În așteptarea viitoarelor detalii despre cartea anunțată, eu zic să ne delectăm cu puțină istorie de debara…

Pentru amatorii de controverse, bătălia de la Hastings e un subiect sensibil în discuțiile cu prietenii lor britanici. Cum, din fericire sau din nefericire, statisticile îmi arată doar vreo 127 de vizitatori unici din Marea Britanie (cel mai probabil români) nu cred că următoarele rânduri le vor jigni sensibilitățile.

Petrecută în 1066, bătălia de la Hastings a fost deseori numită „cucerirea Angliei” sau chiar „intrarea Angliei în Europa”, deși cei mai mulți o consemnează neglijent drept o bătălie dintre „englezi” și „francezi”. Problema e că Hastings nu a fost niciunul dintre lucrurile ăstea și voi pierde următoarele patru paragrafe pentru a explica de ce.

Conducătorul așa-zișilor englezi era Harold Godwinson, considerat de unii ultimul rege anglo-saxon al Angliei. Singura problemă e că, deși era născut în Wessex, era fiul lui Godwin și Gytha Thorkelsdóttir și printre frații lui se numărau oameni cu nume ca Tostig (care l-a și atacat), Gyrth sau Sweyn. Motivul pentru care vă înșir numele ăstea este că, la 1066, Anglia era o țară condusă aproape exclusiv de o nobilime de origine daneză. Chiar dacă Harold putea fi considerat anglo-saxon pe linie strict paternă, ascensiunea lui se datorase exclusiv „invadatorilor vikingi”.

Prezența nordicilor în toate straturile nobilimii devenise inevitabilă odată cu încorporarea Angliei în imperiul lui Cnut cel Mare. Da, „barbarii” nordici nu doar că atacaseră țărmurile engleze, cum ne spun legendele, ci le și cuceriseră, unindu-le practic sub aceeași domnie.

După ce îi învinge pe Tostig și pe regele norvegian Harold Hardrada (alți doi doi „engleji”), Godwinson al nostru se trezește atacat de William Cuceritorul, regele Normandiei. Motivul invaziezi a fost succesiunea la tronul Angliei, o problemă care apăruse după moartea lui Edward Confesorul, predecesorul lui Godwin și urmașul unui alt mare rege „englez”… Harthacnut. William de Normandia, deci! Normandia e în Franța, nu? Deci William era cumva francez sau ceva pe-acolo, nu? Ei bine, nu chiar.

Normandia fusese înființată după asediul Parisului, în urma căruia regele francilor îi dăduse teritoriul lui Rollo, pe numele din buletin (sau de pe piatra pe care se iscălea) Hrólfr Ragnvaldsson. Rollo, pe care istoriografia franceză îl mai numește și Robert (susținând că ar fi fost botezat) a transformat Normandia într-o putere regională și europeană de sine stătătoare. Despre el probabil ați auzit din serialul Vikings.

Descendenții lui direcți, inclusiv William Cuceritorul au fost și s-au considerat de origine nordică. Nevestele și anturajul lor erau în general ințesate cu danezi și cu urmașii unor coloniști danezi și norvegieni. Dialogul normand reținea și reține (într-o mică măsură) și acum o serie de termeni care amintesc de dialectele nordice. Situația nu e întru-totul diferită față de înființarea primului stat „rusesc”, dar asta e altă poveste.

Prin urmare, indiferent de cum ar întoarce istoriografia engleză și cea franceză situația, conducătorul viking al Angliei a fost învins de conducătorul viking al nordului Franței. Vikingii s-au luptat cu vikingii și la final au pierdut englezii!

(O scenă din celebra tapiserie de la Bayeux ne arată cum englezii foloseau o tactică vikingă pur englezească de apărare: zidul din scuturi. Sursa Imaginii.)

Super, veți zice, și de ce ne interesează asta pe noi acum, în 2018? Păi e simplu: după 1989, lupta politică românescă a fost un Hastings permanent. O luptă fioroasă, de legendă, între comuniști și comuniști.

Începând cu celebrul Front al Salvării Naționale și cu scindarea lui, marile forțe politice din România au fost întotdeauna susținute de o masă de comuniști și neocomuniști a căror mentalitate s-a infiltrat în toate structurile și instituțiile României. Faptul că acum, în 2018, suntem infestați de bacteriile unui demn urmaș al PCR-ului nu e neapărat rezultatul unei alegeri greșite, ci o simplă consecință a continuității.

Dar, băi, la putere au fost și țărăniștii și pentru o scurtă vreme tehnocrații! Sigur, dar la fel cum PD-L era de fapt urmașul PD și deci, invariabil, al FSN (în 1993, după ieșirea actualului PSD, FSN a devenit PD), nici majoritatea membrilor PNȚCD nu avea vreo legătură cu originalul partid țărănist. La fel și în cazul PNL. Ambele partide aveau câțiva lideri istorici de fațadă și o masă de foști comuniști care și-au dat seama că era timpul să schimbe meniul. Cam ca vikingii din Normandia care-și luau nume creștine.

În plus, în ciuda unor „accidente plăcute” precum anul de conducere tehnocrată, administrația a fost și a rămas mereu în puterea comuniștilor și a urmașilor lor direcți. Indiferent de partidul de la putere, prefecții, primarii și liderii principalelor instituții locale au fost membrii acelorași familii. Până la urmă, câți guvernatori a avut BNR din 1990 până acum? Chiar dacă actualul și cam singurul guvernator BNR (excepție face un singur an) nu și-a declarat vreo afiliere politică, e bine de reținut sub ce regim și-a desăvârșit formarea.

În ultimii ani am apărat și participat în limita posibilităților la mai toate protestele și mișcările de apărare a simulacrului nostru de democrație. Nu pentru că am crezut neapărat în schimbare, ci pentru că știu că ea e imposibilă dacă nu faci nimic. Din păcate, pe o scenă politică unde singura rezistență e formată din oamenii lui Cioloș și din firavul USR șansele sunt ca Sfântul care va îngenunchea balaurul să fie tot un balaur mai mic.

Cu alte cuvinte, în timp ce noi ne „luptăm” pentru democrație și ceva ce am vrea noi să fie România, adevărata bătălie se dă între vechii și noii comuniști. La fel cum evenimentele de după Hastings au dus în timp la Războiul de 100 de ani, nici marele război post-comunist nu poate duce la vreun rezultat pozitiv. Istoric vorbind, când se luptă vikingii cu vikingii, toți românii pierd!

P.S: Sper ca niciun viking să nu se simtă lezat de comparațiile de mai sus. Știu că în cultura vechilor regate nordice furtul nu era deloc apreciat.