N-am mai scris despre heavy metal pe blogul ăsta de mai bine de un an. E într-adevăr o rușine, una spălată din fericire de activitatea febrilă a lui Edelweiss, care are de-acum propriul blog. Totuși, nu pot lăsa să treacă anul fără să vă îmbogățesc viața cu păreri pe care nu mi le-a cerut nimeni.

Nu de alta, dar ultima perioadă a fost plină de lansări faine și surprize plăcute. Una dintre ele a fost că până și profanii au aflat că metaliștii francezi de la Gojira există, odată cu deschiderea fabuloasă a Jocurilor Olimpice de la Paris. Și n-aș spune că nu merită: Gojira sunt una dintre cele mai bune trupe europene din valul nou (sau, mă rog, din valul ultimilor 20 de ani).

Altfel, bătrânii de la Aerosmith au pus definitv chitarele în cui, iar Linkin Park s-au reunit cu o solistă în locul lui Chester (nu sună rău deloc, dar nu prea mai e LP). Ghost au scos un album de cover-uri și un concert cu documentar, iar Dropkick Murphys au scos si ei un material video care merită urmărit.

Printre rânduri m-am delectat și cu ultima creație a celor de la Windrose, un tribut adus jocului Deep Rock Galactic (pe care pandemia m-a pus în postura de a-l juca), cu fabuloasa revenire a lui Fever 333 și cu probabil cea mai bună colaborare folk/power metal a anului. Nici Marko Hietala nu a stat chiar degeaba, ceea ce mă bucură, iar Chaoseum pare că vrea să părăsească postura de clonă elvețiană a celor de la Korn.

Tot recent am aflat că, după ce parlamentarul taiwanez Freddy Lim a început să-și promoveze oficial calitatea de solist al trupei Chtonic (black metal melodic) un cercetător chinez cu peste 80 de lucrări publicate a fost descoperit ca fiind solistul mascat al trupei Zuriaake, de pagan metal. V-am zis că metaliștii sunt tobă de carte, nu?

Bine, în loc să înșir mici deliruri sau să mă supăr pe muzica generată de A.I., cred că aș face mai bine să recenzez câteva albume pe care ar merita să aruncați o ureche. Nu de alta, dar cred că de-asta v-ați apucat de citit…

Dark Tranquility – Endtime Signals (2024)

Pentru unii, criza vârstei de mijloc se manifestă printr-o mașină scumpă sau un implant de păr. Pentru Michael Stanne ea a însemnat mai multe proiecte în trei ani decât scot unele trupe într-o viață. Începând cu 2022 omul a scos un album excelent Dark Tranquility și a plecat în turneu, apoi unul cu The Halo Effect. La scurtă vreme după a participat la coloana sonoră a jocului Metal: Hellsinger alături de alți grei și a mai înființat și un alt side project, Cemetery Skyline, care a scos deja câteva clipuri excelente. 

Din acest motiv nici nu mă așteptam să revină atât de repede cu un nou Dark Tranquility, mai ales cu unul ascultabil. Ok, Endtime Signals nu e la nivelul albumului precedent și unele piese mi se par supraproduse, dar titluri precum Wayward Eyes sau Drowned Out Voices o să dea excellent în turneu. Încă o victorie pentru Stanne!

Nota: 8.2/10 (cu felicitări pentru efort, deși aș mai fi așteptat un an pentru un material mai solid)

Zeal & Ardor – Greif (2024)

Zeal & Ardor e proiectul avantgardist al lui Manuel Gagneux, un suedez cu rădăcini americane care face cam ce vrea el pe fiecare album și o face bine. Heavy metal, dark pop, metal extrem, blues, progressive… habar n-ai ce o să găsești sub numele de Zeal & Ardor. 

Din fericire, pe Greif am găsit doar piese faine. Disease, Fend You Off sau Kilonova sunt niște compoziții de primă mână, deși nu au nicio legătură între ele la nivel muzical (doar conceptual, oarecum) și nici cu metalul. De fapt, cam asta e și principala mea critică: deși un concept există, multe piese par a fi mai degrabă niște single-uri separate, lipite împreună pe baza numărului de ascultări din Spotify. Bun, dar ar fi putut fi excelent.

Nota: 8.3/10 (am senzația că trupe precum Zeal & Ardor, Shylmagoghnar, Igorrr sau Ghost au success tocmai pentru că sunt conduse de un singur om, cu control creativ complet)

Smashing Pumpkins – Aghori Mhori Mei (2024)

Smashing Pumpkins este o trupă de la care nu mai avea nimeni așteptări de 25 de ani. Trupa care cândva lansase albumele Gish, Siamese Dream și Mellon Collie și care participase activ la propagarea muzicii grunge și alternative, s-a transformat de la finalul anilor ‘90 într-un proiect personal al lui Billy Corgan. Un proiect care a lansat album după album cu ceva ce semăna a Radiohead luat de pe Temu. Sincer, îmi mai aminteam de Smashing Pumpkins doar când auzeam câte un Cherub Rock sau Today la radio.

Prin titlul alambicat și încă nedescifrat, Aghori Mhori Mei nu prevestea nimic bun și totuși… Aghori Mhori Mei e un album autentic Smashing Pumpkins cu trei dintre cei patru membri originali, inclusiv cu Chamberlain la tobe. E un album predominant grunge, bine lucrat și plin de verva aia care a făcut din anii ‘90 o decadă foarte mișto pentru muzica alternativă. Ascultați Sighommi (ce riff excelent!), Edin sau War Dreams of Itself și o să vă convingeți. Până și vocea lui Corgan merge, deși seamănă cu ce practică Ghost, ceea ce nu e neapărat un lucru rău.

Nota: 8.5/10 (pentru că sincer nu mă așteptam ca trupa asta să mai miște)

Powerwolf – Wake Up the Wicked (2024)

Dacă de la Smashing Pumpkins nu așteptam nimic, lucrurile stau puțin diferit când vine vorba despre Powerwolf, o trupă care a crescut enorm în ultimul deceniu și pe care am văzut-o de două ori live. Power metal-ul lor țopăitor a fost caracterizat deseori drept ridicol, bombastic, operatic și așa mai departe, dar niciodată drept banal. Din păcate, albumul ăsta fix așa e…

Nu mă înțelegeți greșit: când ai banii lui Attila & Christian Jost (Falk Maria), e greu să scoți un album care să sune cu adevărat prost, pentru că ai o întreagă armată de producție în spate (he, he, Armata Strigoi). Problema e că între albumul din 2021 și cel de față, oamenii au mai scos vreo 3 materiale și 4 single-uri (live-uri, remix-uri și așa mai departe), și cred că ar fi avut nevoie de o pauză mai mare.

Wake Up the Wicked sună fix ca un album de cover-uri Powerwolf. Sigur, băieții au încercat să fure iar niște pagini din cartea Alestorm (pe piesa Sinners of the Seven Seas) și puțin din vechea lor rețetă, pe piesa 1589. Chiar și așa, singura piesă la care o să revin în mod constant rămâne Joan of Arc. Ediția de lux a albumului conține și un CD cu live-uri, dar și unul cu versiuni orchestrale (le puteți asculta pe toate pe Youtube Music).

Nota: 7.5/10 (pentru că mă așteptam la mai mult și pentru că Wind Rose sunt la fel de ridicoli, dar sună mult mai bine).

DAMPF – No Angels Alive (2024)

Cu decenii în urmă, când mă trezeam de dimineață să văd desenele de pe PrimaTV, prindeam și o oră de muzică eurodance pentru care nu sunt sigur că postul românesc avea toate drepturile de difuzare. Printre cei mai difuzați băieți din pauza aia, dar și din emisiunile de prânz de la Atomic, era E-Type, un suedez a cărui muzică putea fi descrisă ca un amestec de rap nazal și gagici care cântau cu vocea altora. Sincer, aș vrea să zâmbesc superior și să spun că nu-mi plăcea, dar la opt-nouă ani rupeam serbarea de la școală pe piesa asta.

Cinci hit-uri și o pauză uriașă mai târziu, E-Type face acum parte din trupa DAMPF, o trupă de metal melodic cu o imagine extremă, dar cu o muzică prea fredonabilă pentru genul ei. Sincer, mă așteptam la ceva destul de kitchos la nivel muzical, însă doar look-ul trupei se conformează. În rest, DAMPF ne lovește cu un fel de industrial metal foarte digerabil și foarte similar cu ce făceau pe vremuri Crematory – ascultați numai piesa asta care seamănă vag a Britney Spears – Toxic.

Deși E-Type are aproape 60 de ani, trupa asta îți amintește de faptul că omul a plecat din zona de metal, înainte să fie atras de pop și eurodance. Fără a fi vreo lumină, albumul este cât se poate de ascultabil și, dintr-un anume punct de vedere, și foarte previzibil. Adică na, autorul e un suedez blond, înalt și cu părul lung care douăzeci și cinci de ani s-a încălzit pentru heavy metal.

Nota: 7.8/10 (pentru că ăsta e E-Type, mă… E-Type)

Wintersun – Time II (2024)

Wintersun e genul de trupă la care mulți dintre fanii inițiali au renunțat de multă vreme. De fapt, până și membrii ei au renunțat, unul fiind acum la Megadeth și vreo doi la Nightwish, deși se mai reunesc din când în când să bage o cântare. Problema principală e liderul trupei, Jari Mäenpää, un tip care cândva a adus Ensiferum în lumina reflectoarelor, ca apoi să plece și să creeze Wintersun. 

După un prim album strălucit, Wintersun nu a făcut altceva decât să tărăgăneze fiecare lansare de album, până când produsul final a ieșit pe placul lui Jaari – adică destul de complex, dar scurt și rareori uluitor. Time II nu e cu nimic diferit: e un album de șase piese (3 epopei de peste 10 minute, un interludiu și două piese normale) de metal extrem melodic amestecat cu power și progressive. Metal nordic tradițional, cum ar zice un prieten. Materialul a fost înregistrat chipurile prin 2013 iar apoi, cu mult crowdfunding și multe amânări, remasterizat și anunțat prin 2018 și lansat efectiv în 2024.

Onest vorbind, Time II este un album sau mai degrabă EP reușit pentru genul lui și aș fi răutăcios dacă aș spune că produsul final nu e bine lucrat. Totuși, chiar și cu piese ca One With the Shadows, care a intrat direct în playlist, îmi e greu să cred că în 2024 nu există alternative mai bune la Time II. Mai mult, îmi e greu să cred că doar asta primim după o groază de amânări și așteptări. Merită ascultat, că oricum se termină repede. La ce stare are trupa lui Jari, cred că următorul album de șase piese va ieși prin 2032, așa.

Nota: 7.6/10 (Dacă albumul era de două ori mai lung și scos în 2013, merita liniștit un 8.7, dar ăsta nu poate fi rezultatul a atâția ani de muncă. Măcar are copertă faină.)

dArtagnan – Hezblut (2024)

Feuerschwanz sunt probabil una dintre cele mai harnice trupe de medieval metal. Nemții produc în mod constant cover-uri și piese originale și în ultima vreme chiar au început să se bucure de succesul meritat. Poate de-asta și dArtagnan, o trupă condusă de doi din membrii Feuerschwanz, a decis să-i calce pe urme… făcând exact aceeași muzică.

Acum, dacă vă place filonul ăsta muzical (brevetat de In Extremo, Subway to Sally și Saltatio Mortis), Hezblut sună bine spre foarte bine, dar nu rezervă mari surprize. Piesa care dă titlul albumului și unde participă și omniprezenta Melissa Bonny este faină, dar și The Riddle (cu Visions of Atlantis) sau Mosqueteros au șanse de a intra în playlist. Preferata mea rămâne însă Coeur de la mer. De remarcat ar fi că multe piese sunt inspirate din piese folk (precum The Riddle sau varianta lor de Rosenrot, recântată pe Greensleeves), ceva ce și Feuerschwanz fac destul de des. 

Nota: 8.5/10 (dacă vă place genul) și 7.7/10 (dacă nu vă place)

Appalachian Anarchy – Appalachian Anarchy (2024)

Voi ați ascultat vreodată banjo metal sau, mă rog, bluegrass metal? Puneți, mă, mâna și ascultați banjo metal! Puteți începe cu Banjo Bloodbath, dar nici Deathgrass Symphony sau Moonshine Moshpit nu sunt de lăsat. De fapt, nimic din ce fac Patrick Coffin și echipa din jurul lui nu e de lăsat, dar am senzația că, prin proiectul ăsta, a nimerit o zonă de folk metal prin care nu mai călcaseră prea mulți.

Advând în veder că ăsta e un proiect predominant de studio, ne putem aștepta la mult mai multe piese și albume în viitorul apropiat și, sincer, cred că oamenii tocmai și-au câștigat un ascultător înrăit.

Nota: 8.8/10 (este BANJO METAL, fraților)

Korpiklaani – Rankarumpu (2024)

Korpiklaani e o trupă care-mi place, una care a apărut deseori prin recenziile de pe blog. Problema cu ei este că, deși au stat la baza noului val de folk metal, n-au fost niciodată constanți – nici live, nici în studio. Zvonurile spun că pauzele, căderile și revenirile Korpiklaani sunt din vina dragostei lui Jonne Jarvela pentru alcool. Nu știu ce să zic despre bârfă, mai ales că Jonne chiar este un artist complet și principalul compozitor al trupei. Aș zice că e mai degrabă că e vorba despre stagnarea unui gen care era foarte fresh prin 2004, dar care în 2024 nu mai are multe lucruri de spus.

Revenind însă la Rankarumpu (“Toba Uzată”, în traducere), vorbim despre un album clasic Korpiklaani, coerent sonor și scris integral în finlandeză. Piesa care dă titlul albumului e foarte mișto, dar și Saunaan, una din piesele cu videoclip, mi-a plăcut. Vorbim despre un metal “săltăreț”, bine produs și poate cu un dram mai agresiv decât pe alte albume de gen.

Nota: 7.9/10 (un clasic Korpiklaani, bun de pus lângă celelalte clasice Korpiklaani care sună exact la fel).

Soft Play – Heavy Jelly (2024)

Ca să mai schimb puțin registrul, acum mă întorc spre Softplay, o trupă de punk amestecat cu alternative, formată din doi britanici furioși. Oamenii au avut cu ani în urmă unul dintre cele mai mișto debuturi: albumul “Are You Satisfied?”. Problema e că pe vremea aia se numeau Slaves, iar albumele scoase sub numele ăsta sunt cele care i-au pus pe hartă.

Prin 2022, la ceva presiune a fanilor și a gloatei woke, oamenii și-au schimbat numele în Soft Play. Deși ei pretind că a fost decizia lor, ideea de punk woke e cumva ironică, dar nu prea (până la urmă și Eskimo Callboy se cheamă acum Electric Callboy). Sincer, o astfel de mișcare ar fi suficientă să îngroape trupe mai mici dar, din fericire pentru Soft Play, oamenii au continuat să scoată muzică mișto.

Heavy Jelly e probabil cel mai bun album al lor de la “Are You Satisfied?” cu piese precum Punk’s Dead, Act Violently sau piese la mișto precum Isaac is Typing sau, favorita mea, Working Title. De ascultat.

Nota: 8.0/10 (ar fi meritat poate un 8.6, dar se scad puncte pentru woke-ism și pentru piesele prea scurte)

Khirki – Κ​υ​κ​ε​ώ​ν​α​ς (2024)

Κ​υ​κ​ε​ώ​ν​α​ς (Amestec) este un album care poate fi definit prin: “spune-mi că ai ascultat o recomandare de album de la Edelweiss, fără să-mi spui că ai ascultat-o”. Grecii ăștia practică un progressive metal intens lucrat, unul care combină frumos influențele de anii ‘70 cu producția modernă. Unele piese îmi amintesc de Red Cain, o trupă amintită deseori pe-aici, doar că Khirki sunt vizibil mai puțin agresivi și mai complecși melodic. Aici îi ajut și faptul că-și trag seva din muzica grecească tradițională.

Albumul de față explorează teme generale ale mitologiei grecești, multe tratate în Odiseea lui Homer (nostos – întoarcerea eroului), unele piese fiind ridicate direct din carte (în Featherless este descrisă întâlnirea lui Ulise cu sirenele). Piesele sunt în engleză, cu excepția lui Συμπληγάδες (Colegi). Totuși, favorita mea rămâne balada cu videoclip, Father Wind, al cărei lead de chitară se apropie de perfecțiune.

Având în vedere că și albumul lor precedent a fost fabulos, i-aș lua pe grecii de la Khirki și i-aș mai ridica două niveluri în panteonul trupelor de progressive moderne.

Nota: 8.9/10 (așa se face, băieți – unde mai pui că au și o copertă faină de album)

Nothing More – Carnal (2024)

Nothing More sunt o trupă de alternative amestecat cu progressive care și-a irosit mare parte din existență schimbând componenți și căutându-și stilul. La un moment dat, toboșarul Johnny Hawkins, un Phil Collins luat de pe Temu, a preluat frâiele trupei și a devenit solist. Ulterior, cam din 2014 în sus, Nothing More a tot ajuns în topuri la radiourile de profil, cu un stil care-mi aduce aminte de Pop Evil în perioada lor mai puțin… pop.

Acum, albumele mai vechi ale trupei nu m-au prea convins (deși tot Edelweiss încerca să-mi arate că sunt faine), dar Carnal este cu totul altceva. E metal modern, bine gândit și produs și cu un mare potențial de hit pentru aproape fiecarep piesă. De fapt, asta poți observa rapid de la Angel Song (cu David Draiman) și de la House of Sand, piese pe care te întrebi de ce naiba a stat toboșarul ăla 11 ani fără să urle într-un microfon.

Nota: 8.6/10 (chiar dacă cele două piese sunt cam cele mai bune de pe album, tot materialul merită ascultat).

Frank Turner – Undefeated (2024)

Pe punkerul devenit indie rocker îl urmăresc de multă vreme, mai ales că are două albume aproape perfecte: Tape Deck Heart și Be More Kind. Deși nu e chiar la nivelul cu care mă obișnuise Turner, Undefeated e un album bun, unul care-i trădează rădăcinile punk. 

Pe alocuri, Undefeated pare să amestece sensibilitățile de tip Blue October cu The Clash, iar pe de alta parte, Turner pare că vrea să ia chitara și să o zdrobească de scenă. Sunt multe bine lucrate pe album, inclusiv The Girl from the Record Shop care a fost și cea mai promovată, dar cred că Do One și Letters rămân preferatele mele. Apropo, vedeți că albumul are și o variantă acustică care nu sună deloc rău.

Nota: 8.6/10 (Frank încă le are, din fericire)

Feuerschwanz – Warriors și Fegefeuer (2024)

Vă spuneam mai sus că cei de la Feuerschwanz sunt printre cele mai harnice trupe de metal medieval german? Ei bine, după ce la finalul anului trecut au scos albumul Fegefeuer, anul ăsta oamenii au scos o compilație numită Warriors. Nu vă lăsați însă duși de nas de cuvântul “compilație”: Warriors reunește cele mai bune piese ale trupei, reorchestrate și reînregistrate complet în engleză, plus câteva piese noi.

De pe Warriors, pot recomanda liniștit Highlander, Death on the Dragonship și Wardwarf (cu Windrose, cu cine altcineva) dar și cover-ul dupa Valhalla Calling. De pe Fegefeuer aș zice că Die Horde și Berzerkermode sunt favoritele mele. În orice caz, dacă vă place genul, niciunul din materiale nu e de ratat.

Practic, am senzația că oamenii din trupa asta au dormit vreo doi ani în studio, înregistrând când pentru Feuerschwanz, când pentru dArtagnan.

Nota: 8.5/10 (dacă vă place genul) și 7.7/10 (dacă nu vă place)

Saltatio Mortis – Finsterwatch (2024)

Auzi, tu câte trupe de metal medieval german mai recomanzi în tura asta? Pe toate, dacă toate au scos albume în 2024! Saltatio Mortis sunt ceva mai bătrâni și mai vechi în branșă (nu chiar ca In Extremo, care scot și ei album în 2024) și au fost puși pe hartă de albumul lor din 2015, Zirkus Zeitgeist, un material aprope perfect pentru standardele genului. Ulterior, oamenii s-au pierdut în piese pentru jocuri, featuring-uri, cover-uri și hit-uri, multe dintre ele neavând loc pe niciun album (uite, o piesă a ieșit chiar acum).

Finsterwatch, unde puteți găsi și colaborarea aia genială cu Blind Guardian despre care aminteam la început, este un album excelent. E un material coerent și pare a fi conceput pentru a fi ascultat ca un întreg, nu ca o colecție, așa cum era și Zirkus Zeitgeist. În orice caz, e un album despre care mi-am dat seama că o să-mi placă de când am ascultat excelenta colaborare cu Faun și ciudata We Might Be Giants (cu Peyton Parrish și Cristina Scabbia). Recomandat!

Nota: 8.7/10 (dacă vă place genul și fix la fel dacă nu vă place, pentru că Saltatio Mortis merită oricum atenția voastră).

Shane Smith & The Saints – Norther (2024)

Ca orice bărbat care se apropie de criza vârstei de mijloc, am redescoperit country-ul modern de vreo câțiva ani și s-au lipit de mine câteva trupe. Dintre ele, Shane Smith and the Saints aș zice că mi-a făcut cea mai bună impresie. Nu, nu pentru că e o trupă de country bună, ci pentru că este pur și simplu una dintre cele mai bune trupe apărute în ultima decadă. Serios.

Country-ul lor este complex, cu acorduri surde de chitară amestecate cu sunete de vioară și uneori cu o clapă discretă sau cu vreun banjo pierdut. E o muzică animată de un puternic mesaj social clar și e cântată fabulos live. 

Am așteptat ceva după albumul ăsta, iar Norther nu a dezamăgit nicio clipă – motiv pentru care-l am și în format fizic, făcut cadou de doamna. Deși Adeline a fost cea mai promovată piesă de pe album, mi se pare că nu se compară cu It’s Been a While, Fire in the Sky sau cu favorita mea, Fields of Heather. Opriți ce faceți și ascultați-l acum.

Nota: 9.2/10 (e muzică, nene).

Rotting Christ – Pro Xristou (2024)

Rotting Christ, grecii cu nume supărat și cu decenii întregi de muzică în spate, tocmai au mai scos un album. Asta la nici doi ani după ce solistul lor, Athanasios “Sakis” Tolis ne-a lovit și el cu un material, deloc rău.

Acum, pentru cine a ascultat măcar un album Rotting Christ de la A Dead Poem în sus, știe că nici numele trupei și nici numele de albume nu reflectă realitatea muzicală a rockerilor. Pro Xristou (Înainte de Hristos) nu sare prea departe, el nefiind vreo odă malefică închinată zeilor păgâni, ci o narare a vieții lui Iulian Apostatul, împăratul roman care a respins creștinismul. De altfel, piesa The Apostate face foarte clară tema albumului.

Deși amestecul de metal extrem, progressive, simfonic și gothic a grecilor a devenit previzibil, Pro Xristou încă ne mai rezervă surprize, precum Like Father, Like Son, o piesă unde mi se pare că Rotting Christ emulează Primordial. Per total, un album plăcut auditiv, dar nu tocmai creativ sau revoluționar.

Nota: 8.1/10 (e bun, dar e atât de consistent cu discografia trupei, încât nu te prinzi exact când a fost scos)

Mark Knopfler – One Deep River (2024)

Se spune că dacă n-ai auzit de Mark Knopfler, n-ai voie legal să te apropii de un magazin de chitare. Totuși, sunt încă destul de mulți fani Dire Straits care nu știu ce albume excelente a scos fostul lider al trupei după destrămare. Și nu, nu vorbesc doar despre Golden Heart, albumul din 1996, ci despre toate materialele de după.

Din acest motiv, tind să cred că One Deep River va fi unul din hiturile târzii ale carierei lordului britanic. Nu e la nivelul Dire Straits și nici nu încearcă să fie, dar și vocea și chitara sunt acolo unde trebuie să fie, iar blues-ul curge din belșug peste portative. 

În plus, nu știu cum să zic, dar albumul ăsta e atât de bine scris încât te face să te simți pur și simplu bine. Liric, One Deep River e o evocare a orașului copilăriei, suprapusă peste motive precum îmbătrânirea sau inevitabila melancolie. Stratocasterul lui Knopfler e acolo pe piese ca Two Pairs of Hands, dar recunosc că prefer piesele mai animate precum Scavengers Yard. De fapt, cred că merită să ascultați tot albumul – de două ori, ca să fim siguri.

Nota: 9.2/10 (tataie Knopfler scrie muzică mai bună la 75 decât au scris alții într-o viață)

The Glorious Sons – Glory (2023)

V-am mai zis că-mi place country-ul modern, nu? V-am mai zis ca-mi plac maxim canadienii ăștia și că aștept albumul ăsta de ani? De fapt, nu știu dacă v-am mai zis, dar Glorious Sons m-au prins de la Sometimes on a Sunday și Sawed-Off Shotgun. Din păcate, oamenii nu păreau a avea chef să scoată albume, ci mai degrabă single-ul și EP-uri (scoseseră deja vreo șase, multe negăsite pe album), așa că Glory m-a luat cumva prin surprindere. Din fericire, m-a luat prin surprindere într-un mod foarte plăcut.

Glory e un album complet, cu tot ce a făcut Glorious Sons să se remarce într-un peisaj aglomerat în care nu prea aveau ce căuta. Nu de alta, dar pe lângă faptul că nu sunt din SUA, trupa nici nu cântă un country clasic, ci mai degrabă un rock alternativ cu blues și cu un strat de “cowboy music”. Au balade southern rock cu versuri despre depresie precum excelenta Mercy, piese alternative precum Speed of Light și cam tot ce se poate include între cele două (precum balada Glory). Pe scurt, au de toate și merită să le dați o șansă.

Nota: 8.9/10 (foarte bun, dar aș mai fi inclus niște single-uri și live-uri pe el)

Torchia – Arcane Magicae (2024)

Torchia sunt niște finlandezi supărați care practică un death metal melodic ca la carte, cu producție bună și costumații ridicole. De fapt, poate de-asta mi s-au părut și atât de buni oamenii. Nu fac nimic deosebit, dar o fac foarte bine și au mereu grijă la producție. Treaba asta se vede din La Magra, clipul care prevestea albumul și care arată exact așa cum te-ai aștepta să arate (sânge, monstruleți, pucioasă și bărboși care urlă).

Arcane Magicae e plin de piese tipice pentru genul ăsta: melodice, dar suficient de furioase cât să nu fie desconsiderate de metaliști (vedeți și There’s A Witch Among Us). Nu o să vă schimbe perspectiva despre gen, dar nici nu cred că puteți reproșa ceva celor de la Torchia, iar asta e mare lucru într-un gen profund obosit.

Nota: 8.6/10 (dacă vă place genul, o să-mi mulțumiți)

Exit Eden – Femmes Fatales (2024)

Exit Eden e un fel de supergrup de soliste de power metal de liga a doua. Vorbim despre o trupă adusă laolalta de Amanda Somerville (Avantasia și multe alte proiecte), o femeie cu o super voce, dar cu foarte puțină vizibilitate. Primul lor album a fost un album de cover-uri foarte simpatice, iar Clementine Delauney (Visions of Atlantis), Anna Brunner (League of Distortion) și Marina La Torraca (Phantom Elite) au venit la fix peste vocea puternic antrenată a Amandei.

Problema cu acest al doilea album este că vine la șapte ani după primul, ani în care cover-urile heavy metal au devenit mega populare. Mai mult, fix fondatoarea trupei și de departe cea mai bună voce din ea, Amanda Somerville a plecat din motive de maternitate. 

Astfel, animat de membrele rămase, Femmes Fatales a văzut lumina streaming-ului fără mari șanse de succes. Nu e un album rău, dar e fix genul de material despre care citești pe blogul ăsta, îl asculți și apoi uiți că a existat. De altfel, în afara de piesa care dă titlul albumului și de piesa cu Hietala (care e chiar bună, dar e ținută în picioare de Marko), deja nu-mi mai amintesc ce am ascultat pe Femmes Fatales. 

Nota: 7.7/10 (un album nu chiar fatal, dar care merge într-o zi ploioasă)

Shylmagoghnar – Convergence (2023)

Despre Shylmagoghnar v-am mai povestit: este un proiect fondat de doi olandezi melomani și pornit mai degrabă ca un proiet secundar. Pe moment în trupă a mai rămas un singur olandez meloman, unul care-și spune Nimblkorg și lucrează singurul din studioul lui. Treaba asta e absolut impresionantă, dat fiindcă primele două albume Shylmagoghnar au fost aproape perfecte, iar Convergence e la fel de bun.

Serios acum, dacă vreți un metal extrem melodic și foarte atmosferic, unde vocea intervine doar atât cât e nevoie și nu rage pe fiecare măsură, atunci Convergence e pentru voi. Puteți începe cu Infinion și cu The Sea, dedicată mamei artistului, și puteți continua cu ce vreți voi. E muzică bună în toate direcțiile.

Nota: 9.0/10 (un mare DA și din partea mea)

Molybaron – Something Ominous (2023)

Molybaron sunt o altă trupă de francezi la care merită să ziceți DA. Nu de alta, dar oamenii și-au tot rafinat formula de progressive și alternative, încât îi văd foarte curând pe aceiași traiectorie cu Soen, pentru care de altfel și deschid în Europa.

În cazul Something Ominous, recomandarea mea ar fi să începeți de la final, cu Vampires, și să devorați ușor albumul, pentru că poate deveni copleșitor (de exemplu, pe piesa care dă titlul albumului). De fapt, cred că asta e și problema materialului: piesele mai accesibile pot da impresia că va fi o ascultare ușoară. Nu va fi, dar va fi cu siguranță plăcută.

Nota: 8.8/10 (probabil meritau mai mult, dar Vampires mi-a pus standardul prea sus pentru restul albumului).

Și cam atât pentru săptămâna asta. Îmi pare rău că nu am prins și Alcestul și Infected Rain și că n-am insistat puțin mai mult pe Dropkick Murphys, dar mai e timp.

P.S: Aveam nu mai puțin de 40 de albume pe listă, dar articolul ăsta se transformase deja în roman. Coperțile albumelor au fost luate de pe site-urile caselor de discuri, iar poza din titlu a fost luată de aici.