Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Soluția Romană

Posted by on 03 May 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Articolul ăsta vine ca răspuns la o întrebare legată de problema terorismului…

Mirat că nu sunt de acord cu soluția violentă, un prieten m-a întrebat recent ce altă soluție văd la „epidemia” de atentate din ultimii ani. Sunt departe de a fi calificat să ofer un răspuns, dar de data asta am zis să intru în joc. Nu știu dacă omul se aștepta la un o tiradă neoliberală, la vreun delir stângist sau la o banală privire goală. Din păcate, soluția mea este simplă și nu este una originală. De fapt, e o idee de inspirație antică, readusă recent în discursul public.

În general, violența nu dă rezultate când e vorba despre… eradicarea violenței. Sigur, am putea îngropa sub rachete statele presupus „teroriste”, dar nu am face altceva decât să hrănim ideologia rebelă. Am asigura încă vreo câteva generații de teroriști. Vorbim despre oameni lipsiți de mijloace (uneori materiale, alteori mentale), îndoctrinați și îndopați cu promisiuni utopice. Răspunsul violent n-ar face decât să le confirme delirul și ideea că gestul lor este un martiriu, nu o crimă. În plus, de vreo 220 000 de ani tot încercăm să rezolvăm lucruri prin violență. N-a funcționat.

Pe de altă parte, nici soluția toleranței și a relativismului moral nu funcționează. Nu pentru că n-ar fi fost încercată, ci pentru că pleacă de la premise greșite. Una dintre ele ar fi că nu există civilizații „superioare”, ci doar civilizații „diferite”. Sigur că e stupid să compari obiceiuri și evident că orice diferență culturală poate fi intepretată relativist. Totuși, dacă luăm integritatea personală și libertatea drept valori (știți voi, Drepturile Omului), atunci există civilizații superioare și civilizații sălbatice. Integrarea fără educare nu înseamnă nimic!

Prin urmare, ce soluție susțin? Păi, pentru a explica mai bine conceptul din spatele ei, merită să ne întoarcem puțin în timp. În secolul 4 î.Hr., mai precis. Pe-atunci, un băiat de condiție șubredă și minte fragilă pe nume Herostratus s-a gândit că ar putea intra în istorie. Cum? Incendiind templul zeiței Artemis din Ephes, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Pe lângă pedeapsa fizică primită de Herostratus, „înțelepții vremii” s-au mai gândit la ceva: ce ar fi dacă l-am șterge noi pe băiatul ăsta din toate referințele publice, astfel încât nimeni să nu-i știe numele și să-i repete faptele?

Din păcate pentru legislatorii din Ephes, numele lui Herostratus (Herostrat, în limba română) a supraviețuit. Asta s-a întâmplat și pentru că diverși învățați l-au transformat în exemplu. Strabon și alții pur și simplu n-au prins ideea! Astfel, băiatul ăsta a devenit un fel de portdrapel pentru ideea de terorism, apărând chiar și pe listele despre teroriști celebri (liste care n-ar trebui să existe). O carte pe tema asta vorbește chiar despre Sindromul Herostratus sau despre terorism pentru glorificarea personală.

Sigur, psihologii mi-ar spune ca piromania și alte afecțiuni sunt mai complexe decât spune legenda. Chiar și așa, cazul lui Herostratus pare destul de clar (în mare și pentru că a devenit legendă). Un om care se consideră nedreptățit social face un gest reprobabil pentru a-și imortaliza numele. Practic, omul e dispus să distrugă o minune în numele stime de sine. Ideologia nu e tocmai cunoscută în cazul lui, dar rolul ei e același indiferent de perioadă sau de zona geografică. La întrebările complexe ale vieții, ideologia are răspunsuri simple, dar greșite. De-asta între vesticii vrăjiți de grupări religioase și între canadienii care se pretindeau “incels” (celibatari involuntari – grup de bărbați care consideră că femeile sunt inamicul) nu există o diferență foarte mare. Semințele terorismului sunt psihologice și sociologice, nu neapărat ideologice.

Să ne întoarcem deci la soluție: damnatio memoriae sau „condamnarea memoriei”! Inventat de greci, dar preluat și transformat în politică legislativă de Senatul Roman, conceptul ăsta era destul de simplu. Cel care dezonora Statul Roman era supus, pe lângă pedeapsa uzuală, și unei ștergeri sistematice din toate registrele posibile. Dacă era nobil, pământurile îi erau confiscate, actele anulate și statuile distruse. Sigur, în cazul împăraților, lucrul ăsta nu a funcționat mereu, dat fiindcă urmașii unor conducători „deposedați” îi readuceau de multe ori în drepturi, iar monedele cu numele unui împărat nu puteau fi scoase complet din circulație. În cazul micilor nobili, ideea de damnatio memoriae producea însă fiori.

(Din păcate, metoda a funcționat și pentru dictatori. Stalin era recunoscut pentru eliminarea
foștilor săi aliați atât din referințele publice, cât și din fotografii.
Sursa imaginii.)

De ce ar avea condamnarea memoriei efect și în cazul teroriștilor moderni? E simplu. Faima este cea care îi alimentează pe majoritatea, mai presus de ideologie și de fragilitate (care nu trebuie totuși ignorată). Practic, oameni fără prea multe perspective primesc brusc oportunitatea de a „intra în istorie”.

Să ne uităm puțin la ISIS (deși nu vrem) și la complexa lor mașină de propagandă. Pe lângă falsificarea originii multora dintre victimele lor, ISIS a promis deseori martiriul celor care își dau viața pentru cauză. Așa-zisa „faimă” căpătată în rândul celorlalți simpatizanți a devenit o metodă eficientă de recrutare. Mai mult, aceeași organizație a practicat propria formă de damnatio memoriae prin distrugerea unor vestigii antice și a simbolurilor religioase specifice altor culturi. Într-unul din studiile sale, Frank Madsen face o paralelă excelentă între ștergerea memoriei colective și genocidul cultural.

Cum ar funcționa aici metoda? E simplu. În cazul nefericit în care X comite un atentat, numele lui va fi complet șters din orice registru. Menționarea numelui real sau a „poveștii” lui de viață de către orice instituție media va fi amendată pe loc. Singurii care vor afla detaliile precise ale atentatului vor fi organele legislative și familiile victimelor. Orice încercare de a-l transforma pe X în martir sau în idol al oricărei organizații și menționarea în orice discurs public se va amenda la rândul ei (a se vedea obsesia atentatorului din Canada pentru Elliot Rodger). Da, asta implică și referințele online, în limita în care pot fi controlate.

Sigur, atentatul în sine va fi făcut cunoscut și toți cei afectați vor putea să jelească. Ce va trebui însă împiedicat va fi „revendicarea” lui de către cineva. Dacă e vorba despre o mișcare mai extinsă și dacă oamenii au nevoie de mai multe detalii… există porecle! De ce să-l „preamărim” pe Johnny Duchamp, cel care la 19 ani a intrat cu mașina într-o piață, când putem vorbi despre Jojo Fartface, micul psihopat? Lucrul ăsta ar putea fi aplicat și în cazul în care teroristul sau potențialul terorist supraviețuiește faptelor sale. Dacă pedeapsa nu e închisoarea pe viață, făptașul poate fi încadrat în ceva similar programelor de protecție a martorilor, programe în care numele și datele personale sunt schimbate.

Da, sună ușor ilar, scris la modul ăsta, dar cum ar fi ca pentru orice atentat la care curiozitatea (uneori umană, alteori bolnavă) de a afla cine, de ce și cum a pus lucrurile în mișcare să se lovească de un zid de tăcere? Cum ar fi ca singurele locuri care să aibă informații de genul ăsta să fie site-urile conspiraționiste sau cele destinate fetișiștilor? Cum ar fi ca oamenii cu probleme să nu știe că există și soluția „iau mașina și-mi vărs furia” și că ea le poate ține luni de zile fotografia în calupul de știri?

Există vreo garanție că soluția romană (greacă, de fapt) ar putea cu adevărat funcționa? Nu, însă metoda face apel la o realitate subconștientă. Realitatea aia care ne spune că, oricât ne-am minți că „dincolo” ne așteaptă ceva minunat, corpul nostru știe că sfârșitul e sfârșit. E aceeași realitate care ne face să vrem să lăsăm ceva în urmă (ceva bun, în cazul oamenilor echilibrați). Este veșnica dorință de a nu fi uitați.

P.S: Sunt conștient că într-o piață media dominată de „șoc” și „groază” astfel de interdicții ar fi foarte greu de impus. Până la urmă, n-a mers nici în Ephes. Întrebați-l pe Herostratus!

Dreptul la Drepturi

Posted by on 04 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Suntem închiși în bulă. Nu comunicăm între noi, ci doar cu noi. Nu acceptăm alte opinii și nu vedem masele. Bla, bla, bla…

Recunoașteți discursul? Nu de alta, dar eu m-am cam săturat de el și îl găsesc cu atât mai inutil cu cât bula aia de “ignoranță” tocmai s-a spart în capul celor care o ridiculizau. Din ea au ieșit vreo câteva sute de mii de oameni care au ținut și țin să-și exprime nemulțumirea. Exact ce speram să nu mai fie nevoie să se întâmple, atunci când scriam despre protestele precedente. Cu alte cuvinte, tocmai am făcut o bulă mai mare.

La fel ca epoca “post-adevăr”, izolarea asta despre care s-au trezit vorbind toți sociologii de weekend nu prea există. Da, știu că sunt al o sutălea care o spune, dar ambele concepte au baza epistemologică a unui banc cu Bulă. Sigur, faptul că rețelele sociale ne servesc aproape exclusiv conținut care ne confirmă propriile ideologii este o realitate. Dar la fel este și faptul că mai toți oamenii din “bulă” nu sunt acolo pentru că sunt ignoranți sau pentru că nu au capacitatea de a asculta. Izolarea, fie ea online sau offline, nu e o consecință a neatenției.

Oamenii sunt în bulă pentru că vor să fie acolo și pentru că și-au câștigat dreptul de a fi acolo. E un gest voluntar și uneori o necesitate. În viziunea unora, suntem complet izolați și nu înțelegem că România e plină de „cazuri sociale”. Mai mult, dacă nu vorbim despre ei non-stop, înseamnă că din start avem o problemă cu oamenii mai puțin “norocoși”, de parcă în România linia dintre subzistență și existență ar fi clară și ușor de definit. Aparent, după aceleași surse, dacă-i pui unui om rațional un articol neo-liberal în față, a și luat torța în mână!

Vom trece peste subestimarea unei public educat și peste subestimarea empatiei în general, deși mișcările de stradă au demonstrat că factorii ăștia nu trebuie ignorați. Vom reveni puțin la cazurile de “bătrâni săraci” și de “tineri analfabeți”. Chiar dacă unele sunt grave și înduioșătoare, cazurile lor nu sunt (legal, cel puțin) problema celor ce muncesc de la 9.00 la 18.00. Da, sună crud față de păturile defavorizate, dar e și mai crud ca tu, reprezentant al Statului, să-mi spui mie, omul pe care-l cocoșezi cu taxe, că e problema mea că există oameni săraci în România!

Pentru ce muncesc băieții și fetele din bulă, până la urmă? Pentru dreptul fundamental de a-și trăi viața așa cum vor. E un drept care în România se câștigă prin muncă, taxe, impozite și sute de sacrificii, de la timp la sănătate. Sunt sacrificii făcute pentru a putea spera la mai mult, pentru a te gândi la propriile proiecte, pentru a te bucura de o vacanță (fie ea și una “de hipster”), pentru a oferi mai mult persoanei de lângă tine sau familiei și, până la urmă, pentru a trăi. Sunt sacrificii făcute de niște oameni pentru a fi lăsați în pace, nu agresați.

E cam greu să rămâi în bula ta când vine cineva și ți-o sparge, jignindu-ți inteligența și obligându-te să plătești pentru inconștiența altora. Nu, nu e vorba despre un război de clasă, când oamenii din stradă vin din toate mediile, iar cei despre care se presupune că oferă legitimitate (nu însă și legalitate) celor de la putere nu prea există. Cu patru case sau cu patru clase, mai toți cei activați în ultima perioadă sunt puternic dezamăgiți de atacul direct asupra bunului simț.

Ce vrea strada? Nu, nu vrea demisii spectaculoase, așa cum speculează portavocele media. Strada vrea să transmită un mesaj simplu: VĂ vedem! Suntem închiși în propriile lumi pentru că nu ne-ați dat altă șansă. Am vrea poate să avem un dialog între generații sau clase sociale, dar e aproape imposibil să o facem, când voi dinamitați orice tentativă de comunicare prin manipulări grosolane. De fapt, manifestațiile de-acum au fost cel mai bun prilej de dialog pe care l-am avut în ultimii ani.

Da, românii vă văd și acum ar vrea să vă vadă și alții, de la diaspora la Uniunea Europeană. E una dacă vă văd doar cei de la care furați. E complet diferit dacă vă vede toată lumea. Nici nu mai are importanță dacă schema cu grațierea vă iese sau nu. Important e că, de data asta, istoria nu se mai scrie fără noi. De data asta, istoria nu se mai scrie cum se dau ordonanțele de urgență. Nu de alta, dar, la modul simplist, statul ăla de drept e un stat fundamentat pe domnia legii. O lege care vorbește inclusiv despre dizolvarea celor care o amenință…

Deci, dacă vă arde buza după dezbateri despre ignoranța celor din jur, eu zic să vă uitați mai bine în stradă, printre pancarte și voci supărate. O să-i vedeți pe toți acolo, de la tineri cu adevărat frumoși și de la votanți întârziați, până la cei care-l regretă sincer pe Ceaușescu. Și dacă, printre ei, vedeți și câte un hipster agitat cu pungi de nesomn la ochi, abțineți-vă să vă dați cu părerea despre “bula” lui. A plătit să fie în ea și încă o face!

P.S: Dacă vă întrebați de ce “aleșii” nu au reacționat mai violent la recentele proteste, cred că motivul e același pentru care bunicul meu a supraviețuit comunismului, deși îi era dușman declarat. Cineva trebuie să muncească pentru a achita nota de plată, nu?

 

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Cu supereroi, vă rog!

Posted by on 08 May 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

Vârsta lui „pe bune, frate?”

Posted by on 07 Apr 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Cuprins de ramolismentul celui care „bate înspre 30”, am început să scriu ca un bătrân care a prins colectivizarea şi retrăieşte la infinit momentul în care i-au luat comuniştii vaca. Nu că ar fi ceva amuzant în asta, însă…

Din fericire pentru cititori, nu o să scriu din nou despre traumele lăsate de comunism pentru că există subiecte mai superficiale, numai bune de abordat. Unul dintre ele ar fi cel anunţat în titlu şi anume vârsta de la care eşti luat în serios. Adică cum? Adică simplu: este vorba de vârsta la care normele sociale şi limitele biologice te propulsează în postura de „om mare”. E vârsta la care nu mai poţi zice (în public, cel puţin) toate idioţeniile care-ţi trec prin cap, pe motiv că „eşti mic şi prost şi te vei maturiza tu cândva”. E vârsta de la care cei din jur începe să se ofenseze.

Culmea, aici nu e vorba nici măcar despre maturitate, un proces mai complex, prin care unii par să nu treacă niciodată. Acum vorbim despre vârsta la care cei din jur nu mai sunt dispuşi să-ţi tolereze derapajele verbale, mai ales când ele intervin în munca sau interacţiunile zilnice. Vârsta asta nu are un temei logic şi de multe ori nici legal (un om de 18 ani nu e nici matur, nici inteligent), ci se leagă de statutul social al unei persoane, de aşteptările pe care cei din jur le au de la ea şi de faptul că la 31 de ani chiar nu te mai poţi comporta ca la 16. În orice caz, de dragul conversaţiei, o să punem vârsta asta undeva după 25 de ani, deşi, având în vedere nehotărârea actualei generaţii, aş presupune că ea depăşeşte vizibil 30 de ani.

Vorbim, pe scurt, despre vârsta la care nu mai funcţionează scuzele. Scuze pentru ce? Pentru faptul că insişti în fiecare conversaţie că vaccinurile provoacă autism şi că toate medicamentele sunt nocive, deşi ai zero pregătire medicală şi tot atâtea dovezi. Pentru faptul că eşti vizibil rasist şi xenofob în orice ieşire publică şi că, deşi nu te-ar condamna nimeni în cercul tău, insişti să-ţi faci publice teoriile. Pentru faptul că eşti paranoic şi obsedat de conspiraţii stupide. Pentru habotnicie manifestată public. Pentru completa ignoranţă politică. Pentru simpatii declarate ale unor vechi curente extremiste. Pentru stângism vecin cu comunismul. Pentru obsesii sexuale povestite public şi pentru comportamente care ar face un adolescent să roşească. La naiba, chiar şi pentru alegeri vestimentare dubioase, anturaje ciudate şi obsesia de a fi mereu serios. Pe scurt, pentru cam orice indică faptul că ai trăit peste 30 de ani degeaba.

De ce ar fi importante lucrurile ăstea doar după o vârstă? Păi, e simplu. Adolescenţii, de exemplu, sunt pachete de hormoni şi nervi ale căror opinii nu contează câtuşi de puţin. Asta nu pentru că adolescenţa nu ar fi o perioadă importantă, ci pentru simplul motiv că e o perioadă de trecere, o oprire irelevantă în ghidul turistic al vieţii. Sigur, naivitatea puştilor şi puştoaicelor se poate concretiza în curaj nebun, iar inteligenţa nativă şi cea exersată pot schimba lumea, dar opiniile politice, istorice, demografice şi sociale ale adolescenţilor sunt nule, de multe ori influenţate de anturaje dubioase şi psihoze minore. Lucrul ăsta e valabil şi la „tineri”, chiar dacă pentru ei hormonii sunt doar una dintre forţele care-i ghidează. Totuşi, dacă Gigel, la 17 ani, îţi spune că Ion Antonescu a fost cel mai mare erou al României, îl ignori şi speri să-i treacă până la 25. Dacă un om de 28 de ani îţi spune că „Antonescu a avut o idee foarte bună cu ţiganii…” e o problemă, pentru că, de la vârsta aia în sus, ai tendinţa bizară de asculta ce zic oamenii şi de a considera că au bunul simţ să citească 2-3 fraze despre temele de discuţie pe care le propun.

Şi, de fapt, cam aia e a doua problemă. După o vârstă şi câteva praguri de bun simţ trecute (părăsirea, fie şi temporară, a căminului, un job decent, prima relaţie mai serioasă etc), lumea are tendinţa de a te asculta sau de a te asculta suficient de mult, încât să poţi demonstra că eşti prost. Şi, pentru că înotăm într-o mare de digital, să vorbeşti poate însemna foarte bine să scrii, să promovezi anumite imagini sau să dai Like-uri şi Share-uri unor materiale chestionabile. Da, ce să vezi, lumea te va judeca şi pentru astfel de mici „derapaje” şi o va face în raport cu vârsta ta reală. În plus, în contextul potrivit, nu mai eşti doar „tu, un simplu bit într-un ocean de online”, ci eşti tu, profesorul, jurnalistul, programatorul sau expertul în comunicare. Tu, politician, nu poţi să te cerţi public pe tema cotei unice de impozitare şi apoi să te scuzi că „erai nervos” sau că „vorbeai exclusiv în nume propriu”. Politica publică e aria ta de expertiză, iar tu eşti o persoană publică cu un cont public. Nu e ca şi când te-ar fi înregistrat cineva în pat cu nevasta, în timp ce-i şopteai că nu-ţi plac săracii.

Şi da, cu cât e mai înalt statutul şi mai serioasă funcţia, cu atât e mai dureroasă căzătura. Ştiu că nu e o revelaţie pentru nimeni, dar sunt lucruri pe care nu ar trebui să le faci, spui sau scrii dintr-o anumită poziţie, indiferent cât de tare te-ar chinui libertatea de exprimare. Sunt lucruri care nu mai cadrează cu imaginea unui om de 28, 32 sau 40 de ani, indiferent de ocupaţie, sex sau statut. După o anumită vârstă, în momentul în care te ridici în picioare pentru a lua cuvântul (în public sau privat), lumea nu o să facă doar „ce zice popa” (sau „preoteasa”), ci o să se uite atent şi la cum se îmbracă, cum vorbeşte şi cum acţionează el (sau ea). Mai mult chiar, de cele mai multe ori, ceilalţi îl vor eticheta după acea primă impresie, singurul contact pe care societatea actuală ni-l permite, de multe ori.

Deci, dacă tactul ne lipseşte cu desăvârşire sau dacă subiectul adus în discuţie e o problemă „sensibilă”, ar fi poate mai bine să nu facem să dispară la fel de repede şi respectul, mai ales dacă persoanele din jur n-au învăţat încă să ne suporte.

P.S: Articolul ăsta s-ar fi putut foarte bine numi şi „vârsta de la care să nu fii idiot”, dar simţeam nevoia unei gargare lexicale. Asta sau sufar de „end-of-history illusion”.

Next»