Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Conu’ Leonida față cu privilegiul

Posted by on 15 Nov 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Stau în general departe de dezbaterile legate de intoleranță, pentru simplul motiv că mulți dintre care le inițiază au o caracteristică ușor neplăcută: sunt limitați.

Afirmația din paragraful anterior s-ar putea să fie dură, dar ea nu mă menajează: sunt pe cale să încep o discuție despre intoleranță. Într-o țară unde câteva voci urlă că trebuie să integrăm pe toată lumea, dar trei milioane de nebuni vor să apere albii creștini și căsătoriți între ei, avem nevoie și de puțină corectitudine politică. Deși reprezentanții ultimului fenomen sunt în mare parte debusolați și concentrați pe a-și striga fricile pe Facebook, nu mi se pare că am ajuns în punctul în care militanții pentru drepturi LBGTQ, feministele și activiștii pro-integrare să ne deranjeze. Din contră, prea puțini dintre ei au o capacitate reală de acțiune.

Sigur, mai dai de o iubită de fost-deputat care vrea să salveze crabi și-și pune poze „anti-misoginism” prin tabloide, dar asta nu e nimic. Mai auzi de cazuri de profesori universitari care-și jignesc studentele de altă religie, dar încă n-a venit nimeni cu ideea de a elimina pronumele personale din vocabular. Vrem nu vrem, o bună parte din bătălia pentru “toleranță” din România se duce online, între oameni care vor să ne convingă că nu e niciodată „vina celor puțini” și oameni care sunt siguri că normalitatea e un concept bătut în cuie. Din nefericire, atunci când e cazul, foarte puține grupuri duc bătălia la nivel legislativ sau în instanță, cu excepția celor de-a dreptul delirante (că tot vorbeam de cele trei milioane).

Prin urmare, nu ai avea de ce să fii foarte deranjat de corectitudinea politică, dincolo de spațiul virtual. În București, Timișoara sau Cluj te-ar putea irita anumite mesaje publice, dar cum pui piciorul într-un orășel de provincie mai puțin titrat, îți ajung repede pe la urechi vechile teorii despre „țigani, muieri și homosexuali”. Balanța e încă dezechilibrată, dincolo de mediul corporatist sau universitar. Există însă un termen care mă scoate din sărite și care a pătruns recent și în vocabularul unor ultratoleranți locali. Termenul ăsta este „privilegiu”.

Mai cunoscută pentru unii dintr-un episod South Park, ideea de a-ți recunoaște sau conștientiza privilegiile e o tâmpenie sinistră. O tâmpenie care pleacă de la ideea că ar trebui să conștientizezi sau să te simți vinovat pentru o serie de factori absolut aleatorii, de la biologie, geografie și politică regională la simplu noroc. Genul ăsta de factori te-ar fi făcut cumva să fii mai bun decât alții, deci să discriminezi implicit. Înainte însă de a dezbate modul pervers și abrutizant în care e folosit termenul astăzi (în special de categoria poreclită SJW – Social Justice Warriors), ar fi bine să trecem puțin prin istoricul lui.

Ideea de „privilegiu” ca principiu al inegalității sociale există de mai bine de un secol. În primă fază, el și-a justificat pe deplin prezența în discursul public. Când aveai populații de culoare care nu puteau vota și nu aveau din start acces la anumite joburi, rezervate albilor, atunci puteai vorbi despre o populație dezavantajată și despre o altă populație, privilegiată. Când ți se refuza complet accesul într-un spațiu public pe motiv că erai femeie, atunci vorbeai despre un privilegiu de gen. Desigur, o parte din diferențele ăstea există și acum în anumite țări, așa cum există și oameni care se luptă cu ele. Dar nu despre asta vorbim când cineva pomenește cuvântul “privilegiu”, nu-i așa?

Nu, mai nou, ești privilegiat dacă te-ai născut alb. Ești privilegiat dacă nu te-ai născut într-o zonă de război. Ești privilegiat dacă ai tăi au ales o religie sau un partid sau dacă au avut tupeul să pună niște bani deoparte. Ești privilegiat dacă ai avut o copilărie decentă și ai avut ce mânca în fiecare zi. Ești privilegiat dacă ai avut mereu dreptul la liberă exprimare. Ești privilegiat pentru că cineva a decis să te angajeze după facultate. Ești avantajat pentru că ai avut noroc. Ce mai, dacă viața ta n-a fost un șir imens de suferințe, te lăfăi în privilegii!

(Sursa: Wuomo)

Acum, avem și noi dreptul și privilegiul să ne întrebăm: cum naiba am ajuns să deformăm în halul ăsta un cuvânt? Cum am ajuns să confundăm privilegiile, fie ele materiale sau imateriale, cu drepturile de bază, cu simpla întâmplare sau rezultatul unei munci? Prin 2014, un student de la Princenton (Tal Fortgang, citiți despre el pe Wiki) a scris un articol pe tema asta. Departe de a spune ceva cu adevărat nou sau de a fi foarte bine documentat, articolul respectiv a fost unul dintre principalii responsabili pentru ieșirea termenului privilegiu din campusul universitar și intrarea lui în discursul public.

Unii au interpretat articolul lui Fortgang ca pe un fel de „Eu sunt mai bun decât voi, bă, săracilor”, pe când alții l-au văzut ca pe ce era de fapt. Un strigăt al unui student de anul I, ușor confuz și cu poftă de dezbatere, dar sufocat de omuleți fricoși și limitați a căror unică strategie conversațională era să spună altora ce NU pot să facă. Un strigăt al unui individ care a îndrăznit să aibă o părere (mai mult sau mai puțin argumentată sau îndreptățită), într-un mediu care se lăuda cu încurajarea opiniei. Și, pe lângă micile inadvertențe care au stârnit furia academicienilor de canapea, Tal avea în bună parte dreptate: nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru hazard!

Nu poți trece în categoria privilegii niște lucruri pe care trebuie să ți le asigure un stat funcțional și niște părinți normali. Nu contribui cu nimic la progresul umanității. Reducerea inegalității sociale e o prioritate pentru mai toată lumea, dar nu pot să mă simt vinovat pentru copiii instuționalizați sau emigranții de altă religie, care ar fi chipurile dezvantajați în România. Deși lucrurile nu funcționează așa cum trebuie, toți au primit, legal, șansa la un nou început. De ce aș fi eu privilegiat pentru că alte state s-au prăbușit sau pentru că nu-și pot hrăni cetățenii? Da, sărăcia e o boală socială, una care poate afecta inclusiv IQ-ul celor prinși în capcană. Da, o țară poate rămâne săracă datorită geografiei, factorilor religioși și corupției. Sunt lucruri cunoscute, dar nu poți arunca o țară ca România în oala privilegiului, numai pe baza lor.

Am văzut oameni care au senzația că inclusiv noi, românii, ar trebui să ne simțim vinovați pentru evenimente precum pactul Sykes-Picot sau pentru colonizarea Africii. Serios, cineva chiar a scris așa ceva în spațiul virtual. Pe lângă faptul că în perioadele respective eram la fel de oprimați ca multe dintre țările afectate, nu văd ce legătură ar trebui să aibă un om născut în 1987 cu un pact din 1916. Să nu mai vorbim despre faptul că, în momentul în care spui că toate problemele din Orientul Mijlociu se datorează unei împărțiri de acum un secol, ai grave probleme de înțelegere a istoriei, geografiei și sociologiei. Nu imperialismul britanic, francez sau american motivează astăzi sute de mii de oameni să se omoare între ei.

Revin însă la o afirmație anterioară. Să-i spui unui român că este privilegiat e o tâmpenie. Știu că rasismul încă ne bântuie, însă situațiile datorate lui sunt concrete și țin de nesimtire, nu de privilegii. Restul de situații închipuite de călăii online sunt pur și simplu fictive. Am prins mai toți pastila amară a comunismului sau urmările ei. Am avut privilegiul de a sta în chirie în apartamente mici și de a nu putea economisi nimic din primele salarii. Avem privilegiul de a fi conduși de o gramadă de analfabeți, de decenii. Unii dintre noi am avut și privilegiul de a ne fi salvată viață de un sistem medical subfinanțat, dar în care încă activează oameni talentați și dedicați. Ce mai, mii de avantaje!

Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine nu e din start privilegiat. Dacă vorbim despre România, el fie te-a depășit prin educație, muncă sau noroc, fie a avut mult mai puține scrupule și a mers pe calea furtului. În primele cazuri, e vina ta că nu ai lucrat mai mult, în cel de-al doilea e vina noastră că l-am lăsat. Privilegiul nu a avut nicio treabă cu asta. Nu e ca și când ai putea să refuzi să fii fiul sau fiica părinților tăi. Nu e ca și când ar trebui să nu tinzi la mai mult, doar pentru a nu-i supăra pe alții. Faptul că mulți nu pot, sunt incapabili sau nu vor să-și depășească condiția nu are de ce să îi oblige pe cei care o fac.

Majoritatea celor „privilegiați” nu își conștientizează statutul și nu folosesc asta în scop personal. Prin urmare, nu văd ce avantaje nemeritate ar putea primi, chiar dacă, prin absurd, ar fi avut „privilegiul” de a nu se naște într-o zonă săracă, izolată sau totalitară. Nu suntem și nu ne naștem egali, iar jobul unui stat funcțional ar trebui să fie asigurarea unor șanse egale de ascensiune. Dacă asta nu se întâmplă, facem ce am făcut și în ultimii 220 000 de ani de istorie umană: ne descurcăm.

P.S: Un leac foarte bun pentru puștanii care n-au avut încă primul job, dar consideră că e momentul să aibă prima opinie, ar fi să le dați dreptate. Sau, în cuvintele celui pe care l-am parafrazat în titlu: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! 

Despre temple și refugii

Posted by on 14 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă secolul XXI va fi unul al mamiferelor speriate sau dacă va aparține revelației științifice. Totuși, deși viitorul religiei e incert, templele au toate șansele să reziste.

Mitologic vorbind, încă e neclar dacă Iisus chiar voia un templu fizic, alături de biserica aferentă, sau dacă Petru citea printre rânduri. La fel, e greu de decis cât anume din conversia templelor hinduse, iudaiste, creștine și mazdaiste în moschei a fost un act politic și cât a fost revelație. Cert este că, începând de la primul șir de pietre pe care omul primitiv l-a pus în cerc, clădirile “sfinte” și locurile “de rugăciune” au devenit o prezență ubicuă în orice societate. Să ne uităm numai la câte dintre monumentele umanității sunt dedicate zeilor, morților sau zeilor morți.

Mulți s-ar aștepta ca în punctul ăsta să pornesc o tiradă împotriva Bisericii sau a bisericilor în general. Departe de mine gândul ăsta. Din păcate, discuția despre nevoia de religie, despre percepția asupra ei și despre legătura habotniciei cu educația este extrem de complexă. Din fericire, ea nu se rezumă doar la familii tradiționale, redefinirea normalității și la alte fixații de Ev Mediu. Nu sunt și nu am fost parte niciodată din fan clubul băieților în sutană, dar nici nu cred că e misiunea mea să coordonez galeria. Prin urmare, voi lăsa perspectivele agnostice pentru alte articole.

Întâmplător, textul ăsta chiar este despre temple, fizice sau metaforice. Este despre templele de care avem nevoie, un refugiu necesar într-o lume sub asediu. Desigur, oamenii speriați au nevoie de temple mari, de locuri care să le arate că există ceva deasupra; de parcă faptul că suntem un fir de praf pe o piatră plutitoare nu ar fi suficient să ne pună cu picioarele pe pământ. Din frica asta se nasc monstruozitățile arhitecturale moderne. Tot din ea s-au născut însă și monoliții și catedralele impunătoare ale altor epoci. Din fericire, nu toți avem nevoie de piatră și sticlă pentru a puncta spațiul.

(Templul Meenakshi – Imagine preluată de pe Wikipedia)

Pentru unii e suficientă o cameră întunecoasă cu o boxă ticluită prin vreun colț sau o mansardă cu un laptop încins pe măsuță. Unii și-au rezervat propriul colț de natură, pe când alții preferă halele industriale. Da, ar fi promițător să ai linie directă cu Zamolxe, mai bun ar fi un colțișor în care să rămâi cu tine. Fie că simți sau nu că vorbești singur, într-un templu, indiferent unde se află, ești în siguranță. E un spațiu cu propriile reguli și granițe, unele pe care le poți respecta sau pe care le poți defini. Din motivul ăsta multe religii își respectă și acum “ziua sfântă” și au ritualuri anacronice pentru asta.

Orice spațiu poate fi un templu. Chiar și hypermarketurile. Decadent, știu, dar decadența e un semn de civilizație. Un loc care-ți spune “suntem în punctul în care nu trebuie să faci mari eforturi pentru a-ți satisface nevoile de bază” e un loc care de fapt îți spune “gândește-te la altceva”. Un loc unde tentația există, dar poate fi evitată, și unde liniștea se naște din zgomot are potențial de refugiu. Orice loc care-ți permite să fii singur în mulțime poate fi un templu.

Din motivul ăsta, templele o să reziste și tot de-asta separarea lor de ritual e inevitabilă. Nici măcar în vechime scopul lor nu era unul strict religios, ele de multe ori servind drept seifuri sau adăposturi. Templul n-a fost niciodată al zeilor, ci al oamenilor prea mici pentru a înfrunta singuri lumea. Adică al oamenilor în general.

P.S: Întâmplător, bucata asta scurtă de text chiar a fost scrisă într-un supermarket, așa că o să vă rog să-i iertați incoerența.

Întru iertarea păcatelor…

Posted by on 13 Apr 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Surprins din nou pe partea greșită a cozonacului, mă gândeam ca anul ăsta să stau departe de văicăreala de sezon.

Având jumătate de oră liberă, am decis să îmi umplu timpul constructiv și să mâzgălesc purceluși pe caietul sărbătorilor pascale. Scopul acestui exercițiu a fost găsirea esenței sărbătorii reducerilor, succesoare a mai celebrei sărbători a ofertelor. Da, am căutat “esența Paștelui”, ignorând originea istorică și religioasă a festivității. Pentru cele din urmă, aveți oricând Wikipedia. Vorbim despre o esență înrădăcinată în gest, una care se poate manifesta concret (cumpăr ceva, mănânc ceva) sau printr-o schimbare temporară de atitudine (de-acum, o să fiu mai…).

Trecând peste miștouri, dezamăgiri, ouă și iepurași, am stat să mă gândesc ce încearcă fiecare sărbătoare să ne urle în portavoce. În plus, e interesant de văzut cum putem profita de ocazie pentru a fi mai puțin nasoi (adică “noi înșine”). Desigur, asta implică să lăsăm plânsul de milă și să ne punem pălăria pragmatică. Dacă pasca și mielul ne fac să ne simțim mai bine sau să fim mai buni, atunci despre asta este Paștele. Dar hai să o luăm încetinel…

Crăciunul! Crăciunul ar putea fi cu ușurință despre dat lucruri cât de cât utile unor oameni pe care nu-i urăști. Este despre “magia de a dărui”, cum ar spune ProTV-ul. Sigur, mulți ar putea argumenta că genul ăsta de vulgarizare elimină elementul religios și pe cel istoric (sărbătorile romane), dar tocmai despre asta vă avertizam mai sus.

Câți oameni, fie ei creștini practicanți, sunt cuprinși de anticipare la gândul că vor înălța triluri pentru nașterea salvatorului biblic? Sigur, legenda e acolo, dar de ceva vreme ea a devenit un pretext, nu un scop ritualic. În schimb, câți oameni abia așteaptă să vadă ce au primit de Crăciun sau să surprindă fețele celor mici când primesc în sfârșit jucăria aia (aia de 20 de milioane, cu ecran LCD)? Câtă lume așteaptă reducerile “Moșului” și câtă așteaptă cu adevărat colindătorii? Dacă tot sărbătorim consumerist, măcar să ne-o asumăm!

La prima vedere Paștele, o sărbătoare mai veche decât religiile care o sărbătoresc, ar putea fi despre renaștere și schimbare. Pentru asta însă am putea planta un copăcel și merge mai departe. Eu aș zice că nu aici stă cheia ouălor ciocnite. Ba mai mult, insist că Paștele este despre spovedanie și iertarea păcatelor! Gata, ho, înghițiți-vă rânjetul, că vine și explicația…

(Sursa: http://mimiandeunice.com)

În primul rând, ce sunt “păcatele”? Dicționarul ne aruncă o explicație care trebuie citită… printre rânduri. Dacă elimini existența instanțelor superioare și accepți că “moralitatea” e o normă socială, rămâi cu definiția reală a păcatului. Astfel, păcatul nu mai e ceva pentru care te bate Dumnezeu, ci doar ceva pentru care te simți vinovat, față de tine sau față de persoane concrete. Prin urmare, eliminându-i pe cei câțiva sociopați care mă citesc (la tine mă uit, Mirele!), toții oamenii au “păcate”, mai mult sau mai puțin relevante. Problema e că mulți nu știu sau nu au curajul să le raporteze unde trebuie.

Vorbim deci despre lucruri pentru care ne simțim vinovați, care au impact real (aruncatul de hârtii lângă coș nu se pune) și pe care le-am putea îndrepta, de preferat înainte să se agraveze. Ce putem face cu ele? Calea simplă: mergem la un om pe care nu-l cunoaștem și îi spunem ce am făcut, folosind metafore și clișee. Cu alte cuvinte, ne căim și așteptăm iertarea unor oameni sau entități care nu au legătură cu fapta.

Calea mai dificilă ar fi să punem mâna pe telefon, pe tastatură sau pe schimbătorul de viteze și ne adresăm fix omului căruia i-am greșit. Ne cerem scuze civilizat și, dacă e nevoie și posibil, compensăm printr-un gest sau cadou. Dacă ați simțit vreodată nevoia să faceți asta și n-ați făcut-o, Paștele v-ar putea oferi oportunitatea sau presiunea socială necesară. Ar putea fi un fel de Ziua Recunoștinței, dar cu mai mult efort. Ăsta e momentul să spui că-ți pare rău, dacă într-adevăr îți pare (vezi condițiile inițiale). Dacă destinatarul are și pasiuni religioase, s-ar putea simți nevoit să te ierte pentru că… e Paște!

Să nu uităm de asemenea că am vorbi despre un moment al concretului, unul în care ai putea să scapi de o obsesie sau de o apăsare. Clar nu ar fi timpul pentru nedreptăți istorice sau justiție socială. Sigur, ai putea să îi aplici un strat ideologic sau religios, dar sărbătoarea asta și zilele din jurul ei nu sunt momentul să-ți amintești că dacii au jefuit Moesia.

Prin urmare, Paștele ar putea fi despre cât de sălbatici suntem uneori și despre cât de uman e să admitem asta. Ar putea fi și despre miei sacrificați, dacă aș cunoaște măcar o persoană care să aprecieze sincer carnea aia, mai puțin sub formă de kebab.

P.S: Dacă simți că păcatele tale trebuie musai spuse unei terțe persoane, poți încerca la psiholog sau, dacă ești cumva membru de partid sau nou capturatul Sebastian Ghiță, direct la DNA.

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Asumarea apartenenței și afirmarea identității

Posted by on 24 Aug 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

Next»