O mână de concerte

În mod normal, un articol despre reprezentaţii muzicale locale nu e primul lucru pe care-l trânteşti pe blog după un concediu, dar…

Simt cumva că am neglijat scena muzicală în derapajele mele subiective, în ciuda faptului că nu am evitat în mod deliberat concertele. Mai mult, faptul că ultimele cântări la care am asistat nu au fost numai din sfera muzicii metal (muzică pe care încă o iubesc, dar îmi permit câteva amante) ar putea să facă articolul ăsta măcar vag interesant pentru oamenii cărora concertele nu le prea surâd.

Artmania (Iulie 2016)

Cum mi-am petrecut câteva zile din concediu la Sibiu şi cum ediţia de anul ăsta a tradiţionalului festival a avut intrare liberă, am zis să asist la câteva dintre trupele de pe afiş. Nu mai ascultasem nordici şi nemţi urlând în Piaţa Mare din Sibiu din 2012, când am văzut cel puţin câteva nume interesante live.

Cum intrarea a fost liberă, nu voi comenta despre preţurile jetoanelor (puteai da o fugă la Billa pentru a-ţi lua ce vrei) şi nici despre acustică (slăbuţă şi cu probleme inclusiv la trupele mari, dar nu din vina organizatorilor). Mi-a plăcut şi ideea de a apropia cele două scene (cea principală şi cea dedicată trupelor mai noi) pentru ca cei care asistă la concert să nu aibă parte de pauze prea mari între prestaţii. Voi vorbi însă puţin despre prestaţiile celor de la Katatonia, al căror concert l-am prins integral, Heretic’s Dream, Vespera, Pain of Salvation şi Ihsahn, deşi ele au fost numai o parte din numele prezente la eveniment. Pe cei de la Solstafir i-am ratat, din pacate.

După Black Peaks, o trupă care a sunat bine, dar pe care n-am apucat să o ascult suficient, au urcat pe scena trupa italiano-britanică Heretic’s Dream. O trupă relativ tânără şi apreciată, cu un sound aproape identic cu toate trupele de power/progressive metal cu vocal feminin. Singura mea problemă e că, deşi instrumentiştii promit, solista e slabă live şi asta dacă ar fi să o compar cu trupele româneşti similare. Chiar nu am văzut diferenţa dintre ea şi o corporatistă foarte determinată care monopolizează microfonul de karaoke.

Altfel, Katatonia au fost puşi capete de afiş cu un scop. Deşi sunt la fel de deprimanţi de peste 20 de ani, suedezii ştiu ce înseamnă un concert live. Jonas Renkse este un solist de prima mână, cu o plajă vocală excelentă. Faptul că au început cu piesa July m-a bucurat şi mai mult, dat fiindcă e printre puţinele piese de la ei pe care le recunosc (uneori). Da, ştiu, sunt un păgân, dar mi-au plăcut şi Lethean şi My Twin. Se pune? Altfel, singurul meu reproş la o prestaţie foarte curată a fost un sintetizator care a intrat de câteva ori în loc de clape. Prefer abordarea Lake of Tears: dacă nu e clăparul prezent, mai bine o dăm din chitare şi urlete.

Ihsahn, fost membru al trupei Emperor şi actualmente un talentat hipster metalist, a sunat excelent, în ciuda faptului că nu abordează chiar genul meu preferat. Altfel, cele două ore de repetiţii şi jonglerii de la prânz le-au permis celor de la Pain of Salvation să ofere fanilor un show decent pe seară. Un bonus interesant primeşte şi prima trupă a ultimelei zile de festival, trupa clujeană Vespera. Nu, nu m-a impresionat nimic la sound-ul lor în mod deosebit, dar mi-au plăcut pasiunea solistei şi a basistului. Oamenii păreau că trăiesc pentru muzica lor şi au reuşit până la urmă să anime un public iniţial apatic. Ce m-a iritat însă a fost faptul că, în afara fotografului Miluţă Flueraş (dacă nu mă înşel) şi a altor doi fotografi non-profesionişti, mai nimeni nu i-a ajutat pe cei de la Vespera cu o poză sau o încurajare tacită. Tot ce am auzit au fost comentarii de tip “hai, bă, odată, că mai sunt şi alţii”. Ok, oamenii nu sunau tocmai fresh, dar sunau îngrijit. Să înţeleg că e numai vina trupelor că rockul românesc nu progresează?

Queen & Adam Lambert (Iunie 2016)

Cum spuneam, nu toate concertele la care am asistat au fost “metal”. Aş da vina pe jumătatea mai calmă pentru spectacolul Queen & Adam Lambert, dar cert este că eram foarte curios în legătură cu evenimentul. Să începem, deci. În primul rând, un lucru de remarcat la cântarea asta, ţinută în Piaţa Constituţiei, a fost impactul asupra buzunarelor. Concertul Queen a fost un eveniment scump, nu atât prin preţul biletului (care nu a fost cu mult diferit faţă de alte ţări din turneu, deşi să dai peste 220 RON pentru un loc decent nu e chiar la îndemână pentru fanii mai în vârstă sau foarte tineri), cât şi prin preţul “accesoriilor”.

Dacă am apreciat întru-câtva ventilatorul de carton primit la intrare de la un sponsor (pentru cele 36 de grade de afară, eram ok şi cu o halcă de gheaţă), nu am putut aprecia preţurile răcoritoarelor şi nici oferta extrem de săracă din meniu. Să n-ai niciun suc neacidulat pe listă şi să dai 7.5 lei pe o apă plată pare mai degrabă genul de lăcomie de care te loveşti într-un cinematograf de la mall. Asta în condiţiile în care concertul nu a avut trupe de deschidere. Sigur, riguroşii o să-mi spună că au fost chiar trei trupe în deschidere. Asta s-a întâmplat dacă, la fel ca noi, aţi ajuns la ora recomandată la concert şi aţi murit de cald pe nişte piese mai generice decât întreaga carieră Direcţia 5. În fine, poate-s eu rău şi nefamiliarizat cu trilurile, dar Electric Pyramid (trupa de casă a celor de la Queen, un fel de deschidere obligatorie) sună ca o reminescenţă a anilor ’90, genul de trupă pe care o vedeai noaptea pe MTV 2.

Jeremy? (aşa e grafia) sunt nişte hipsteri bulgari care suna foarte bine instrumental şi vocal, dar pe care nu-i poţi asculta mai mult de 10-15 minute din cauza senzaţiei de CD blocat pe repeat. Grimus sunt vechi pe scenă, alternativi şi de-ai noştri. Culmea, clujenii au câteva piese în repertoriu pe care rockeraşii de la noi le ştiu şi le fredonează şi nici talentul nu le lipseşte. La ei problema a fost spectacolul, sau faptul că nu au conştientizat că acum sunt băieţi mari şi că nu mai pot face spectacole molcome, ca pentru ardelenii răbdători: au cântat la jumătate de volum, fără siglă pe prelată şi cu dedicaţii pentru cei 1-200 de oameni blocaţi în faţa scenei. Un concert excelent pentru un club imaginar din provincie.

Ce aş fi vrut? Măcar ciudaţii de la The Darkness dacă veneau şi tot eram mulţumit că mai există o trupă interesantă pe afiş. Altfel, Queen ŞI Adam Lambert au livrat exact ce a vrut publicul, la ora la care au promis că o vor face (spre mirarea celor care nu prea trec pe la concerte). Am subliniat intenţionat acel ŞI pentru că pe scenă au fost în primul rând Queen sau ce a mai rămas din trupă. May şi Taylor au cântat fiecare câte o piesă. Brian May a plâns puţin pe Love of My Life şi a avut şi o compoziţie dedicată lui Stephen Hawking şi propriei profesii, cea de astrofizician. Roger Taylor nu a rezistat pe toate piesele, dar a avut totuşi un solo cu celălalt toboşar. Da, după atâţia ani, cei doi membri rămaşi din trupa originală încă mai pot, iar numele Queen poate oferi încă momente instrumentale extraordinare. Dar stai puţin, ce-i cu Adam Lambert?

Poza Articol

Foarte mulţi dintre cei prezenţi erau cumva speriaţi de cel care dărâma cu ani în urmă American Idol. Că e prea tânăr, că e prea “gay” (pe bune că am auzit-o şi pe-asta), că seamănă prea mult cu George Michael (aici nu comentez). Ok, ştiu că Mercury îl plăcea pe Paul Rodgers, dar Adam Lambert e mai potrivit pentru trupă, atât ca solist, cât şi ca prezenţă scenică. Este fie hipermasculin, fie “divă”, vorbeşte publicului când umil, când arogant, iar costumele lui de scenă sunt atât de sclipitoare, încât îi face pe colegii lui de scenă să pară desprinşi dintr-o trupă black metal. Peste toate astea, Adam Lambert este însă un solist de prima mână, la fel cum erau şi predecesorii lui. Nu are timbrul cald şi vibrant al lui Freddie, dar are plaja şi înălţimea potrivite şi execută impecabil orice piesă Queen. În plus, a adus la concert şi propriii fani, unii destul de dubioşi, aş spune.

Adam Lambert nu vrea şi nu intenţionează să fie Freddie, lucru de care ne-a asigurat, dar a putut şi a vrut să ofere un spectacol ca la carte. Regretatul solist original si-a facut şi el apariţia sub forma unei înregistrări. Altfel, de auzit, am auzit mai toate hiturile ultracunoscute ale celor de la Queen, deşi mi-ar fi plăcut să fi strecurat şi un Princes of the Universe pe undeva. Da, ştiu că nu era în setlist, dar nici alte piese nu erau şi uneori chiar e relaxant să crezi în magie…

Gregorian (Mai 2016)

Gregorian a fost una dintre puţinele trupe de cover-uri care mi-au plăcut de la prima audiţie, o audiţie care s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Deşi are şi materiale proprii, unele chiar foarte bune, corul dirijat din umbră de Frank Peterson (fost membru Enigma) face sau făcea de mai bine de 17 ani cover-uri în stil gregorian după piese rock clasice şi piese metal, reorchestrând complet atât hituri U2, cât şi piese de la H.I.M. sau Metallica.

Am scris mai sus “făceau” pentru că trupa care a adus în aceeaşi sală atât moşuleţi amatori de Bizet, cât şi rockeri amatori de Opeth, era la finalul turneului The Final Chapter, iar membrii ei au aruncat mai multe aluzii în direcţia unei pauze. În orice caz, nu ţi-ai fi dat seama de asta din afişul de concert care vorbea despre “the voices of Enigma”, deşi faptul că în 1991 Frank Peterson era în Enigma şi dezvoltase un proiect complet diferit nu are nicio legătură cu încarnarea modernă a trupei. În orice caz, amestecul de puştani, moşuleţi la costum şi tineri “mileniali” care au ţinut morţiş să filmeze tot concertul cu tableta sau să afle numele pieselor cu Shazam s-a potrivit la fix cu Sala Palatului: un loc vechi, cu afişe noi.

Să revenim însă la Gregorian. Concert de două ore şi jumătate, incluzând pauza de aproape 20 de minute şi câteva interludii foarte scurte, dar binevenite. Spaţiul a fost ciudat ales, însă de data asta mi s-a parut civilizat şi cu o sonorizare, ţineţi-vă bine, decentă. Oamenii (şi au fost ceva solişti pe scenă, nu numai din trupa principală) au cântat peste 20 de piese, majoritatea fiind uşor de regăsit în setlist-ul ăsta (mai puţin Heaven is a Place on Earth, înlocuită cu ceva mai inspirat). Nu o să insist foarte mult asupra numelor pieselor, pentru ca mai toţi am auzit Hurt, One sau Lady in Black în variantele originale (iar variantele Gregorian nu sunt greu de găsit), dar o să insist asupra spectacolului de scenă pentru ca nu am mai văzut de multă vreme aşa ceva, în condiţiile în care am asistat la ceva proiecţii în locuri mai… titrate.

Decorurile, scenografia şi jocurile de lumini au fost impecabile. Membrii corului, toţi posesori ai unor voci intens lucrate, au urcat pe scenă cu oglinzi (generând o perdea de lumină pentru piesa Meadows of Heaven, un cover Nightwish), tobe improvizate, perdele de fum colorat, ploi de confeti şi umbrele iluminate (pe cover-ul A-Ha/Everly Brothers – Crying in the Rain). Am putut vedea proiecţii 2D şi 3D, îngeri înălţaţi spre scenă şi plutiri pe Segway. Compoziţia originală Moment of Peace a fost însoţită de un mesaj anti-război proiectat, mesaj care nu m-a mişcat prea tare, însă piesa în sine a făcut-o. Spre final, trupa şi un chitarist au venit în mijlocul publicului pentru a-şi lua “la revedere” personal.

Dacă despre “The Masters of Chant” nu se pot spune foarte multe lucruri noi, merită să-l amintim pe mai vârstnicul şi simpaticul membru al corului, Christopher Tickner, unul dintre cei mai vechi “călugări gregorieni”. Tickner a vorbit, a glumit şi a plimbat un fals Oscar pe scenă, asta când nu se înghiontea cu ceilalţi membri ai trupei. Altfel, singurul membru al trupei care nu s-a prezentat s-a remarcat prin umor, iar impecabila Amelia Brightman (sora mai celebrei Sarah Brightman) a fost uneori dublată de… Narcis Iustin Ianău. Stai, ce?

Exact, puştiul ăla care cu ani în urmă îl impresiona pe Mihai Petre la Vocea României cu ciudata lui voce de contratenor cântă cu Gregorian de prin 2013, urcând şi de câteva ori pe scenă cu Sarah Brightman. Aparent, ajuns la Munchen cu o bursă, Narcis a fost remarcat de Frank Peterson şi distribuit în câteva videoclipuri unde vocea (dar nu şi coafura lui) intrau la fix. Narcis al nostru cântă la pian, nu falsează mai deloc şi, ca să citez din simpatica exagerare a unui coleg de trupă, “e un fel de Pavarotti mai mic, cu două octave în plus la voce”.

Pe producătorul Frank Peterson lumea nu l-a prea mai văzut în ultimii ani pe scenă, dar când ai astfel de voci care să-ţi execute piesele şi coregrafia (şi ce coregrafie!), alături de instrumentişti şi aranjori muzicali de calibrul ăsta, nu prea mai contează. Dacă interpreţii şi creatorul vor mai urca sau nu pe scenă, e greu de spus. E clar însă că numele Gregorian nu va fi uitat după acest capitol.

Blind Guardian (Mai 2015)

Despre concertul ăsta nu am prea multe de spus, pentru simplul motiv că am mai văzut Blind Guardian de vreo câteva ori. Dacă însă ultima dată am plecat cu un gust amar de la reprezentaţie, în principal din cauza organizării, acum problemele nu au mai ţinut de partea românească. Practic, trupeţii au fost nevoiţi să amâne concertul cu trei zile datorită reţinerii trupei la graniţa turcă. În 2015, Turcia nu era încă terenul de joacă al unui singur om, ci o ţară care tocmai începea lupta împotriva terorismului… reţinând la graniţă trupe de power metal din Germania.

Dacă mişcarea asta a descurajat fanii veniţi din provincie care au preferat să-şi recupereze banii daţi pe bilet, eu am decis să merg mai departe, deşi trupele din deschiderea nu urmau să mai apară, trupe care-i includeau şi pe nemţii de la Orden Ogan. Altfel, concertul s-a ţinut la Arene, în aer liber, cu o sonorizare peste medie de data asta şi cu destul de puţini fani, în comparaţie cu numărul de bilete cumpărat iniţial. Oricum, organizatorii (Maximum Rock, dacă nu mă înşel) au reuşit să se achite cu succes de îndatoriri, mai ales că trupa a anunţat că înregistrările din turneul ăsta vor fi incluse pe un viitor DVD live.

Atât publicul strâns în faţa scenei, cât şi trupa de pe ea au fost în mare formă. Hansi şi compania au livrat o selecţie ceva mai agresivă decât de obicei, deşi am auzit şi Nightfall, Bright Eyes şi Skalds and Shadows, ultima fiind executată impecabil. Valhalla, Into the Storm şi Mirror, Mirror şi-au găsit loc în playlist, alături de piese de pe ultimul album (Beyond The Red Mirror) precum balada Miracle Machine sau mai cunoscuta Twilight of the Gods. Cu ocazia asta am realizat şi că semăn destul de mult cu Hansi Kursch la figură. Da, ştiu, e genul de încheiere pe care o aşteptaţi de la o puştoaică de 16 ani care a văzut live un boy band şi căreia i-a luat mai mult de un an să scrie despre asta…

P.S: Din păcate, n-am ce să vă spun despre Electric Castle sau Untold pentru că nu-s genul meu de festivaluri, dar sunt convins că oamenii ajunşi acolo chiar s-au distrat, chiar şi atunci când nu simulau săruturi pentru cameră.

 

10 Comments

  • Dintre toate astea n-am fost decat la Queen + Adam Lambert si a fost concertul care a facut super clar de ce nu se vine cu animale de companie la astfel de evenimente. Ar fi innebunit matele fugarind laserele… 😛

  • Da, sincer, recuzita de scena era ok, dar luminile loveau mai mult in public decat in Casa Poporului 🙂 (exceptie au facut ultimele piese).

  • La Untold nu te duci, sa ne facem o parere obiectiva despre eveniment, pentru ca pana acuma nu am citit decat pareri categoric pro sau contra, nicio analiza obiectiva?

  • Nu-s tocmai fan, dar ai dreptate cu o chestie: toate stirile vorbesc despre o “atmosfera magica” sau despre o “cheltuiala inutila”.

  • Si pe mine m-a frapat ca nu am intalnit decat pareri diametral puse despre Untold, de parca ar fi doua galerii de fotbal care asista la acelasi meci.

  • Cred ca una dintre galerii asista de pe margine 🙂

  • Oare este vina organizatorilor ca la noi concertele sunt asa de anemice? Sau a publicului ca nu cere ceva decent? Iar depsre japca la bauturi este doar lipsa de educatie. Orice economist ce a stat la scoala amcar doau ore iti poate spune ca ai un castig mai mare la produsele de consum daca ai preturi mici.

  • Concertele au ceva participanti, dar anemia in general vine cu organizarea…

  • @ARTmania -Black Peaks nu mi-au plăcut defel,oricât aș fi încercat să fiu de indulgent.De pe scena mică în afară de Hteththemeth nu mi-a rămas nimic în minte (Vespera n-am văzut).
    Highligts:Katatonia,Foreshadowing,Hteththemeth și tot ce a fost pe scena mare in ziua a doua a festului.

  • Doomekus: Cam atunci am fost si eu “mai pe faza”, in ziua a doua 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.