Cu supereroi, vă rog!

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

22 Comments

  • Cu toate ca sunt de acord cu argumentele tale imi permit sa zic sa fiu ipocrit si sa zic ca nu le suport. Mi se par “lowest common denominator”, pe undeva pe la nivelul Kickboxer sau Karate Kid, cu singura diferenta ca acum sunt chiar luate in serios. Bine, tot in ipocrizia mea, nu pot sa neg ca mi-au placut si mie filme bazate pe comic books, numai ca nu Marvel/DC(in mintea mea, povestile sunt insipide):
    – Snowpiercer
    – Priest
    – Akira
    – Dredd
    Bine, acum daca ma uit la lista de mai sus aparent imi plac mai mult distopiile(nu poti sa zici ca Gotham sau Metropolis sunt distopii), deci poate de-asta nu-mi plac filmele de acum.

  • Snowpiercer cu Chris Evans, deci cu Captain America :))

  • Cat timp nu joaca personajul din Captain America, nu ma deranjeaza. N-am nimic cu actorii. Nu ei scriu scenariul sau materialul sursa.

  • Pe mine ma cam deranjeaza actorul, desi… culmea, in Captain America a fost “ce trebuie”, supereroul respectiv fiind plat si lipsit de calitati senzationale (oamenii care l-au transformat in ceva decent ar fi trebuit sa lucreze si cu Superman, alt supererou aproape imposibil de ecranizat).

  • Iti dau dreptate in tot ce-ai scris mai sus, si sunt niste puncte foarte bine expuse, unele la care sincer nici nu m-am gandit pana acum.
    “Problema” mea cu aceste filme cu supereroi este insa alta : mi se pare ca baietii de la Hollywood au gasit o vaca foarte buna de smuls si o exploateaza la maxim, incepand sa nu prea mai puna accent pe esenta unui film. Nu neg, mi-au placut vizual MoS, BvS, Iron Man, Avengers etc, dar ca poveste doar cateva m-au impresionat, restul au fost chiar slabute. Mi-ar placea sa vad mai mult efort pentru a scoate si o poveste buna, nu doar aceeasi poveste la infinit, cineva vrea sa distruga lumea si un erou trebuie sa o salveze.

    Poate sunt doar eu, dar filmele cu supereroi au inceput sa apara pe banda rulanta si desi sunt din ce in ce mai bune pe plan vizual (avanseaza tehnologia, baga mai multi bani in CGI etc), sunt totodata si tot mai slabe pe partea de poveste/dezvoltare personaje. Sunt de acord aici ca probabil nici nu se vor asa ceva, ele vor sa fie exact ce sunt, popcorn movies/blockbustere de vara, dar mie imi e frica sa nu devina astfel e filme norma, fiindca se uita altii la cati bani fac si se gandesc “dar de ce sa mai facem un film bine gandit, si sa o scoatem abia la 0, cand putem face si noi ce fac astia?”.

    Acum putin off-topic, legat de referinta la Netflix si ca nu prea mai sunt motive sa fie tinut abonamentul, eu te contrazic. Content bun apare regulat pe Netflix, nu e zilnic, dar saptamanal mai apare ceva interesant.
    Din ce a aparut recent iti recomand serialele F is for Family, Luther sau Misfits (au bagat si Better Call Saul la zi, care este un super serial), documentare precum Fed Up sau Requirem for The American Dream, stand-upul lui Anthony Jeselnik, Jimmy Carr sau Ali Wong.

    E destul content misto pe Netflix, si te asigur ca lunar poti gasi cateva titluri noi care sa merite acei 8-10 euro lunar 🙂

  • Hmm, am tinut vreo 3 luni Netflix-ul (una gratuita, la abonare) si am vazut cam tot ce voiam sa vad. Dupa o luna de pauza, l-am reactivat recent pentru sezoanele noi si nu prea regret. Pe partea de filme raman inca cinematografele, Digi Play si Google Video. Sunt oricum sustinator al “legalelor” si am mai scris-o in cateva randuri (si probabil o voi mai scrie).

    Legat de vesnica problema a filmelor “pentru popcorn”, sa stii ca m-am gandit si eu la treaba asta – temele de dedesubt sunt destul de serioase, dar antagonistii sunt de cele mai multe ori de carton. Din pacate, construirea unui “tip rau” interesant si puternic este destul de dificila, fara a avea un serial in spate (vezi Fisk din Daredevil sau Killgrave din Jessica Jones, ambii extrem de interesanti).

  • De acord cu tine. As adauga ca filmele astea au succes datorita sistemului de educatie modern care este gresit dupa parerea mea. Produce doar invingatori si invinsi nu oameni. La o prima vedere filmele promoveaza binele, sacrificul si vointa. Cred ca singurul film valoros cu supereroi este Wachmen. Sunt curios cand or epuiza tematica … ce ne asteapta ? Jessica Rabit ? Cu cine in rolul principal ?

  • CTN: Pe de alta pare, supereroii de acum iau si bataie, mai ales cei incapatanati. Nu mai spun ca exista si supereroi de alte culori si supereroine feministe. Cumva, asta ar putea fi una dintre putinele consecinte interesante ale corectitudinii politice exagerate – faptul ca le scoate unora din cap ca ar fi “alesi”…

  • Cred ca este cel mai pertinent articol vazut de mine in ultimii ani. Si comentariile au un sambure de adevar, asta ca sa il citez pe CTN. Totusi lumea cinematografica nu se rezuma doar la filmele promovate acerb. Daca vrei sa vezi filme bune o poti face si singur. Probemla se pune doar la ceea ce se promoveaza cu inversunare ca fiind de interes.

  • Apreciez. Altfel, da… lumea cinematografica nu se rezuma doar la lansarile de la Hollywood, dar ele reprezinta o majoritate financiara si un punct important al culturii populare 🙂

  • Mie-mi plac supereroii de tip animal vorbitor/ganditor asa ca Pif sau ca pestisorul Nemo mai mult decat aia antropomorfici, singurii mai umani fiind Rahan, plus poate si Superman, ultimul asa mai cu indulgenta, mai mult deoarece am compasiune fata de el ca l-au trimis parintii lui de pe Krypton tocmai pe Terra. La urma urmei si abilitatea unui animal de a vorbi si gandi reprezinta o putere speciala, de ce sa aiba numai umanoizii puteri speciale de gen catarat pe pereti sau telepatie sau nu mai stiu ce. Plus activitatile pestisorului Nemo in calatoria lui sunt super-eroice, in continuu se zbate impotriva curentului sau a unor plase, fara sa se dea batut. Super-eroismul lui Pif poate nu e asa de aparent insa se vede ca el se chinuie sa ramana politicos, decent, integru, in timp ce altii din jurul lui sunt niste neseriosi sau lenesi sau demagogi sau de-a dreptul corupti.

  • Insa on topic, eu nu am absolut nimic impotriva popularizarii a cat mai multi super-eroi si super-eroine. Fac parte din Povestile nemuritoare, si nu conteaza daca auzim desprei ei oral sau in scris sau pe ecrane. Desigur, poate unii ar prefera pe Hercule cel clasic, altii pe Hercule, prietenul lui Pif, altii pe Momotaro, sau altii pe Spiderman, etc, si pot exista chiar discutii aprinse care din ei e mai autentic sau indeplineste mai multe criterii de super-erou, sau de ce sa se popularizeze Ironman sau Ulise, si nu Ghilgamesh, etc. Insa aceste discutii sunt academice, ce e important e sa avem super-eroi plus posibilitatea de alegere cat mai variata, si sa si stim ca nu se gasesc numai la cinema, dar si pe hartie, si pe Netflix, si pe pereti vechi, sau in sculpturi, pe vaze vechi, in tablouri, povestiti, pictati, vizibili sau chiar pipaibili. Eu vreau ca toti copiii din lume sa aiba posibilitatea asta de cunoastere si recunoastere cat mai
    deschisa, nu vreau sa fie dezinformati cum ca nu exista decat unii super-eroi valabili si altii ar fi falsi, sau ca nu e voie sa apara si altii, sau chiar caricaturi ai unora, ca de ex Herculele lui Pif fata de Herculele antic.

  • Ce am zis ulterior ceva mai on topic a intrat la moderat ! Zau, de cate ori zic ceva mai on topic pare suspicios chiar si pt Akismet, ca nu se potriveste cu maniera mea generala de a comenta de obicei off topic !

  • Rudolph: Am deblocat la momentul respectiv comentariul, daca nu ma insel, dar da, si eu am senzatia ca Akismet te suspecteaza de prea multa seriozitate uneori :))

    Altfel, ai deschis o tema buna de discutie, cea cu paralela dintre basme si supereroi, paralela pe care autorii de benzi desenate de la HAC! (Harap-Alb Continua!) au exploatat-o excelent, desi mai existasera si inainte initiative similare.

  • Nu stiu daca animalele antropomorfice (Pif si Hercule, daca tot i-ai dat exemplu) reprezinta forme clasice de supereroi, dar ele sunt cu siguranta “altceva” si mi se pare ciudat faptul ca sunt neglijate in ultima vreme – cu exceptia lansarilor mari, de la Dreamworks sau Pixar/Disney, genul asta de “supereroi” nu prea mai apar prin serialele animate (Blinky Bill mi se parea o serie geniala cand eram copil, desi depasisem cumva varsta animalelor guralive – au incercat recent sa invie seria printr-un film, dar n-a fost cea mai reusita initiativa).

  • Desigur ca din perspectiva noastra mai moderna este poate mai dificil de vazut animalele ganditoare ca super-eroi, mai ales datorita fabulelor, dar si din cauza gandirii centrate pe super-eroii de tip semi-zeu, care de obicei aveau forma antropomorfica. Insa una din functiile unor semi-zei era si aceea de mediere intre om si zei, ei fiind bilingvi, sau uneori avand si puterea sa apara oamenilor in forme de oameni, si naturii in alte forme. Insa in culturile unde zeii sunt animalieri ei insisi, uneori exista animale speciale cu functie de semi-zeu. Sau sa ne gandim si la cultura japoneza unde maimuta era de tip super-erou inainte de secolul 11, atat cu puteri speciale de vindecare,
    cat si de mediator interpret intre oameni si zeii propriu-zisi, si abia mai dupa sec 9 a inceput maimuta sa fie considerata mai gen politician demagog, uneori chiar snapan, capatand o imagine mai negativa in povestile de tip snoave mai populare si populiste, (desi in cadrul spiritualitatii ramane importanta in zodie dar si in medicina chineza). Chiar recent citisem despre asta. Cred in general ca in societatile shamanice ne putem mai usor inchipui animale cu functie de semi-zeu. Insa daca revenim la modernism, la urma urmei si Micuta Sirena e un super-erou, si nu este om, chiar daca a capatat introspectie existentiala nostalgica luciferica romantica (ca Luceafarul, nu in mod peiorativ “satanica”, desigur !) de a prefera sa devina om, insa nu a reusit, si nu era om nici inainte de cadere sau pasit pe tarm pe propriile picioare, si nu a fost sa fie om nici dupa deces, deoarece nu avea dreptul sa mearga in Rai, asa ca oamenii, ci numai sa devina spuma si sa se risipeasca in Univers, ca spiritele non-umane…ma rog, intervin aici elemente de mitologie nordica si legislatie birocratica crestina, intervine poate si imaginea despre sine insusi (cam tulburata) a artistului
    creator, care se considera si el oarecum putin “in afara”, randuielilor umane obisnuite…plus un super-erou nu e neaparat mereu un supra-om, ci e ceva/cineva mai altfel, mai special, dupa parerea mea. Spunand asta ma bazez si pe popularitatea unor super-eroi, chiar a unora asa zis clasici, (americani, asa gen Superman), in randul unor minoritari chiar mai recenti, in sec 20. Insa nu e legat numai de asta, desigur, nu e cazul de a reduce importanta super-eroilor doar asa pt anumite minoritati care ar fi posibil ostracizate in anumite timpuri si locuri. Doar ziceam asa mai larg, deoarece de fapt, in realitate, tot noi, oamenii, atribuim diverse caracteristici, criterii, functii, clasificari, definitii, etc, deoarece natura e de fapt salbateca si muta, indiferenta, animalele sunt tot animale, oricum le-ai clasifica si utiliza, si de fapt nici super-eroii nu exista decat ca personaje extraordinare de povesti umane.

    Disclaimer: am scris total din burta, sunt total tufa la materiile umaniste care se ocupa de mituri si legende la nivel serios academic.

  • Ha ! Ha ! Cum am pomenit de posibilitatea echivalentei unui super-erou cu un semi-zeu, si am dat exemplul maimutei japoneze ca animal non-uman insa cu functie semi-zeiasca super-eroica, plus am mai bagat-o in mod subversiv si pe Micuta Sirena intre super-eroi…cum m-a cenzurat Akismet ! Akismet este un cenzor totalitar mai rau decat cenzorii nord-coreeni !

  • Rudolph: Japonezii erau ceva mai “speriati” de vulpi, maimuta cred ca au imprumutat-o din cultura chineza (Regele Maimuta)… pe de alta parte, mai toate culturile care au luat contact cu animalul care ne “imita” (sau pe care l-am imitat si depasit prin evolutie) au ramas cu o impresie foarte interesanta despre el 🙂

  • bre..nu stiu de ce au crescut, dar eu sunt foarte incantat de aceasta chestie 😀

  • Exact, daca se intampla din nou sa creasca valul de filme cu Adam Sandler?

  • Lumea tot timpul va avea nevoie de supereroi indiferent de varsta.

  • Se pare ca nici supereroii moderni nu sunt la inaltime: http://www.smbc-comics.com/comics/1537274947-20180918.png

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *