Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.