Sindromul impostorului este o afecțiune extrem de comună la generația mea și nu doar în profesiile așa-zis „liberale”, ci la majoritatea profesioniștilor care nu-și pot justifica poziția, deși pentru ceilalți ea e de necontestat. De fapt, mulți dintre voi vă chinuiți chiar acum cu Sindromul Impostorului, în timp ce încercați să vă dați seama unde bat cu articolul ăsta despre el…

Deși pentru unii nesiguranța asta deghizată în sindrom creează reale probleme cu stima de sine, știința spune că n-avem de ce să ne îngrijorăm. Adevărul este că un om care n-a experimentat niciodată Sindromul Impostorului ridică niște semne de întrebare: mai multe studii arată că, deși oamenii cu sindromul impostorului au tendința de a se subestima și de a-și pune realizările pe seama norocului, treaba asta îi face și mai atenți, autocritici și dornici de a se perfecționa.

Practic, odată ce meseriile disponibile n-au mai fost doar fabricatul de chirpici și căratul de saci, iar oamenii au trecut din spatele sapei în spatele biroului, a apărut și îndoiala de sine.

Dacă jobul tău e să torni fundația unei case sau să cultivi niște răsaduri, în 2-3 luni o să ai o casă la care ai contribuit sau o viitoare recoltă. Când faci toată ziua calendare de marketing și planifici sprint-uri, rezultatele eforturilor tale sunt mai greu de observat chiar dacă, în limitele unei meserii inventate, îți faci excelent treaba. Poate de-asta sunt atâția manageri care se apucă de grădinărit la 40 de ani…

Din acest motiv, în multe dintre meseriile moderne, sindromul impostorului și modestia sunt semnul unei relații sănătoase cu munca. De fapt, nu cred că aș angaja vreodată un junior care nu are măcar puțină îndoială de sine, adică nu e dispus să-și pună întrebări și să-și dorească să stăpânescă în mod autentic niște noțiuni. Sindromul impostorului este o afecțiune destinată oamenilor inteligenți care au măcar un simulacru de busolă morală.

Pe de altă parte, și aici voiam să ajung, impostorii autentici au propriul „efect” despre care vorbim de vreo zece ani, de când expertiza a murit strivită de Internet. Este vorba despre celebrul efect Dunning-Kruger, sau tendința de a-ți supraestima abilitățile pe măsură ce gradul tău de ignoranță într-un domeniu crește.

Problema cu acest Dunning-Kruger este că a fost redus la o idee conform căreia idioții se supraestimează constant, fără să știe că sunt de fapt idioți. Se pare ca testele făcute în ultimii ani arată că lucrurile sunt puțin mai grave de atât. Efectul Dunning-Kruger nu apare numai la oameni needucați și lipsiți de repere, ci și la mulți indivizi care sunt perfect conștienți că sunt limitați, dar știu că pot profita într-un anumit domeniu și ar face orice numai să-și păstreze avantajul. Ei se subestimează nu pentru că sunt proști, ci pentru că sunt convinși că tu ești unul.

Când vorbim despre Dunning-Kruger, nu ar trebui să ne speriem de băbuța sau de bețivul satului, prinși la înghesuială de oamenii de la VaxPublica. Ăia sunt oameni pe care situația îi constrânge să-și arate limitele, dar care în viața reală nu s-ar apuca să vorbească despre politică mondială. Da, dacă întrebi un om cu 3 clase dacă heterosexualii sunt periculoși și o faci pe un ton amenințător, o să-ți spună că da, sunt periculoși… deși n-a mai auzit niciodată termenul și nici nu-l va folosi. Dar treaba asta nu te impactează de fapt cu nimic – doar știai că educația din România e la pământ, nu?

Impostorii periculoși pe de altă parte sunt genul care își iau o diplomă pe un subiect cu care n-au nicio legătură și apoi îi elimină din jurul lor pe toți cei care ar putea avea. Impostorul modern nu e tolomacul care vorbește despre vaccinuri pe Internet crezând că e doctor, ci ăla care vorbește despre vaccinuri pentru că știe că se va face remarcat. Genul ăsta de impostori se strecoară foarte repede în mediul academic, din păcate, și în mediul de business, unde avansează foarte ușor. Unii sunt descoperiți, alții ajung să facă miliarde pe tema bunei-credințe și a modestiei altora („fake it till you make it”, nu?).

Mai mult decât în aceste două domenii însă, impostorii moderni sunt ca la ei acasă în politica românească. Parlamentul și Guvernul nostru sunt un fel de expoziție de indivizi cu Dunning-Kruger, unii într-adevăr prea proști și manipulabili ca să știe ce fac, dar majoritatea prea răi pentru a recunoaște că sunt proști.

Ăștia sunt oameni care-și iau doctorate false peste doctorate false, după ce au terminat liceul la 35 de ani și au făcut facultatea la 40. Sunt oameni care poartă ceasuri de mii de euro la mână, deși acum 15 ani nu-și permiteau un Casio. Sunt oameni care vor să-i credem că au ajuns în față pe merit, nu că sunt o emanație a serviciilor – controlabili, inculți și lipsiți de orice formă de autocritică. Pe ei mediul i-a împins să epateze, iar egoul îi blochează din a-și recunoaște greșelile. Până la urmă, dacă recunoști, ești vinovat, nu?

Și partea cea mai nasoală știți care e? Politica chiar e unul din mediile unde ar trebui să ai constant sindromul impostorului, pentru că nu e o meserie reală – e doar o luptă constată pentru putere din care, uneori, mai ies și lucruri bune pentru „cetate”. Politicianul perfect ar trebui să fie conștient de norocul pe care-l are să fie „ales” și, în limitele legislației, să încerce să facă ceva. Indiferent de cât ai fi de curat, pătat sau controlabil ai fi, e imposibil să faci ceva într-un domeniu birocratic complex, dacă n-ai îndoieli și o dorință minimă de a le spulbera.

Deci, data viitoare când mai puneți ștampila pe cineva, asigurați-vă că respectivului sau respectivei îi tremură puțin pixul că a ajuns pe lista aia. Desigur, asta nu garantează că va face efectiv ceva, ci doar că asumarea imposturii l-ar putea face pe viitorul ales măcar să încerce.

P.S: Scuzați pauza cam lungă, dar lucrurile au devenit ceva mai complicate în ultima vreme. Până mă hotărăsc să public și eu niscaiva recenzii muzicale, trebuie să știți că tovarășul Edelweiss are acum blogul lui. Să nu uit: sursa imaginii.