cu cat Romania este majoritar formata din categorii defavorizate. Deci, ce ar fi atat de in neregula cu “saracii”, incat sa ajunga cineva sa-i urasca?

In primul rand, cred ca ura e foarte mult spus. E mai degraba un urlet al minoritatii care duce fiscal tara in spate. Un urlet indreptat impotriva mentalitatilor nocive si a tuturor celor care le sustin, fie ca sunt politicieni, oameni de rand sau bagatori in seama. Un urlet impotriva ideilor care genereaza manevre de tip “sa luam de la cei putini si sa distribuim tuturor!”. Chiar daca in Romania clasele sociale nu sunt atat de clare (stratificarea e slaba si extremele evidente), este evident ca la nivel global exista varfuri care monopolizeaza resursele, oameni care o duc bine sau foarte bine, si extrem de multi oameni care subzista. Insa ideea de a lua, fie fortat, fie prin impozite, de la cei care si-au strans meritat averea si a da o imparti unora care nu vad mai departe de ziua de maine e putin…absurda.

De dragul argumentarii, vom face abstractie de abuzuri si de sistemele nefunctionale. Daca nu ne gandim la vreo dictatura unde singurul om cu posibilitatea de a detine ceva este liderul suprem, ideea de avutie generala (wealth) nu e un lucru fix sau clar delimitat. Mai mult, avutia nu e un lucru care trebuie distribuit artificial, pe baza unor programe utopice. Ea depinde de niste factori precum educatia celor implicati, nivelul individual si colectiv de dezvoltare, de resursele regiunii si de sistemul de administratie. Avutia poate fi generata, cat timp sistemul educational si cel social functioneaza in parametri normali si cat timp resursele economice ale zonei o permit. Ideea de a “distribui” avutia prin suprataxarea unor indivizi bine pregatiti care produc bani si-i fac sa circule in sistem e din start gresita (se aude, Franta?). Nu de alta, dar banii vor ajunge in mainile unor oameni incapabili prin educatie, circumstante de mediu sau mentalitate sa-i inmulteasca. Astfel, in loc sa generezi oportunitati prin sustinerea unor afaceri (care astfel integreaza mai multi oameni in sistem), ajungi sa generezi disensiuni intre vechile si noile victime ale sistemului. Atat lor, cat si celor din esalonul de sus le-ar fi mai bine daca banii ar circula, decat daca ei ar fi “distribuiti”. Vorbim, din nou, despre o situatie ideala, nu despre confiscarea si reidistribuirea averii vreunui oligarh corupt.

O a doua problema o reprezinta chiar folosirea termenului de “saraci” pentru a arunca in aceeasi oala oameni din diferite medii si cu diferite pregatiri. Cine sunt saracii? De fiecare data cand ne gandim la categorii defavorizate, ne vin in minte doctori, profesori talentati sau tineri politisti care incearca sa schimbe ceva. Ne vin in minte mame ramase fara serviciu, pensionari fara bani de pastile sau asistenti sociali fortati sa munceasca pe sume umilitoare. Cu alte cuvinte, ne vine in minte doar spuma halbei de apa plata. Trecand peste comentarii de tip “dar ce, astia n-au stiut in ce se baga cand au ales sa faca X?”, trebuie sa recunoastem ca in Romania chiar exista categorii defavorizate care-si merita sporurile si indemnizatiile. Ele sunt insa inconjurate de falsii asistati sociali, de cei care prefera o combinatie de munca la negru si diferite ajutoare pentru a se “descurca”. Cei 47%, cum ii numea Romney, exista si pot deveni o problema, cu-atat mai mult cu cat ei nu participa deloc la viata “cetatii”…dar voteaza.

Asa zisa “ura” nu este indreptata spre cei care nu au sau care nu pot sa aiba, ci spre cei care nu vor sa aiba, nu prin mijloace legale, cel putin. Este indreptata spre oamenii care asteapta “sa le dea statul”, desi ar putea foarte bine sa “produca”. Chiar si cazul celor care au primit bani in plus prin niste greseli ale functionarilor publici naste cateva intrebari. Daca ii eliminam pe cei cu-adevarat disperati, tot ramane intrebarea: de ce restul au acceptat bonusul? Pentru ca erau “banii Statului”? Banii aia sunt tot banii fraierilor care isi distrug sanatatea muncind si platind impozite. De ce aceiasi fraieri se uita cu mila si compasiune la oameni bucurosi ca au pacalit sistemul? Nu de alta, dar chiar daca iti tii banii la vedere intr-un buzunar exterior, cand cineva ii ia, tot furt se numeste. Oamenii aia au luat pentru ca in mentalitatea lor asta era un lucru normal. Mediul, educatia si mentalitatea i-au invatat sau fortat sa se “descurce”. Asta nu e neaparat vina lor, dar nici nu-i transforma in nevinovati.

Prin urmare, nu doar “falsii saraci” ridica probleme in acordarea ajutoarelor de stat. Pe termen lung, adevaratele probleme sunt mentalitatea si lipsa posibilitatilor de evolutie. Majoritatea celor care nu pot iesi din bula saraciei sunt prinsi acolo fie din cauza alegerilor proprii (“am vrut sa fac asta, dar nu ma asteptam sa imi fie atat de greu), a lipsei de educatie (“ce fac eu nu se mai cauta sau nu se plateste decent”), a lipsei de fonduri la nivel de familie (“n-am fost sustinut sa pot face ce vreau si nici n-am reusit sa o fac singur”), a unor accidente (“a intervenit ceva”) sau a mentalitatii defectuoase (“asta e si n-am ce face!”). Un rol il joaca si lipsa de dezvoltare a regiunii unde s-a intamplat sa te nasti sau stabilesti (“aici nu exista nimic pentru mine”). Odata ajuns intr-o astfel de situatie (Doamne fereste, vorba celor indreptati spre divin), poti iesi doar cu vointa, efort sustinut si noroc. Evident, lucrul asta e posibil daca faci diferenta dintre a avea si a fi, diferenta pe care e mai greu sa o faci cand nu stii daca ai ce manca a doua zi. Diferenta pe care o faci daca ai o anumita educatie si experienta de viata. Diferenta pe care o fac prea putini.

De-asta multi demagogi de pe Facebook nu pot empatiza cu ”saracii”. Pentru cei suficient de bine pregatiti si cu o “mentalitate” sanatoasa, pierderea jobului inseamna cateva luni pe bara si eventual ”cautarea unui alt job”. Ceea ce nu e foarte greu cand esti un super programator sau vreun director de marketing cu zeci de recomandari online si offline. Nu e greu nici cand esti un antreprenor cu cateva proiecte de succes care tocmai a intampinat primul esec. E mai greu insa sa intelegi cum un croitor de 50 de ani nu si-ar mai putea gasi de lucru dupa concediere. Atunci cand te-ai orientat din start spre beneficiul financiar si spre flexibilitate, e mai dificil sa empatizezi cu un om care si-a dorit toata viata sa faca ceva si s-a pregatit intens pentru asta, ca acum sa constate ca ii este imposibil. E foarte greu sa pricepi de ce un om captiv in situatia asta nu stie ce sa faca cu banii, odata ce-i primeste, si de ce, atunci cand ii are, ii investeste complet aiurea. Investitiile, in propria persoana sau in proiecte de viitor, si economiile inteligente sunt lucruri care se invata.

Daca ne uitam putin la castigatorii la loterie de-aici sau de aiurea, nu ne va mira faptul ca majoritatea sunt deja falimentari. De ce? Pentru ca, daca ii dai unui om care traieste pentru “acum” o suma de bani, nu va gandi mai departe de “sa-si ia o masina misto, sa moara toti de invidie”. In putine cazuri va decide sa-si reia studiile, sa materializeze vreo idee de afacere, sa prospecteze piata sau sa investeasca cu cap. Cu alte cuvinte, nu va “genera avutie”, motiv pentru care, daca respectivul nu are nevoie de bani pentru supravietuire, simpla pasare de fonduri nu il va ajuta cu nimic pe termen lung. Cei 47% nu sunt apti sa gestioneze sume mari de bani, asa cum nu vor fi prea curand apti sa conduca. Sunt oameni cu o gandire profund individualista, orientata spre supravietuire.

Idealurile mari si gesturile nobile sunt de multe ori facute de oameni foarte educati si cu o situatie materiala cel putin satisfacatoare. De ce? Pentru ca necunoscand restrictiile, oamenii de genul asta au timp sa se gandeasca la ceea ce anticii numeau “lucruri mari”. Sa nu uitam ca exista destule civilizatii care au cazut dupa ce au lasat puterea in mainile “poporului”, fenomen precedat de multe ori de conditii economice precare. O investire mai buna a impozitelor ar fi in educatie, consiliere si reorientare profesionala si, bineinteles, in crearea de locuri de munca la nivel local. O investire mai buna ar fi in reducerea unor taxe si incurajarea anteprenoriatului. O investire mai buna ar fi in reducerea frustrarii. Daca dai bani unui om al strazii (exemplu extrem), il ajuti cel mult sa supravietuiasca pana a doua zi. Daca-l adapostesti cateva luni si-l inveti o meserie, altele sunt perspectivele. De-asta simpla “distribuire” a unor fonduri nu functioneaza. Gestionarea lor corecta are insa nevoie de administratori buni. Din pacate, administratorii buni nu atrag stampilele de vot.

Daca aveti nevoie de exemple mai grave, e suficient sa aruncati un ochi pe recentele incidente din Africa, unde echipe de oameni meniti sa ajute la oprirea epidemiei de Ebola au fost omorate de “sarmanii” debusolati. Sigur ca agresorilor li se pot gasi scuze, de la lipsa de educatie, la teama si la situatia economica precara. Cu toate astea, ei sunt rezultatul mai multor secole de inegalitate si segregare, motiv pentru care niste donatii facute de ONG-uri debusolate nu vor rezolva nimic. Nu zic sa nu-i ajutam sau sa ne comportam cu cei mai putin norocosi de parca ar fi o boala. Spun doar ca “luatul de la bogati si datul la saraci” e o idee atat de tampita, incat nici in operele de fictiune nu a prea dat rezultate. Deci, dragi cititori implicati, lideri de opinie si politicieni: daca vreti sa ajutati, faceti lucruri care sa ridice comunitati, nu indivizi. Eliminati cauzele, nu efectele, chiar daca ultimele sunt exploatabile electoral. Orice, numai nu va comportati de parca patru decenii de comunism nu ne-au fost de ajuns.

P.S: Daca n-ati vazut ultimul Deficit de Atentie, puteti sa va prefaceti si acum ca nu exista (desi ratati un delir superb). Altfel, se pare ca Romania (si nu numai ea) a ajuns un simpatic subiect de comparatie prin reclamele australienilor.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul IV

Posted by on 29 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

O veche zicala spune ca toate lucrurile plictisitoare au un sfarsit…

Motiv pentru care consider ca si seria de fata merita unul. Cu alte cuvinte: in sfarsit! Nu de alta, dar ma copleseau valurile de fani, gata sa-si arate recunostinta pentru senzationalii arieni rezultati in urma aplicarii sfaturilor mele. In plus, seriile prea lungi tind sa fie uitate. Uitati-va la Saw, adaptarile dupa Tolkien sau la 4 luni, 3 Saptamani si 2 Zile.

Acum, daca tot am trecut peste primii ani, peste copilarie si temuta adolescenta, cam ce ar mai fi de zis si de facut? Cam asa gandesc si multi parinti care, dupa vreo 18 ani de “ala micu” sau “aia mica”, rasufla usurati. Din pacate, ca sa citez orice politician roman: de-abia acum incepe greul! Chiar si un profan ca mine stie ca jobul de parinte nu e unul din care iesi la pensie.

4.Facultatea

Daca nu l-ati terorizat sa se faca inginer pentru ca “asta se cere” sau pentru ca “asta v-ati dorit intotdeauna”, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare. Cu alte cuvinte, daca nu ati pretins ca ati luat pulsul pietei si nu v-ati defulat frustrarile din tinerete, studentul n-ar avea de ce sa fie nemultumit. Daca si el si-a facut partea de documentare si s-a orientat “cat de cat” spre ce ar vrea sa faca, urmatorul pas n-ar trebui sa fie prea greu, nu? Ma rog, asta daca omitem faptul ca “inca” are de dat un examen pentru a intra la facultatea aia, examen care implica deplasari si costuri. Daca omitem faptul ca ar putea plati o taxa anuala pentru facultate. Daca omitem costurile pentru chirie, mancare si descoperit lumea pe care tot voi va trebui sa le suportati. Deci da, daca omitem alergatura si tonele de bani necesare pentru a tine un copil in facultate, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare…

Un prim sfat pe care-l pot da din putina-mi experienta (de student, nu de parinte) este: daca aveti posibilitatea, trimite-l departe! Nu, nu pentru confortul de a fi din nou ”liberi”, ci pentru faptul ca juniorul trebuie sa simta o schimbare. Nu e necesar sa-l exilati prin vreo facultate de mana a treia din Luxemburg, desi experienta “strainatatii” nu e deloc de lepadat. Ideea ar fi sa-l faceti sau sa o faceti sa simta o schimbare, alaturi de libertatea si responsabilitatea de a fi pe cont propriu…chiar daca facultatea e la doi kilometri de casa. Daca varianta statului in baza e mult mai avantajoasa, atunci raman voluntariatele, schimburile de experienta si mai toate ocaziile bune de a pleca si de a face lucrurile pe cont propriu. Nu sunt deloc un fan al caminelor studentesti, dar pot oferi unele lectii legate de coabitare.

Ca parinte, facultatea iti da ocazia sa vezi si ce s-a ales din conceptele plantate de tine in etapele precedente. Odata scos din zona de confort, tanarul va ajunge sa se bazeze pe educatie si pe bagajul acumulat pana atunci. De la bun simt si onoare, pana la curiozitate si dorinta de a ajuta. E un mediu unde incet-incet rolurile se schimba, iar vechile pozitii ajung sa dispara. Smecheri, fraieri, tocilari si sportivi: acum sunt toti la un loc, cel putin in teorie. Brusc nu te mai forteaza nimeni sa vii la cursuri, iar seminaristii si profesorii nu mai sunt figurile alea intangibile ale autoritatii. Ca student, ai niste obiective (credite, note, colaborari, oportunitati) pe care le poti atinge sau nu, in functie de determinarea si de propriile tale planuri. Poti ignora complet scoala pentru a face lucruri absolut incredibile, sau o poti ignora pentru a pierde 3-5 ani in baruri. Mai interesant e ca parintii nu stiu in fiecare moment ce faci, chiar daca si-ar dori asta. Poti fi la primul tau examen, poti fi complet mahmur sau te poti pregati sa schimbi lumea.

Ca parinte, si aici ma adresez mai ales celor care au prins o facultate “serioasa”, trebuie sa intelegi ca din punct de vedere profesional diploma aia nu inseamna mare lucru.  Nu functioneaza ca amuleta impotriva somajului, deci nu te astepta ca investitia ta sa aiba cine stie ce “ROI”, chiar daca l-ai inscris la o facultate din sistemul britanic sau american. Succesul profesional este o alta lupta, una la care parintele ar trebui sa ofere de asemenea ghidaj. Chiar daca performantele scolare nu mai conteaza atat de tare in facultate, niste performante conteaza. Cu-atat mai mult cu cat in facultate nu e nimeni dator sa-l invete pe-ala micu’ nimic sau sa-i ofere sansa vietii. Daca profesorii isi fac cat de cat treaba, dar pustiul nu retine sau nu vrea sa retina nimic, e cazul sa-ti reevaluezi schema “financiara” si sa te gandesti daca timpul si banii tai sunt corect investiti. Cu sau fara cursuri inutile si profesori antici, se presupune ca studentul sau studenta si-a ales de buna voie facultatea si proiectele de pe langa. Daca nu vrea de nici o culoare sa faca nimic, poate e cazul sa-ti mai temperezi ambitiile legate de viitorul lui. Poate ca unii chiar nu pot mai mult.

La varsta asta, pustiul da primele semne mai serioase ca ar cam vrea sa fie adult si sa fie tratat ca atare. Ceea ce-i simpatic, pentru ca nici acum nu este unul, oricat de multe incurajari ar primi pe blogul personal, Facebook si alte medii menite sa agite stima de sine. Apare evident si iluzia “noului inceput”, ideea ca tot ce a fost pana in momentul respectiv a fost o etapa pregatitoare. Din fericire sau nefericire, nu mai poti face multe ca parinte. Altfel, desi facultatea e un mediu mai putin personal, interactiunile din el il pot ajuta pe junior sa se defineasca si sa-si infraneze egoul. Lucrul asta se va intampla treptat si va deveni ceva mai evident pentru tine atunci cand nu veti mai primi “lectii de viata” de la un mucos de 19 ani. Lasa-l sa-si exprime optiunile politice, oricat de naive ar parea, si lasa-l sa-si puna in aplicare toate ideile (pe banii si timpul lui, daca se poate). Si, daca tot suntem la capitolul “lasa-l”, as spune sa nu-l lasi sa-si neglijeze sanatatea. Educatia medicala si farmaceutica ar trebui definitivate si nu inlocuite de ”fa-ti un ceai, mamă!”. Oricat i s-ar parea ca se pricepe la tot, studentul ar trebui sa inteleaga ca analizele anuale nu sunt “prea dese” si ca daca-l apuca brusc o durere puternica, Nurofenul nu este suficient.

Pe langa bocceluta cu mancare si obligatoriile SMS-uri ingrijorate, sunt putine lucruri pe care le poti face ca parinte pentru a-ti tine odrasla sub control. Sigur ca va exista un anturaj, sigur ca vor exista pericole (mai ales pentru provincialul nimerit intr-un oras supraaglomerat), dar e greu si nu e indicat sa intervii direct. Cu exceptia situatiilor de forta majora, ar trebui sa retii ca, daca nu se poate controla si adapta singur acum, nu o va face nici mai tarziu. La nivelul lucrurilor de incercat in studentie ar fi de preferat ca, pe langa micile distractii specifice varstei si mediului, sa existe si o doza buna de explorare, concerte, piese de teatru si evenimente mixte. Daca la asta se adauga si calatoriile inauntrul si in afara tarii, nu-ti poti si nu-i poti reprosa foarte multe. Din pacate, lucrurile astea tin de el, nu de tine, deci tot educatia si cultura acumulate pana atunci o sa inceapa sa dea roade. Misiunea juniorului este sa descopere si sa se descopere. Personal, incurajez orice internship desfasurat in conditii normale, colaborarile cu asociatii studentesti, voluntariatele si proiectele. Mai ales in conditiile in care, spre deosebire de liceu, experientele de acum pot fi cu usurinta trecute in CV.

Daca tot a venit vorba despre CV, n-ar fi o idee sa-l ghidati putin. Din perspectiva studentului, facultatea este locul unde experimentezi si incerci sa-ti “ghicesti” viitoarea cariera, fie ca are sau nu legatura cu specializarea aleasa. Unii ar spune ca anii de facultate sunt vitali pentru a-ti testa limitele si talentul.  Cum piata muncii iti spune ca e bine sa incepi devreme, nu o sa sugerez nici eu altceva. Pana la urma, depinde foarte mult si de facultate si de cat este juniorul dispus sa investeasca in ceva ce se presupune ca ii place. Daca urmeaza o facultate precum Medicina sau vreo specializare mai intensa a Politehnicii, sunt slabe sansele sa poata lucra full-time sau chiar part-time din timpul facultatii. In cazul primei facultati, nici n-ar fi prea indicat, daca n-are nevoie de bani. Daca cel mic urmeaza insa o facultate mai relaxata din punct de vedere al programului (ASE, Comunicare) ar face bine sa capete un avantaj competitiv si sa-si sacrifice putin timp liber. Poate nu din primul an, dar cu prima oportunitate mai serioasa, fie ca vine de la profesori, seminaristi sau din afara facultatii. Inflatia de diplome nu e un mit, iar inghesuirea pe locuri “care se cer” chiar n-are sens. E bine ca studetul sau studenta sa-si intareasca CV-ul si sa-si asigure si ceva expunere (online si offline), expunere diferita de ocazionalele glumite pe Twitter si de pozele cu pisici. Are sens sa mai insist cu limbile straine? Era bine sa fi inceput inca din copilarie si continuat in adolescenta (in limita timpului disponibil). Prin limba straina inteleg ceva in afara englezei, limba pe care o mare parte din populatie are senzatia falsa ca o stapaneste. Acum sunt atatea ghiduri si materiale gratuite disponibile, incat te intrebi de ce nu suntem mai “internationali”. Chiar si jocurile video ajuta in directia asta.

Dupa primele incercari de job si dupa incheierea facultatii si a unui master, apare aproape invariabil o constientizare a starii de anomie sociala, stare pe care fiecare o trateaza diferit. Unii se arunca in mariaje de la varste foarte fragede, altii cauta sa-si prelungeasca nedefinit studentia. In mediul post-criza, nu e un lucru nemaintalnit sa te simti lipsit de directie sau, ca sa citez un cotidian de pe la noi, sa nu stii pe ce lume esti. Desi multi parinti considera ca rolul lor s-a incheiat de multa vreme, aici imi pare ca e nevoie de o interventie la fel de ferma precum cele din adolescenta.


(Sursa imaginii: Lazybones Comic)

5.Si dupa…

Asta e partea in care copilul e destul de mare si tu chiar nu trebuie sa mai faci nimic. Cum traim intr-o democratie functionala, cu somaj aproape de zero si oportunitati cat cuprinde, rolul tau s-a incheiat. Altfel, situatia e atat de nasoala incat nici macar sarcastic nu pot sa fiu. Chiar daca pilele nu sunt recomandate, ii puteti ajuta sa se orienteze pe piata muncii, cu-atat mai mult cu cat capitalismul salbatic al anilor ’90 si 2000 i-a invatat pe multi actuali parinti sa-si creeze oportunitati. Daca tu te-ai descurcat cum ai putut pe o piata inca in formare, copilul tau este un produs mai mobil si (poate) mai bine informat decat tine, dar plasat pe o piata supraaglomerata.

Desi e tentant, nu le hraniti prea mult mirajul. Nu le spuneti ca sunt speciali si ca isi vor gasi cu siguranta “fericirea”, mai ales ca genul asta de atitudine alimenteaza depresiile. Nu le permiteti insa nici sa se vanda prea ieftin, mai ales daca au ce vinde. E perfect sa-si poata urma visurile, cat timp ele exista si nu sunt doar niste fantasme de tip ”voi face ceva candva”. Chiar daca-s simple ambitii corporatiste, nu le judecati. E important sa intelegeti aspiratiile personale si profesionale ale juniorilor pentru simplul motiv ca asta e o varsta la care un tanar se poate usor autosabota. Chiar daca personalitatea este deja formata, inca se mai pot bate in cuie niste lucruri.

Pe langa primul job mai serios, e posibil sa apara si prima tentativa de antreprenoriat, prima mutare pe cont propriu sau cu partenera. E posibil sa apara si primul mariaj, dar parca n-as vrea sa merg atat de departe. Pe scurt: apar primele responsabilitati de adult, iar tu, ca parinte, nu poti face mai mult decat sa fii acolo atat emotional si, din pacate, financiar. Da, sa fii un tanar adult intr-o lume a posibilitatilor e al naibii de fain. In 2014, sa cresti mare nu inseamna doar sa te bucuri de toamnă fara frica “scolii”. Inseamna libertate, inseamna independenta, inseamna planuri si proiecte cu adevarat “personale”. Inseamna antreprize nebunesti si viziuni puse in practica. Sa fii adult este insa si al naibii de impovarator. Inseamna depresii si decizii dificile, reorientari profesionale si multa munca. Inseamna dorinte neimplinite si probleme cat se poate de concrete: sociale, personale si financiare. Voi, ca parinti, stiti asta cel mai bine. E oricum ciudat sa stai sa-i explici celui sau celei mici ca “viata e grea”. La varsta asta incepe sa vada lucrurile destul de clar. E placut insa sa stie ca are o plasa de siguranta, fie ea si una psihologica.

Altfel, pentru o generatie care va trai mai mult si mai bine (in teorie, cel putin), copiii si viitorii nostri copii o sa puna destule probleme. Oricat si-ar dori unii sa fie altfel, ruptura dintre parinti si copii nu prea exista. Sunt doar cateva piedici de trecut pe parcurs. Daca ar fi sa rezum ultima parte din serie, as ramane la: fii acolo! De parca asta ar fi putin lucru…

Din fericire pentru voi si nefericire pentru nimeni, ghidul asta n-o sa serveasca prea multor oameni. Daca al vostru copil a avut norocul sa se nasca intr-o familie cu parinti suficient de maturi incat sa-i ofere o educatie, nu sa se bata cu el pe jucarii, atunci ghidurile sunt de prisos. Daca bagajul genetic i-a permis sa fie si desurubat la cap, atunci merita felicitari in avans. Oricum, seria asta a fost menita sa-mi serveasca mie pe post de material umoristic pentru perioada in care o sa am copii si o sa-mi ignor cu desavarsire sfaturile. Cu alte cuvinte, o sa vad eu mai tarziu…

P.S: Tind sa cred ca, pentru un proaspat parinte, “nefamilistii convinsi” se impart in doua categorii: oameni carora nu le plac copiii si oameni carora nu le plac copiii tai.

Next»