Krossfire's Blog

Cu 8 ani în urmă, vedeam pentru prima dată menționat admirativ numele trupei Rome. Multe albume și câteva concerte ratate mai târziu, am ajuns să-i văd și live…

Rome e mai puțin o trupă, cât este un colectiv de muzicieni talentați, grupați în jurul lui Jérôme Reuter, multinstrumentist și solist născut în Luxemburg. Clasificată drept neofolk sau muzică marțială, creația lui Reuter se regăsește des atât în playlist-ul metaliștilor, cât și în colecțiile ascultătorilor de sonete și arii. Oricum, cu greu ar putea afirma cineva că domnul Reuter a stat degeaba, scoțând în 12 ani cam tot atâtea albume, alături de câteva compilații și EP-uri.

N-am idee cum aș putea descrie muzica Rome, având în vedere că trupa a trecut prin câteva epoci și formule creative diferite. Influențe există de peste tot, de la marșurile militare ale anilor ’30, la Nick Cave și Death in June (influențe remarcate și de alți critici). Dacă ați ascultat The Beauty of Gemina, Two Steps From Hell sau Globus, Rome s-ar putea să vi se pară familiari. Atmosfera apăsătoare, vocea lui Reuter și poezia versurilor sunt ușor de recunoscut, însă, peste toate, aș spune că Rome are o muzică profund europeană. De la temele istorice și politice, majoritatea legate de traumele bătrânului continent și a coloniilor lui până la limbile în care cântă (engleză, franceză și germană), Jérôme își arată respectul pentru o cultură șlefuită de săbii, cruci și sânge.

Cum spuneam, Rome ne-au vizitat țara în repetate rânduri și nu au dat bir cu fugiții după ce au trecut granița. Oamenii au venit atât la Alba Iulia, cât și în București, unde au avut nesperat de multe concerte. Ce a făcut concertul de pe 1 aprilie din Control mai special a fost că trupa a venit în efectiv complet, fiind de altfel ultimul concert în formula asta. Asta nu înseamnă că Rome nu va continua, ci doar că este posibil ca următoarele concerte, inclusiv cele din turneul actual, să aibă un sound diferit.

Și, dacă tot am vorbit despre “sound”, e de menționat că nu sunt un obișnuit al clubului Control sau al vecinului lui de sală, Alt-Shift, dar trebuie să le recunosc un merit. Sala lor de concerte e printre cele mai decente din București. Serios acum, pe blogul ăsta cred că sunt zeci de cronici de concert și la majoritatea dintre ele m-am plâns de sonorizare. Deși o săliță cu bar, de 300 de persoane, nu are cum să aibă o super acustică, tind să cred că inginerul din Control își face treaba.

Atât la Rome, cât și la un concert la care am mers la sugestia domnișoarei (Chrysta Bell, muza lui David Lynch), nu am avut probleme în a distinge instrumentele. Încă îmi amintesc de un mare festival sponsorizat de o bere, unde publicul s-a prins după vreo 10 minute că trupa cânta, nu făcea probe de sunet. Cum numele de pe afișele lor nu sunt chiar mici, iar concertele sunt decent organizate, Control pare să capteze din ce în ce mai mult public interesat de muzică, nu de check-in.

Concertul a început la 21.00 fix, iar în sală erau puțin peste 200 de oameni, incluzându-i pe cei care se întorceau de la țigară și pe cei de la balcon și separeuri. Păcat, având în vedere parcursul european al trupei, dar nici nu cred că încă 50 ar fi făcut vreo diferență. Spre finalul serii era într-adevăr plin, dar nu sufocant. Altfel, publicul a livrat un amestec plăcut de tricouri negre și cămăși “casual”, cu o medie de vârstă în jurul a 40 de ani. Apropo, v-am mai spus cât de mult a început să îmi placă faptul că nu se mai fumează în interior?

Îmbrăcat foarte lejer, cu un pahar în mână, Jerome a intrat, a salutat și s-a apucat de cântat. Pe scenă l-au însoțit Patrick, vechiul lui basist, un clăpar tânăr, un toboșar excepțional și un chitarist desprins din fanteziile răposatului Leonard Cohen (costum negru, pălărie și… ochelari de soare, numai buni pentru cântat). În capul meu ar fi meritat să-i acompanieze și un violonist sau violonistă, dar în capul meu e oricum foarte aglomerat. Altfel, lejeritatea apariției s-a simțit și în muzică. Atât vocea, cât și instrumentalul au sunat impecabil, fără ca vreunul din oamenii de pe scenă să pară că face eforturi. Pură pasiune, atâta tot.

În formula asta, trupa a sunat ceva mai “rock” decât o face pe albumele obișnuite, alegând în consecință și piese care să se potrivească momentului. Rome au trecut prin majoritatea materialelor trupei, însă ultimul, The Hyperion Machine, a ocupat un loc deosebit. Deși nu sunt familiar cu toate piesele de pe album, interpretarea live a piesei Stillwell mi-a atras plăcut atenția, deși varianta de studio era un duet. Dat fiindcă muzica Rome nu mizează pe hit-uri (nu că ele nu ar exista), piesele au curs rapid și legat, cu puține pauze pentru glumițe și saluturi. Trupa a interacționat de câteva ori cu publicul și organizatorii, însă coerența interpretării a fost pe primul loc. Din nou, m-a uimit lejeritatea cu care Rome schimbă registrul și uneori gama, fără minute bune pentru acordat instrumentele și dres vocea.

Spre final, după o trecere rapidă prin Nos Chants Perdus, trupa s-a orientat spre Flowers from Exile, albumul preferat al publicului. Cel puțin asta am dedus din reacțiile la A Legacy of Unrest și Swords to Rust. Ultima a fost cântată chiar în încheiere, într-o variantă ceva mai agresivă decât originalul, dar plăcută. Totuși, am simțit că piesa a fost inclusă în playlist pentru noi, pentru public. Poate ar mai fi fost loc și de un We Who Fell in Love With the Sea și Les Iles Noires, dar poate o să le aud într-un cadru mai… acustic.

Concertul a durat o oră și patruzeci și cinci de minute, incluzând bisul și câteva pauze foarte scurte. Deschidere nu a existat, dar nici nu cred că pentru 50 de lei am fi putut cere mai mult. Exact! Atât a costat inițial biletul, el scumpindu-se puțin la intrare. Ca exercițiu de imaginație, poate ar fi mers un Byron, Urma, Grimus sau Aeon Black drept aperitiv. Probabil o să-i și aibă la următorul concert în România, unde sper să ocupe măcar jumătate din Sala Palatului.

“We’re wondering why we are all
so quick to separate
sex and love, but not church and state.
And why they have made
all of us slaves to gold and debt
to fears and regrets. […]
For we were not born to live their lie
in houses built to keep the TV dry”
(Les Iles Noires)

P.S: Pentru că trebuia să existe și nota asta de subsol, a fost greu să nu-i remarc pe cei 4 “fani” care țopăiau în picioare la balcon, cu 9 beri și câteva shot-uri în față. Înconjurându-și amicul bărbos și ochelarist (peștele lor, presupun), oamenii ăștia au reșit să enerveze destul de multă lume, dând non-stop din gură, alergând și comentând. Așa e la concert când ai peste 40 de ani.

11 Comments »

În mod normal, un articol despre reprezentaţii muzicale locale nu e primul lucru pe care-l trânteşti pe blog după un concediu, dar…

Simt cumva că am neglijat scena muzicală în derapajele mele subiective, în ciuda faptului că nu am evitat în mod deliberat concertele. Mai mult, faptul că ultimele cântări la care am asistat nu au fost numai din sfera muzicii metal (muzică pe care încă o iubesc, dar îmi permit câteva amante) ar putea să facă articolul ăsta măcar vag interesant pentru oamenii cărora concertele nu le prea surâd.

Artmania (Iulie 2016)

Cum mi-am petrecut câteva zile din concediu la Sibiu şi cum ediţia de anul ăsta a tradiţionalului festival a avut intrare liberă, am zis să asist la câteva dintre trupele de pe afiş. Nu mai ascultasem nordici şi nemţi urlând în Piaţa Mare din Sibiu din 2012, când am văzut cel puţin câteva nume interesante live.

Cum intrarea a fost liberă, nu voi comenta despre preţurile jetoanelor (puteai da o fugă la Billa pentru a-ţi lua ce vrei) şi nici despre acustică (slăbuţă şi cu probleme inclusiv la trupele mari, dar nu din vina organizatorilor). Mi-a plăcut şi ideea de a apropia cele două scene (cea principală şi cea dedicată trupelor mai noi) pentru ca cei care asistă la concert să nu aibă parte de pauze prea mari între prestaţii. Voi vorbi însă puţin despre prestaţiile celor de la Katatonia, al căror concert l-am prins integral, Heretic’s Dream, Vespera, Pain of Salvation şi Ihsahn, deşi ele au fost numai o parte din numele prezente la eveniment. Pe cei de la Solstafir i-am ratat, din pacate.

După Black Peaks, o trupă care a sunat bine, dar pe care n-am apucat să o ascult suficient, au urcat pe scena trupa italiano-britanică Heretic’s Dream. O trupă relativ tânără şi apreciată, cu un sound aproape identic cu toate trupele de power/progressive metal cu vocal feminin. Singura mea problemă e că, deşi instrumentiştii promit, solista e slabă live şi asta dacă ar fi să o compar cu trupele româneşti similare. Chiar nu am văzut diferenţa dintre ea şi o corporatistă foarte determinată care monopolizează microfonul de karaoke.

Altfel, Katatonia au fost puşi capete de afiş cu un scop. Deşi sunt la fel de deprimanţi de peste 20 de ani, suedezii ştiu ce înseamnă un concert live. Jonas Renkse este un solist de prima mână, cu o plajă vocală excelentă. Faptul că au început cu piesa July m-a bucurat şi mai mult, dat fiindcă e printre puţinele piese de la ei pe care le recunosc (uneori). Da, ştiu, sunt un păgân, dar mi-au plăcut şi Lethean şi My Twin. Se pune? Altfel, singurul meu reproş la o prestaţie foarte curată a fost un sintetizator care a intrat de câteva ori în loc de clape. Prefer abordarea Lake of Tears: dacă nu e clăparul prezent, mai bine o dăm din chitare şi urlete.

Ihsahn, fost membru al trupei Emperor şi actualmente un talentat hipster metalist, a sunat excelent, în ciuda faptului că nu abordează chiar genul meu preferat. Altfel, cele două ore de repetiţii şi jonglerii de la prânz le-au permis celor de la Pain of Salvation să ofere fanilor un show decent pe seară. Un bonus interesant primeşte şi prima trupă a ultimelei zile de festival, trupa clujeană Vespera. Nu, nu m-a impresionat nimic la sound-ul lor în mod deosebit, dar mi-au plăcut pasiunea solistei şi a basistului. Oamenii păreau că trăiesc pentru muzica lor şi au reuşit până la urmă să anime un public iniţial apatic. Ce m-a iritat însă a fost faptul că, în afara fotografului Miluţă Flueraş (dacă nu mă înşel) şi a altor doi fotografi non-profesionişti, mai nimeni nu i-a ajutat pe cei de la Vespera cu o poză sau o încurajare tacită. Tot ce am auzit au fost comentarii de tip “hai, bă, odată, că mai sunt şi alţii”. Ok, oamenii nu sunau tocmai fresh, dar sunau îngrijit. Să înţeleg că e numai vina trupelor că rockul românesc nu progresează?

Queen & Adam Lambert (Iunie 2016)

Cum spuneam, nu toate concertele la care am asistat au fost “metal”. Aş da vina pe jumătatea mai calmă pentru spectacolul Queen & Adam Lambert, dar cert este că eram foarte curios în legătură cu evenimentul. Să începem, deci. În primul rând, un lucru de remarcat la cântarea asta, ţinută în Piaţa Constituţiei, a fost impactul asupra buzunarelor. Concertul Queen a fost un eveniment scump, nu atât prin preţul biletului (care nu a fost cu mult diferit faţă de alte ţări din turneu, deşi să dai peste 220 RON pentru un loc decent nu e chiar la îndemână pentru fanii mai în vârstă sau foarte tineri), cât şi prin preţul “accesoriilor”.

Dacă am apreciat întru-câtva ventilatorul de carton primit la intrare de la un sponsor (pentru cele 36 de grade de afară, eram ok şi cu o halcă de gheaţă), nu am putut aprecia preţurile răcoritoarelor şi nici oferta extrem de săracă din meniu. Să n-ai niciun suc neacidulat pe listă şi să dai 7.5 lei pe o apă plată pare mai degrabă genul de lăcomie de care te loveşti într-un cinematograf de la mall. Asta în condiţiile în care concertul nu a avut trupe de deschidere. Sigur, riguroşii o să-mi spună că au fost chiar trei trupe în deschidere. Asta s-a întâmplat dacă, la fel ca noi, aţi ajuns la ora recomandată la concert şi aţi murit de cald pe nişte piese mai generice decât întreaga carieră Direcţia 5. În fine, poate-s eu rău şi nefamiliarizat cu trilurile, dar Electric Pyramid (trupa de casă a celor de la Queen, un fel de deschidere obligatorie) sună ca o reminescenţă a anilor ’90, genul de trupă pe care o vedeai noaptea pe MTV 2.

Jeremy? (aşa e grafia) sunt nişte hipsteri bulgari care suna foarte bine instrumental şi vocal, dar pe care nu-i poţi asculta mai mult de 10-15 minute din cauza senzaţiei de CD blocat pe repeat. Grimus sunt vechi pe scenă, alternativi şi de-ai noştri. Culmea, clujenii au câteva piese în repertoriu pe care rockeraşii de la noi le ştiu şi le fredonează şi nici talentul nu le lipseşte. La ei problema a fost spectacolul, sau faptul că nu au conştientizat că acum sunt băieţi mari şi că nu mai pot face spectacole molcome, ca pentru ardelenii răbdători: au cântat la jumătate de volum, fără siglă pe prelată şi cu dedicaţii pentru cei 1-200 de oameni blocaţi în faţa scenei. Un concert excelent pentru un club imaginar din provincie.

Ce aş fi vrut? Măcar ciudaţii de la The Darkness dacă veneau şi tot eram mulţumit că mai există o trupă interesantă pe afiş. Altfel, Queen ŞI Adam Lambert au livrat exact ce a vrut publicul, la ora la care au promis că o vor face (spre mirarea celor care nu prea trec pe la concerte). Am subliniat intenţionat acel ŞI pentru că pe scenă au fost în primul rând Queen sau ce a mai rămas din trupă. May şi Taylor au cântat fiecare câte o piesă. Brian May a plâns puţin pe Love of My Life şi a avut şi o compoziţie dedicată lui Stephen Hawking şi propriei profesii, cea de astrofizician. Roger Taylor nu a rezistat pe toate piesele, dar a avut totuşi un solo cu celălalt toboşar. Da, după atâţia ani, cei doi membri rămaşi din trupa originală încă mai pot, iar numele Queen poate oferi încă momente instrumentale extraordinare. Dar stai puţin, ce-i cu Adam Lambert?

Foarte mulţi dintre cei prezenţi erau cumva speriaţi de cel care dărâma cu ani în urmă American Idol. Că e prea tânăr, că e prea “gay” (pe bune că am auzit-o şi pe-asta), că seamănă prea mult cu George Michael (aici nu comentez). Ok, ştiu că Mercury îl plăcea pe Paul Rodgers, dar Adam Lambert e mai potrivit pentru trupă, atât ca solist, cât şi ca prezenţă scenică. Este fie hipermasculin, fie “divă”, vorbeşte publicului când umil, când arogant, iar costumele lui de scenă sunt atât de sclipitoare, încât îi face pe colegii lui de scenă să pară desprinşi dintr-o trupă black metal. Peste toate astea, Adam Lambert este însă un solist de prima mână, la fel cum erau şi predecesorii lui. Nu are timbrul cald şi vibrant al lui Freddie, dar are plaja şi înălţimea potrivite şi execută impecabil orice piesă Queen. În plus, a adus la concert şi propriii fani, unii destul de dubioşi, aş spune.

Adam Lambert nu vrea şi nu intenţionează să fie Freddie, lucru de care ne-a asigurat, dar a putut şi a vrut să ofere un spectacol ca la carte. Regretatul solist original si-a facut şi el apariţia sub forma unei înregistrări. Altfel, de auzit, am auzit mai toate hiturile ultracunoscute ale celor de la Queen, deşi mi-ar fi plăcut să fi strecurat şi un Princes of the Universe pe undeva. Da, ştiu că nu era în setlist, dar nici alte piese nu erau şi uneori chiar e relaxant să crezi în magie…

Gregorian (Mai 2016)

Gregorian a fost una dintre puţinele trupe de cover-uri care mi-au plăcut de la prima audiţie, o audiţie care s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Deşi are şi materiale proprii, unele chiar foarte bune, corul dirijat din umbră de Frank Peterson (fost membru Enigma) face sau făcea de mai bine de 17 ani cover-uri în stil gregorian după piese rock clasice şi piese metal, reorchestrând complet atât hituri U2, cât şi piese de la H.I.M. sau Metallica. Continue Reading»

10 Comments »

Dupa mai bine de o saptamana de absenta, ar fi fost poate cazul sa revin cu ceva mai consistent…

Totusi, in amintirea vremurilor in care stateam cu orele in soare pentru o mana de chitaristi furiosi, o sa imi fac timp pentru o cronica de concert. Cantarea de pe 27 ianuarie de la Arenele Romane i-a avut drept cap de afis pe Sabaton, trupa pe care am vazut-o pentru a patra oara in Romania. De ce ai vedea o trupa pentru a patra oara? O sa ajung si acolo, spre final. Pana atunci insa, permiteti-mi sa aberez putin despre conditii, de parca as fi fost la Filarmonica din Praga, nu la un cort incalzit din Parcul Carol.

Organizarea a fost similara cu cea de la concertul Amon Amarth de anul trecut si cu orice alte cantari care au implicat Arenele Romane. Diferenta a fost ca marti, concertul a fost sold-out si, pentru prima oara, cortul ala incalzit (prin care incepuse sa picure spre final) a fost plin ochi de lume. Asa cum observasem si data trecuta, cu nostalgie si o bizara satisfactie, media de varsta a ascultatorilor de metal e pe undeva pe la 35 de ani. Sigur, am vazut cativa fani “hardcore” in uniforma militara (unul chiar in echipament complet de parasutist), cateva clone de Joakim Brodén (solistul trupei) si cativa pusti teribilisti, dar majoritatea oamenilor veniti acolo erau cat se poate de normali. Vorbim despre mici corporatisti veniti cu cardul de acces la gat, despre cupluri relaxate, fara tepi sau tinte, despre oameni cu maxim un tricou sau o banderola cu logoul trupei. Printre ei, cativa jurnalisti si fotografi, fara legitimatii de presa ostentative.

Ce incerc sa spun prin paralela asta nu e ca publicul fenomenului heavy metal dispare, ci ca el imbatraneste si se maturizeaza. Prin urmare, nu are sens sa concepi astfel de evenimente ca fiind destinate unor pustani de 14 ani pusi pe moshpit. Sigur, dam din cap si saltam pumnii in aer, dar ne place sa avem si putin spatiu de miscare, poate cateva bauturi in plus la tejghea si ceva mai mult aer. Cu alte cuvinte, venim la concerte pentru muzica, nu pentru fumul de tigara. Din cateva puncte de vedere, putem spune ca organizatorii de la Metalhead s-au miscat bine. Blackhawk Security, firma de securitate cu experienta in zona asta, a renuntat la pipaielile agresive si la alte forme de “verificare”. Asta a ajutat, pentru ca numarul mare de participanti avea potentialul de a bloca pe termen lung intrarea.

Din alte puncte de vedere, mai e ceva de lucru. Romanii, indiferent de spatiul in care s-ar afla, inca au probleme legate de respectarea celorlalti participanti. Desi existau zone pentru fumat, multi au preferat sa-si palmeze tigara si sa intre cu ea in multime, obligandu-ne la un fel de slalom printre surse de incendiu. Heroes Circle, o zona destinata platitorilor de bilet care voiau sa stea langa scena, a fost desfiintata in ultimul moment din motive de securitate. Chiar daca posesorii de astfel de bilete au fost despagubiti, majoritatea au fost destul de iritati de pierderea locului, lucru pe care il inteleg, avand in vedere o experienta anterioara. La fel, nu stiu daca sistemul de jetoane era justificat intr-un spatiu atat de mic si cu o oferta atat de sumara. In orice caz, ati citit deja prea mult despre alte lucruri in afara muzicii. Sa trecem la lucruri mai sonore…

RoadKillSoda (Romania)

Pe baietii astia i-am prins spre final. In cazul lor, nici sonorizarea n-a fost cea mai grozava, dar am inteles ca a fost un sacrificiu asumat. Ulterior, sonorizarea a fost mai mult decat decenta, lucru greu de afirmat pana acum vreo 2-3 ani. Muzica lor e un stoner rock similar cu ce faceau QOTSA pe la inceputuri. E un demers cel putin interesant, dar nu stiu daca publicul era cel mai potrivit. Piese ca Eyes of Emerald ar merge mai bine la un viitor festival in aer liber, organizat in mijlocul Baraganului de vreun american dement. Oricum, am apreciat cat am putut prestatia, desi nu e genul meu de muzica.

Aura (Romania)

Trupa Aura nu se bucura de foarte multa simpatie din partea mediului online si am vazut acum si de ce. Instrumentistii nu sunt rai, iar domnisoara de la microfon seamana pana la identificare (de la mimica la voce) cu o Doro Pesch a anilor ’80. De fapt, cam aici e si problema. Trupa Aura suna ca o combinatie de Doro, Cargo si Iris, din perioada in care ultimele doua trupe nu erau sinonime cu Zilele Orasului Campulung. Aura a inceput in engleza (limba in care trupa nu suna rau) si a continuat in romana cu o muzica ce parea ca se indreapta spre un sound contemporan. Din pacate, lucrurile au regresat treptat, iar piese precum Delir sau Ingeri pe Motoare sunt exact ce te-ai astepta sa gasesti pe primul album scos dupa Revolutie de o trupa de pusti suparati. Versuri despre motociclisti, libertate si bautura, gesturi exagerate si repetarea salutului “minculescian”: Buna seara, prieteni! Adauga si o gluma despre “ţâţe” a solistei si intelegi care-i problema: trupa Aura are potential si are muzicieni, dar n-are material.

Battle Beast (Finlanda)

Celor de la Battle Beast voiam de multa vreme sa le fac o recenzie, dar lenea a fost mai puternica. In plus, dupa un prim album excelent, trupa a schimbat-o pe incredibila Nitte Valo cu o domnisoara al careri nume suna cel putin la fel de ciudat: Noora Louhimo. Mi-a fost greu sa cred ca s-a putut gasi o alta solista pentru combinatia de heavy metal optzecist si power metal pe care Battle Beast se incapataneaza sa o abordeze. Ei bine, Noora pune in genunchi mai toate vocile din metal pe care le-am auzit in ultimii ani si le-am auzit cam pe toate. O voce puternica, aproape masculina, voce care a rupt scena in doua pe Madness sau Black Ninja si care s-a adaptat usor armoniilor din piesa pop cu aroma de Heart – Touch in the Night (piesa pe care solista s-a si miscat in consecinta). Daca Out of Control si Far Far Away n-au fost chiar cele mai inspirate alegeri, piesa de rezistenta a ramas Iron Hand, o piesa pe care actuala solista o canta mai bine decat fosta si mai bine decat CD-ul.

(Sursa imaginii: iConcert.ro)

Delain (Olanda)

Pe Delain ii vazusem si la Artmania cu doi ani in urma, iar concluzia a fost cam aceeasi: o trupa care face absolut totul corect, dar nimic deosebit. Un mix de Epica (cu care nu sunt doar colegi de tara, ci si de imagine scenica), Within Temptation (din care s-au si desprins) si uneori Nightwish, Delain se inscriu perfect in trendul trupelor de power metal/metal simfonic cu voce feminina. Faptul ca din cele patru trupe amintite trei sunt din Olanda imi confirma banuielile.

Vocea lui Charlotte suna bine, dar nu senzational. Altfel, nu stiu daca a fost de vina lipsa chitaristului Timo Somers (inlocuit de o domnisoara mignona de 23 de ani pe nume Merel Bechtold), dar pe alocuri mi s-a parut ca ansamblul instrumental schiopata. Totusi, schimbarea temporara a permis membrilor sa faca o exceptionala scara a magarului, la finalul reprezentatiei. La nivel de piese, tot The Gathering (care fara Marko Hietala nu suna grozav, dar merge) si We Are The Others raman cele mai interesante bucati. Not Enough a sunat mai bine decat ma asteptam, dar tot n-as da banii pe un concert de doua ore al celor de la Delain.

Sabaton (Suedia)

Prinsi in turneul de promovare al albumului Heroes, Sabaton au adus din nou in Romania combinatia lor de power metal, istorie moderna si raguseala. Daca la prima aparitie din Silver Church (unde au prestat excelent live), recuzita de scena parea mai mult o improvizatie si daca la ultima lor vizita noii instrumentisti nu erau inca intrati in forma, acum lucrurile au mers cu precizia tancurilor despre care trupa canta de vreo sapte albume. De altfel, intreg setul de tobe era cocotat pe un mic lansator de rachete.

Intrati la jumatate de ora de momentul anuntat, Joakim si compania au adus pe scena cam toate elementele cu care trupa ne-a obisnuit. Incepand cu ochelarii de soare si continuand cu steagul Romaniei (de data asta arborat pe tobe, nu pe microfon), pentru scurta vreme, lucrurile au mers dupa cursul cunoscut si dupa setlistul agreat.  Trupa a intrat pe Final Countdown, a inceput cu Ghost Division si ne-a lovit in forta cu To Hell and Back, piesa mea favorita de pe ultimul album. Dupa un Carolus Rex cantat cu publicul, am auzit Soldier of Three Armies si Gott Mitt Uns in suedeza (dupa un vot asa zis “democratic” al publicului) si Art of War. Aici l-am auzit clar si pe chitaristul Chris Rörland cantand, el fiind responsabil cu armoniile de la inceputul piesei.

Daca toate trupele de pana atunci stalcisera ceva in romana, nici Sabaton nu s-au lasat mai prejos, desi Joakim a preferat sa-si pastreze majoritatea momentelor in engleza (chiar si pe cele pe care le mai auzisem, precum replicile cu “goosebumps”). Din punct de vedere al vocii, n-as spune ca solistul era chiar la capacitate maxima (comparativ cu alte concerte), dar pofta de cantat si de tipat alaturi de “us, crazy Romanians” avea cu siguranta. Ba, la un moment dat a luat si o chitara pe care a inganat niste acorduri din Smoke on the Water si Beat It (da, era si o gluma cu Michael Jackson pe-acolo), pe principiul “guitar players get all the chicks”. Nu stiu daca viata personala e de vina, dar Broden a facut mai putine referinte la propriul penis decat de obicei. Dupa incheierea ciudatului moment de chitara (cu o taiere ritualica a cablului) si dupa niste mini-solouri nu foarte reusite ale colegilor lui, Sabaton au continuat concertul.

Interesant a fost ca, din momentul asta, lucrurile s-au dus mai degraba spre setlistul din Ungaria. Motivati aparent de cererile publicului, dar si de un cadou facut de grupul Sabaton Romania Fans, la meet & greet (o decoratie autentica din Al Doilea Razboi), Sabaton au cantat Swedish Pagans (o piesa pe care voiam sa o aud de ceva vreme) si A Lifetime of War, ultima piesa fiind cantata tot in suedeza (En Livstid I Krig). Chiar daca piesele n-au fost chiar o premiera absoluta in turneu, pot sa cerific ca A Lifetime of War a fost ceruta insistent de majoritatea fanilor trupei, cu mult inainte de ziua concertului. Jucata sau nu, afectiunea fata de publicul roman si obsesiile lui suedeze e mai bine pusa in scena de Sabaton decat de alte trupe.

Dupa acest nou moment “aproape democratic”, concertul s-a repliat incet pe setlist-ul agreat. Resist and Bite (sau “Thunderstruck”, in varianta Sabaton) nu ma misca nici in varianta de pe album, iar Primo Victoria si Metal Crue au fost cantate cu si de public, ca la fiecare concert. Desi bateam deja in retragere, am inteles ca a existat si un oaspete special pe a doua piesa, un pusti caruia trupetii i-au pus totusi niste casti de protectie. Ceva ce o parte dintre parintii cu copii mici din public n-au stiut ca trebuie sa faca (numai vreo doi copii din public aveau casti)…

Per total, Sabaton a mai marcat o victorie intr-o serie deja impresionanta. Pentru mai multe poze cu trupele participante si cu ”the crazy Romanians from the audicence”, puteti consulta arhiva Metalhead.

P.S: De ce sa mergi a patra oara la o trupa? Pentru ca, in ciuda diversificarii selectiei de piese din propriul playlist, Sabaton inca ocupa un loc important acolo. Macar din cand in cand sa-mi arat aprecierea. In plus, siroposi sau nu, Sabaton sunt o formidabila masina de sunet.

P.S 2: Sper ca omul care-si cauta la un moment dat cheile a avut inspiratia sa treaca pe la intrare, pentru ca acolo le-a lasat cel alaturi de care le-am descoperit.

17 Comments »

Pentru ca v-ati manifestat in numar coplesitor dorinta de a citi noi recenzii muzicale, m-am induplecat intr-un final sa dau curs rugamintilor. Articolul asta e pentru voi, doritorii de metal…pentru toti trei!

Daca luna trecuta ma vaitam ca metalistii s-au cam inmuiat, n-as putea spune ca eu am ramas tocmai “true” – asta ca sa parafrazez un mosulet care la 60 de ani inca se imbraca in spandex. Cu alte cuvinte, efectele imbatranirii si maturizarii (as vrea eu) se vad si in playlist. Asta nu inseamna ca mi-am schimbat preferintele, ci ca ponderea lor e diferita fata de ce imi ofereau obsesiile trecutului.

Chiar si asa, exista trupe pe care le-am urmarit inca de la primele aparitii si despre care nu ma pot abtine sa nu-mi dau cu parerea. Albumele aruncate aici apartin unor astfel de trupe.

Sabaton – Heroes (2014)

De la ultimul Heroes, mai toti ascultatorii au avut asteptari mari. Nu atat pentru ca Sabaton e genul de trupa care a gasit o nisa interesanta si a muls-o pana la epuizare, ci pentru ca asta este primul album inregistrat integral in noua componenta. Dupa interesantul si oarecum diferitul Carolus Rex, suedezii se intorc la stilul care i-a consacrat: un power metal influentat de anii 80′ si punctat cu vocea de fierastrau a lui Joakim Broden. Dupa ce materialul precedent a dedicat ode vechilor regi ai Suediei, Heroes se intoarce la tematica preferata a trupei: Al Doilea Razboi Mondial.

Spre multumirea fanilor si linistea solistului, inlocuirea a patru membri din trupa nu a distrus potentialul creativ al celor doi ramasi (responsabili de altfel si pentru compozitii). Heroes este un album solid, lucru demonstrat din plin si de cele doua single-uri: To Hell and Back si Resist and Bite. Respectivele piese sunt cam si cele mai bune de pe album, desi Night Witches, Soldier of Three Armies si Far From The Fame merita la fel de bine un loc in playlist.

Pe langa faptul ca Broden canta din ce in ce mai mult si zbiara din ce in ce mai “melodic”, albumul mai contine o mica ciudatenie, si anume o balada. The Ballad of Bull e o aparitie ciudata in discografia Sabaton pentru ca, spre deosebire de alte “balade” de-ale suedezilor (Light in the Black, Purple Heart), piesa asta nu erupe in coruri epice si chitare zgomotoase. Este chiar o…balada. Daca aveti editia speciala a albumului, merita sa acodati ceva timp si pieselor bonus, mai ales cover-urilor Metallica si…Battle Beast (o formatie tanara, dar promitatoare).

Per total, desi ma asteptam ca muzica trupei sa mearga intr-o alta directie dupa Carolus Rex, nu pot spune ca Heroes are o problema. Este un album bun care va multumi vechii fani Sabaton. Pana cand o sa ajungeti la propriul verdict, va las cu To Hell and Back, o piesa dedicata lui Audie Murphy, unul dintre cei mai decorati eroi din Al Doilea Razboi Mondial. Piesa ii surprinde perioada de depresie si dependenta de dupa razboi.

Elvenking – The Pagan Manifesto (2014)

Elvenking e una dintre trupele pe care mi s-a pus pata in liceu si pe care le-am urmarit multa vreme. Fidelitatea mea auditiva s-a datorat nu doar curiozitatii de al vedea pe adolescentul Damnagoras crescand (solistul s-a alaturat trupei in 1998, cand avea doar 17 ani), ci pentru a testa cat de mult ma pot dezamagi compozitiile lor ulterioare. Dupa un prim material care parea sa fi dus reteta Skyclad, inspiratia trupei, intr-o directie noua (un folk metal melodic si bine punctat de vioari), Elvenking au continuat cu albumele Wyrd si Winter’s Wake, ambele foarte bune, desi al doilea n-a beneficiat de prezenta lui Damnagoras. Apoi a urmat The Scythe, o schimbare ciudata si mai comerciala, cu elemente de metalcore si growling destul de iritante. Lui i-a urmat un album acustic acceptabil si doua albume mediocre. Red Silent Tides si Era au dus trupa si mai mult intr-o zona unui sound generic cu mici momente de claritate, sound punctat de un solist care se incapatana sa nu cante, desi abilitatile il recomandau.

Ei bine, The Pagan Manifesto e albumul pe care vechii fani il asteptau. O intoarcere la sonoritatile initiale ale trupei. Un album curat, cam prea vesel pentru genul caruia ii apartine, dar bine lucrat si foarte ascultabil. Daca Elvenlegions, piesa aleasa pentru promovare, nu m-a impresionat, The Pagan Manifesto mi-a rezervat cateva surprize. Nu, nu-i vorba de epopeea de 12 minute numita King of the Elves, de interesanta Witches Gater sau de instrumentalele inedite (recomand aici Cyfarwydd, piesa bonus). Vorbesc despre piese ca The Druid Ritual of the Oak, Moonbean Stone Circle, balada Towards the Shores, excelenta Grandier’s Funeral Pyre si progresiva Black Roses for the Wicked. Piese unde italienii par sa fi gasit echilibrul intre chitare electrice, vioare si voci inalte. De altfel, mai tot albumul seamana la nivel de compozitie si structura cu ce puteam asculta pe Wyrd si Winter’s Wake. Cateva tipete (pe The Solitaire, de exemplu) si pasaje de umplutura mai sunt, dar, per total, The Pagan Manifesto suna excelent.

Fata de cam tot ce au scos in ultimii sapte ani, ultimul album Elvenking este mai bine produs, mai melodic si mai aproape de revolutia promisa la inceputuri (exista chiar si o piesa pe tema “revolutiei pagane”). Elvenking vin in Romania in octombrie. Pana atunci insa, playlist-ul nostru poate mesteca in voie The Pagan Manifesto.

Macbeth – Neo-Gothic Propaganda (2014)

Macbeth sunt o trupa italiana care a pornit cu un sound destul de greu (similar primelor albume Theater of Tragedy) si, dupa cateva schimbari de componenta, a evoluat spre o muzica similara cu cea a conationalilor de la Lacuna Coil. Diferenta ar fi ca aici ambele voci, atat cea feminina, cat si cea masculina, sunt bune. Andreas se poate plimba intre grohaiala si accente de tenor, pe cand Morena placuta si suficient de clara, chiar daca uneori vocea ei pare destul de comuna.

In mod normal nu cred ca as umple paginile cu recenzii la trupe precum Macbethm dar s-a intamplat ca oamenii astia sa fie pe un CD la momentul potrivit si sa tot revina ocazional printre preferinte. Neo-Gothic Propaganda este, din pacate, un album destul de monoton. Spun din pacate pentru ca trupa n-a mai lansat nimic nou timp de sapte ani si vechii fani aveau asteptari mai mari. Daca pe piese precum Scent of Winter combinatia de riff-uri grele si voci in tandem functioneaza foarte bine, pe altele compozitii ritmul se lupta din rasputeri sa combata plictiseala. Albumul pare intr-adevar inchegat si muncit, dar parca nu ofera schimbarea de care Macbeth avea nevoie. Trupa a ajuns sa semene destul de mult cu nemtii de la Xandria. Asta ar fi un compliment, daca am fi in 2005.

Pe Neo-Gothic Propaganda exista totusi piese pe care ar merita sa le includeti in lista. Recomand The Archetype, Dogma si Void of Light, daca aveti timpul si cheful.

As fi vrut sa mai dezbat aici si alte materiale precum Raided Land, de la Human Fortress, o trupa care in 2004 a dat poate unul dintre cele mai bune albume power metal scrise vreodata pentru ca ulterior sa se piarda in schimbari de componenta si materiale neinspirate. Pot spune ca acum, daca tot e epoca revenirilor, germanii au redevenit o ”fortareata umana”. Jioti Parcharidis s-a dovedit greu de inlocuit, dar eu cred ca noile piese demonstreaza ca Human Fortress si-a regasit intr-adevar formula. Daca mai aveam “spatiu” pe blog, as mai fi scris si despre ultimul album Arkona si poate despre ultimul Edguy (cu tot cu ciudatul lor cover Falco si referintele la Steve Harris). Inca putin si va povesteam despre cum s-au hotarat Sonata Arctica sa faca din nou muzica. Despre asta insa, cu alta ocazie.

P.S: Ma gandeam sa ridic din nou problema clipurilor de doi bani care nu fac decat sa scada valoarea unor piese. Inteleg ca nu sunt bani pentru a ilustra versuri despre batalii, odisee sau dragoni, dar parca as prefera sa nu vad de fiecare data trupele filmate intr-un beci cu pitici din After Effects deasupra capului.

50 Comments »

“As vrea sa citesc iar cronici de concerte si recenzii de albume pe blogul asta!”, spuse Nimeni cu entuziasm.

Cu lansarile Sabaton si Elvenking la usa si cu peste un an de la ultima abatere, am zis sa va livrez o cronica la cald. In cazul de fata, o sa va spamez cu a doua venire a suedezilor de la Amon Amarth in Romania, din 29 aprilie. Inainte sa incep sa aberez, as vrea sa spun ca: fratilor, ne-am imputinat si, din pacate, maturizat! Daca “maturizare” e un cuvant greu in contextul bataliilor imaginare cu dragoni, as spune macar ca am…imbatranit. Chiar daca in ultimii doi ani n-am mai frecventat cu aceeasi pasiune cantarile, calmul si civilizatia publicului ma linisteste si sperie in acelasi timp. Ori s-au perfectionat firmele de securitate, ori pustii care faceau mosh pit-uri au ramas fara subventii. Sigur, scena romaneasca de rock si metal n-a fost niciodata una prea agresiva, dar uneori ai impresia ca asisti la centenarul Marina Voica.

Sa revin insa la concertul de ieri. Arenele Romane nu-s chiar locul meu preferat de joaca, iar cortul ala dubios nu e doar moartea pasiunii, ci si a sonorizarii. Cu toate astea, in ciuda unor mici probleme din trecut, Maximum Rock si Promusic Events nu pot fi acuzati de amatorism. Cortul se justifica sub “amenintarea” ploii, iar restul de elemente au fost suportabile pentru cei maxim 3000 de oameni din zona: garderoba si toaletele erau functionale (unisex, din pacate pentru doamne), paza decent antrenata, iar chioscurile de bauturi nu ne-au stresat cu jetoane. Mi-ar fi placut ca interdictia de a fuma in cort sa nu ramana doar la nivelul unui mesaj labartat pe monitoare. Nefiind insa fumator, nu am idee cum e sa stai patru ore fara viciu, dar nici nu ma scoate empatia afara din casa. Acum, legat de muzica…

GOD – The Barbarian Horde 

Dupa zeci de incarnari si ani de activitate, iesenii de la GOD au prins secretul trupelor mari: metalul “pagan” se simte mai bine cu o coregrafie. Si exact asta ne-au si oferit: spectacol. Desi erau prima trupa de pe scena si n-au avut decat o jumatate de ora, romanii au venit cu torte, stindarde cu lupi dacici, scutieri si domnite. Chiar daca din vechea trupa n-au mai ramas prea multi membri, nou venitii nu sunt de lepadat. Aici trebuie sa o amintesc pe domnisorica de la vioara care a intervenit si cu vocea. N-am idee de varsta ei (parea usor…minora), dar pot sa garantez ca a atras atentia hoardei din fata mea. La capitolul piese, nefiind mare fan al trupei, am identificat doar piesa Glia la intrarea pe scena, Noaptea si Legea Pamantului, dar n-as putea sa garantez.

Daca sonorizarea nu i-a prea ajutat, profesionalismul si interventiile in ”dulcele grai moldovenesc” le-au adus publicul aproape si cateva cereri de bis. GOD au plecat de pe scena la 20.00, dar am ramas cu impresia ca ar trebui sa mai ascult o data ultimul lor material, EP-ul Zal Mox. Un folk metal bine executat care-si poate gasi cu usurinta locul la festivaluri ceva mai mari.

Hypnos

Dupa ceva Hatebreed in boxe si dupa un ”player error” in monitoarele laterale, au urcat pe scena cehii de la Hypnos. Cum schimbarea siglelor si probele de microfon au fost rapide, oamenii au inceput sa cante mai devreme, oferindu-mi timp sa realizez ca death metal-ul lor furios si tehnic nu e pe gustul meu. Cu alte cuvinte: au fost faini, dar m-au plictisit. Avand in vedere ca sonorizarea s-a imbunatatit vizibil in comparatie cu GOD, cred ca fanii Hypnos au cam primit ce voiau. Asta si un joc de lumini simpatic la inceput.

Eu nu am fost miscat nici de engleza brutalizata de solist (“Let’s be enjoyed!”, “Open the Internet!”) si nici macar de piesa din anii ’80 “pe care poate o stiti, desi o cantam cu alta trupa”. Am apreciat incercarile de comunicare in romana (“buna seara”, “multumesc” si restul de clisee), bass-ul fara cap Hohner al solistului si suflanta care a propulsat pletele trupetilor in perioada de glorie metal-ului. Cu toate dedicatiile facute mamei solistului si Bucurestiului, n-am putut retine prea multe piese, Inverted ramanandu-mi totusi in memorie. In cuvintele solistului: “we have video on the Internet”, cuvinte ce demonstreaza ca muzica e o limba universala (dupa cum sustinea si el, de altfel), dar engleza mai are de asteptat.

Amon Amarth

Dupa o tura prelungita de Iron Maiden in boxe si ceva pregatiri de lupta conduse de ”the local viking crew”, Amon Amarth a intrat pe scena la 21.30, ora respectata la fix de organizator. O panza imensa cu coperta albumului Deceiver of the Gods si cateva armate barbare imprimate in lateral. O sonorizare intr-adevar buna si un joc de lumini simplu, dar eficient (un joc de umbre, daca e sa fim corecti). Cu alte cuvinte: un nivel peste, nivel pe care l-au confirmat si vikingii din jurul scenei care au strans randurile de la primele semne.

Acum, as trebui sa spun ce super fan Amon Amarth am fost, dar as minti cu nesimtire. E una din trupele care m-a prins foarte greu, dar si cand m-a prins… In orice caz, death metal-ul melodic cu teme nordice mi s-a parut mereu putin exagerat (acum ma intreb cu ce comparam exact, probabil cu desfasurarea “finuta” a unor trupe de viking metal precum Ensiferum, Einherjer sau Equilibrium). Dupa ceva vreme am inceput sa-i apreciez pe suedezi, de vreo 3 ani incluzandu-i definitiv in playlist. Pe de alta parte, daca Amon Amarth nu se numara totusi printre favoritii vostri, merita totusi sa-i vedeti live. E o recomandare primita si de la cei care au asistat la prima venire a trupei.

Johan Hegg este intr-adevar un ”front man”. Interactioneaza cu publicul, are o engleza impecabila si a afisat probabil cea mai in regula “romana” de pana acum (pornind de la Joey DeMaio in sus). In al doilea rand, in ciuda unei burti in crestere, omul e al naibii de “viking” si stie cum se poarta o barba. Daca adaugam si cornul de bivol din dotare (nu e o metafora retarda), intelegem de ce nenea asta a fost ales sa joace in Northmen – A Viking Saga.  Din moment ce am pornit cu solistul, ar fi de mentionat ca pe 29 aprilie a fost si ziua lui. Pe langa fanii romani care i-au cantat “Happy Birthday”, Hegg a fost surprins de ceilalti membri ai trupei si de organizatori care i-au adus un tort si o sticla de sampanie (sticla “impartita” cu toti fanii din primele randuri, alaturi de o felie de tort).

Amon Amarth au inceput cu Father of the Wolf urmat de Deceiver of the Gods si au jucat tare pana la sfarsit. Imediat dupa, Death in Fire ne-a facut sa urlam ca apucatii timp mai bine de cinci minute. Daca albumul care da si numele turneului a ocupat o parte insemnata din playlist, nu pot sa spun ca materialele vechi au fost neglijate. Am prins un As Loke Falls, dar si Guardians of Asgaard, Runes to My Memory sau Cry of the Black Birds. Varyags of Miklagaard a sunat mai bine decat pe album, iar Destroyer of the Universe a intrat dupa o runda de “Skol” (Noroc) si “Cum va simtiti?”, completate de “I’m glad the ballet is over!”. La bis s-a marsaluit pe Twilight of the Thunder God si, evident, The Pursuit of Vikings.

Mi-au lipsit Fate of Norns si Victorious March. N-as zice oricum ca 90 de minute, cat ne anuntau oamenii ca au cantat, e chiar un supra efort. Nu cand asculti un om de 80 de ani cantand trei ore (stiu ca e altceva, dar totusi). Altfel, un concert reusit din punctul meu de vedere. O executie excelenta si un show live care mi-a amintit ca, in ciuda preoconceptiilor legate de genul abordat, Soderberg si Mikkonen sunt niste chitaristi fantastici. Imagini mai clare puteti vedea aici.

Pe final, as vrea sa revin putin la prima afirmatie, legata de cumintirea metalistilor. La un moment dat, se asezase langa mine un zdrahon pe la vreo 35, plin de muschi si cu pleata pana la cot. Dupa ce au iesit de pe scena cehii de la Hypnos, omul a fost sunat de sotie sau prietena. Ei bine, toata aura de razboinic viking s-a topit sub cuvintele ”Da, iubi, sunt de-aia care grohaie, nu-ti plac tie. Lasa ca mergem maine in parculet si o luam si pe Ioana!”.

P.S: Stiu ca mi-au ruginit piulitele si am ceva restante de albume si concerte, dar nici voi n-ati strigat. Voiam initial sa scriu despre Dreamhack si meciurile dintre echipele Alliance si Cloud 9, dar cred ca nici jucatorii de Dota 2 nu treceau de primul paragraf.

31 Comments »