Există un paradox pe care-l trăim cu toții de vreo douăzeci de ani, cu precădere de când Internetul ne-a devenit indispensabil. Practic, indiferent de domeniu, devenim din ce în ce mai buni la a promova extreme și din ce în ce mai slabi la tot ce se încadrează în noțiunea de medie, moderație sau, Doamne Feri, de banalitate.

Am scris în repetate rânduri despre dulcele parfum la mediocrității, dar și despre “capodoperomanie”, un termen pe care încercam să-l fac să sune interesant acum vreo șaptisprezece ani (da, atât de bătrâni suntem). Și atunci, ca și acum, credeam că, odată ce începem să ignorăm vârfurile și acceptăm ideea de “mijloc”, ajungem de fapt să înțelegem cum funcționează viața. Cât timp alergăm după micile excepții de la integrala norocului, n-avem nicio șansă să fim mulțumiți sau fericiți.

Teoria mediei sună bine pe hârtie și au spus-o și vechii stoici, dar și filosofii creștini: fii mulțumit cu ce ai. Problema pe care am observat-o în ultimii ani însă, și o leg direct de influența social media, dar și de senzaționalismul american, este că societatea nu-ți mai permite să fii anonim. Dacă vrei să exiști în orice domeniu, că e muncă academică sau de cercetare, job la corporație sau business de instalații TREBUIE să te expui! Practic, nu mai voie să rămâi în zona de mijloc, mulțumit cu ce faci și fără să-ți împărtășești non-stop trăirile.

Trebuie să strigi, să interacționezi, să postezi pe Facebook, să delirezi pe LinkedIN sau să-ți plătești cota la gheretele de promovare a muncii academice. Că na, se știe, cercetarea cea mai valoroasă e aia cu cel mai bun SEO, iar cel mai bun meșter e ăla care face live pe TikTok în timp ce trage de ventilul de  gaze.

Munca de culise, singura muncă realmente valoroasă, e privită ca fiind secundară. Vrei, nu vrei, trebuie să fii puțin influencer, să-ți faci puțin brand, să mergi la evenimente răsuflate și să te amesteci cu toate nulitățile care au norocul să cunoască pe cineva. Normalul, funcționalul și suficientul sunt doar niște amintiri. Totul trebuie să fie “wow”, “incredibil”, “de neratat”!

Treaba asta se vede peste tot. În cazul filmelor, ai din ce în ce mai des  de ales între blockbustere și seriale cu bugete uriașe sau tâmpenii fără public și filme de duzină. Găsești din ce în ce mai greu povești simple și relaxante, pentru că filmele realmente plăcute rămân blocate în purgatoriul distribuției TV sau al unor canale obscure. Asta dacă nu cumva ai ochit nișa filmelor de festival, unde aceiași și aceiași oameni se recompensează anual între ei, în timp ce urlă că nu se uită nimeni la capodoperele lor.

În muzică ori ești viral pe toate canalele, ori ești de nișă pentru 400 de oameni devotați. Nu contează dacă ai compus tu sau AI-ul melodia aia, dar contează cât de mult ai dat din coate să fii văzut. La fel și în cazul cărților, unde toți autorii de “capodopere” se vaită nu mai citește nimeni, uitând că există un public masiv de cărți mediocre, dar plăcute.

Jocuri video? există titluri AAA și titluri independente promovate de comunitate… asta în timp ce anual sute de titluri care ar fi fost fantastice acum 15 ani primesc un rating călduț, vânzări călduțe și, într-un final, un faliment călduț.

Software-ul n-a fost niciodată o industrie grozavă, dar până recent puteai conta măcar pe mediocritate, pe un Windows care-ți mai dădea câte o eroare, dar în 92% din cazuri își făcea treaba. Acum tot software-ul și cu precădere cel enterprise e o mizerie de nedescris și nu din cauza AI-ului, ci a lăcomiei.

Ai de ales între software slab, dar cu abonamente ieftine și între software execrabil și mega scump, vândut pe pile și influență. Din punctul ăsta de vedere, AI-ul a fost singurul mediator din ultimii ani. AI-ul, chiar și cel bine reglat, produce în general doar lucruri mediocre (și cât se poate de utilizabile), doar că le produce pentru oameni care trăiesc la extreme. Cei care sunt experți în domeniul lor vor mai mult decât un produs mediu, iar cei care de-abia știu să citească îl folosesc cu copy-paste și devin isterici când sunt prinși.

Ahh, și apropo de AI și de cum ne va fura el joburile. Astăzi, dacă vrei o carieră, ori scalezi rapid și schimbi firmele la doi ani, ori riști să rămâi blocat în proiect (până te dă afară unul care nu știe nimic despre AI, dar crede că te va înlocui). Să nu mai vorbim despre dubioasa lume a antreprenoriatului modern și a start-up-urilor făcute de studenți de anul II pe banii părinților. Câte dintre ele reușesc? Acum 4 ani, în timpul boom-ului, ai fi zis 0.5%, acum sunt 0.01% cu indulgență.

Desigur, asta nu se vede doar în domeniul muncii, ci și în zonele vieții unde te-ai aștepta în mod natural la mai multă diversitate. Restaurantele din orașele mari? În 90% din cazuri ai de ales între fast-food (și fast-food deghizat în mâncare urbană) sau fine dining cu trei măsline în farfurie, cu tot mai puțină variație între ele. Totul e fie foarte iute, sărat și plin de aditivi, fie fără gust, dar așezat în farfuria murdară de parcă ai nimerit la cinci stele Michelin.

În politică e fix la fel și nu doar în cea românească, că nu tâmpiții noștri au aruncat în aer economia mondială, ci ăia de peste ocean, cu șepci roșii și idei simple, dar greșite. Vă întrebați de ce sunt atâția votanți indeciși în SUA și prin alte țări? Păi dacă au mereu de ales între “politician prăfuit și birocrat” și “politician revoluționar și psihopat”, de ce să nu fie?

De ce credeți că sistemul românesc de educație eșuează? Am scris-o în repetate rânduri: pentru că nu prioritizează media. Vedem mereu excepțiile: olimpicii în care au pompat părinții bani, timp sau pasiune și care se cară imediat din țară și imbecilii care nu știu să scrie, dar sunt la a patra încercare de BAC. Asta dacă nu sunt deja studenți în anul trei la Facultatea de Piulițe și Șuruburi din Apahida. Dar stați liniștiți, că și ăștia se văd lideri mondiali sau măcar influenceri de păcănele; alt domeniu unde e plin de câștigători și pierzători, dar 99% dintre jucători sunt în media dependenței și a falimentului.

Astăzi toți vor să fie Elon Musk sau Andrew Tate (depinde ce gen de psihopat te impresionează) sau, din contră, să fie complet în afara sistemului, făcând țoale hand-made în garajul părinților și lucrând de douăzeci de ani la un album-capodoperă care nu mai iese. Nu mai e acceptabil să ai o mașină decentă, un apartament mediu și o familie clasică. Mașina trebuie să fie o chestie în rate pe care nu ți-o permiți, familia Instagramabilă, iar divorțul ceva ce se va discuta într-un podcast.

Din păcate, așa cum spuneam și mai sus, media și mediocritatea sunt strâns legate de moderație. Cum știi ce e moderația, dacă tu nu îți lași cale de mijloc? Dacă tot ce vezi sunt oameni care au prea mult și oameni care au prea puțin, dar se comportă de parcă ar avea prea mult… cum știi când să te oprești?

O societate sănătoasă se judecă după câți oameni duc o viață decentă, nu după câți miliardari alienați produce. Democrația ar trebui să fie guvernare pentru mase, nu circ pentru excepții mai mult sau mai puțin stabile.

De fapt, clasa de mijloc a fost mereu cel mai periculos actor social pentru cei de la putere, dar pare că atât miliardarii lumii, cât și noi, fraierii care am stat pe loc, am contribuit la erodarea și distrugerea ei. Desigur, în România, n-am apucat să avem cu adevărat o clasă de mijloc consolidată; am avut un strat subțire de oameni care sperau să devină una, până au pilit-o politica și prostia.

În toată treaba asta cu gravitatul spre extreme, știți ce mi se pare cel mai ciudat? Majoritatea oamenilor sunt sau ajung să fie mediocri, pentru că viața te împinge spre medie cu mai multă forță decât te trage în jos sau împinge spre vârf. E distribuția naturală a lumii, Gauss-ul lui Dumnezeu, dacă vreți.

Prin urmare, deși social media ne dă senzația că s-au înmulțit excepțiile, adevărul e că nu e așa. Sigur, a crescut numărul de țepari, politicieni corupți și miliardari din tech avari, dar nu suficient cât să justifice venerarea extremelor. Problema e că societatea a decis că media nu este ok, ca un pește care a decis brusc să înoate doar spre suprafață pentru că e mai cool, mirându-se apoi de ce e în ghearele unui pescăruș.

Prin urmare, aș vrea să fie ăsta un manifest pentru mijloc. Într-o lume care a decis că dacă nu ești vizibil nu exiști, eu zic să-i premiem pe oamenii care-și țin gura și n-au mereu o opinie, pentru cei care muncesc fără să dea șase mail-uri să se laude, pe ăia care au cont de Instagram cu poze, nu cu reclame la bere și pe toți cei care au decis că viața e prea scurtă să rămâi singur în vârf și prea frumoasă ca să te scalzi în mocirla faimei.

Astăzi, ciocnim pentru medie și moderație și de ce nu, și pentru mediocritate, pe care am condamnat-o pe nedrept ani de zile!

P.S: Și dacă tot sunt sărbătorile, vă urez Paște fericit și cât mai multă moderație la ronțăială. Sursa imaginii.