Textul ăsta e bazat pe o povestire mai veche, una care n-a fost scrisă niciodată, motiv pentru care l-am oferit întâi celor de la Casa Jurnalistului, dacă tot aveau sezon deschis la cuvinte. Dat fiind numărul măricel de Share-uri (mulțam fain’), îl voi plasa discret și aici. Cine știe, poate culegerea de povestiri abandonată în 2011 va vedea lumina tiparului…

-Săru’ mâna, părinte, am şi eu o rugăminte! Nu durează mult, cinci minute…

-Ah, păi eu nu sunt pări…

-Lasă, lasă, că mi-a spus doamna Maior. Haideţi cinci minute să vă arăt!

Să fi fost mirosul de alcool distilat în chiuvetă? Să mă fi convins Rottweiler-ul bipolar care se gudura fericit pe lângă izmenele stăpânului? În orice caz, în momentul ăla am înţeles că întrebarea omului era mai apropiată de ceea ce învăţătoarea mea ar fi numit „o afirmaţie, bă, de câte ori trebuie să îţi scriu pe tablă?”. Dacă, în alte circumstanţe, mi-aş fi rezervat câteva minute de gândire, în cazul ăsta, privirea îngrijorată a vecinului meu nu-mi lăsa loc de scăpare. Asta şi faptul că omul obişnuia să bea destul de mult, hobby pe care îl asorta des cu tratamente alternative pe bază de plante.

Pe de altă parte, nici eu nu intrasem în tagma funcţionarilor divini de multă vreme. Lumea începuse să se uite ciudat la mine de vreo două săptămâni, de când mă întorsesem din concediu cu o barbă de hipster şi o atitudine mult prea relaxată. Tot de-atunci, gaşca de pensionari care se aduna la magazinul de pe colţ începuse să-mi acorde o doză neobişnuită de respect. Nu mi-a luat mult să aflu de ce. Cumva, mămăica de la asociaţie prinsese ideea că aş fi terminat „la teologie” şi că acum eram în sfârşit preot. Nu avusesem timp să-i explic că barba poate creşte şi în absenţa lamei de ras, nu doar în prezenţa juniorului sfânt. În plus, părea că femeia îmi construise deja o poveste complexă de fundal şi n-aveam chef să-i calc bunătate de Alzheimer cu saboţii cinismului. Pentru ea, nu mai eram „ăla de la doi”, ci „părintele ninja”… omul care avea să aducă păgânii din bloc pe calea cea dreaptă. Ok, asta era cel mai probabil fantezia mea. Oricum, aveam de gând să ridic problema acestei mici confuzii odată cu următoarea plată la asociaţie. Până atunci însă, aş fi minţit dacă aş fi spus că nu-mi convenea situaţia: baba de deasupra dădea televizorul mai încet, să nu-l deranjeze pe „părintele” şi cu numai o zi înainte primisem cantităţi impresionante de colivă de la o sărbătoare cu sfinţi minori, toţi cu nume de mezeluri. În plus, nu făceam decât să pun preoţia, o profesie fictivă din mintea unei babe senile, în locul comunicării, o profesie fictivă din viaţa reală.

Să revenim însă la situaţia care tocmai mă recrutase forţat, fără CV sau interviu. Pe Rottweiller-ul din faţa mea îl chema Marcel şi ocupa aceeaşi garsonieră cu stăpânul lui, fiul unui fost viceprimar care-şi sponsoriza odrasla de la distanţă. În general, dacă ai trecut de 30 de ani şi părinţii tăi îţi dau bani pentru a nu-i vizita, ar trebui să-ţi pui nişte întrebări existenţiale. Stăpânul lui Marcel nu se arunca însă la astfel de genuflexiuni logice. Mai mult, din varii motive, nici eu şi nici ceilalţi vecini nu-i puteam asocia un nume eroului. Vom presupune că îl chema Bogdan, pentru că uneori purta la gât un lanţ cu litere metalice pe care se puteau citi literele B, O şi G.

Bogdan era renumit în bloc pentru petrecerile ţinute la ore la care dormeau şi producătorii de cafea. De fapt, cam singurii care nu dormeau erau vecinul meu, câinele lui şi cei doi „tovarăşi” pe care-i mai invita uneori în scara blocului, unul dintre ei fiind un studiu de caz pentru întregul spectru autist. Cum, la momentul respectiv, Bogdan părea că tocmai începuse o nouă bătălie cu propriul ficat şi cum lesa în care îl ţinea pe Marcel nu era tocmai stabilă, mi-am zis că nu era foarte grav dacă o mai făceam puţin pe părintele.

-Am şi io o problemă, părinte… dar hai mai bine să vă arăt! Haideţi să intrăm puţin, să vedeţi despre ce e vorba…

Ce să zic? Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, ceea ce nu era mereu un lucru bun, având în vedere că în Vechiul Testament nu se prea spăla nimeni pe mâini. Împleticindu-mă de lesa lui Marcel, mi-am urmat vecinul în garsoniera în care cu atâta generozitate mă invitase. Sigur, nu atât teama sau lenea de a da explicaţii mă făcuseră să intru în grotă, ci pura curiozitate. Ce s-ar fi putut ascunde în apartamentul nouă? Un mic laborator de droguri, coşciugul în care Bogdan dormea pe timpul pe zilei sau poate camera întunecoasă a unui geniu neînţeles?

-E puţin dezordine, dar strâng eu mâine…

Nu frate, la Stalingrad a fost puţin dezordine, la tine e cu totul alt tip de catastrofă. Asta îmi şoptea vocea din cap în timp ce mă plimbam prin prima locuinţă modernă complet lipsită de mobilă. Serios. În jurul meu era un spaţiu deschis, format dintr-un cuptor, un frigider, un televizor imens, patru canapele de tip „două saltele într-o cutie” şi zeci de sortimente de jeg. A naibii voce interioară, nu putuse să ţipe mai tare cu două minute înainte! În plus, aveam senzaţia că micuţa garsonieră bucureşteană nu se mai termina, senzaţie întărită de mirosul puternic de stătut şi umezeală, condimentat cu un damf de prăjeală şi aromă clasică de leacuri naturiste pe care vecinul meu şi le administra cu regularitate.

-Uite aici, părinte!

Aparent, ne împrietenisem deja, din moment ce Bogdan abandonase pluralul de politeţe în favoarea adresării directe, iar Marcel începuse să roadă un coş de rufe aruncat într-un colţ. Era oricum mai bine decât să-mi roadă mie paltonul, ceva ce se mai întâmplase altor vecini.

-Deci, a apărut aşa, din senin, nu-mi mai amintesc exact când, dar eu ştiu ce e!

Zidul din faţa mea era motivul pentru care eu, un bărbos anost confundat cu un preot anonim, mă aflam în garsoniera unui golănaş ciudat şi a câinelui său imprevizibil. Pe respectivul zid, lângă o ţintă de darts roasă, apăruse o pată, cel mai probabil de mucegai, sub forma unei cruci. Exact! Dacă altora le apare promisiunea mântuirii în trunchiuri de copac sau pe sandvişuri cu brânză, lui Bogdan spiritele îi vorbeau din igrasie.

-Vezi, părinte? De vreo două săptămâni e aşa!

-Păi nu ştiu, nu mai bine daţi cu puţin clor înainte, să vedeţi dacă se ia? am abordat eu direct problema.

-Ce clor frate, nu vezi că e o cruce? Ţi-am zis că ştiu ce e. Aici, înainte să stau eu, a stat o bătrână şi mi-a zis mie doamna Maior că nepoţii babei nu au venit să o vadă nici când trăgea să moară. Ştii că eu nu pun uşor botu’ la parizer, da’ aici e treabă gravă, cu spirite. Se lasă cu sfeştanie! Deci, cât mă costă? N-am mai mult de patru milioane vechi, da’ fac eu rost dacă vii şi cu diacon şi cu alea-alea.

-Cât costă ce?

-Sfeştania! Hai, mă, părinte, că ştiu că te grăbeşti!

Bun, era clar că aveam o problemă. Mai multe de fapt. Prima era că nu-mi puteam aduce aminte, nici măcar vag, ce era aia o sfeştanie şi la ce folosea. Cumva, puţinele cunoştinţe dobândite la ora de religie din şcoala generală fuseseră îndesate într-un sertar al minţii de lucruri mai puţin curate. În plus, vecinul meu mai sărac cu duhul, dar aparent nu şi cu portofelul, sigur ar fi insistat cu obsesia lui de a-şi exorciza zidul.

-Şi, credeţi că o puteţi face zilele astea?

În timp ce stăpânul îşi molfăia cuvintele, Rottweiler-ul Marcel venise spre mine, purtând în gură ceva ce era fie o minge galbenă şi ovală, fie un pepene mumificat.

-Nu vă face nimic, părinte! E Ratvăilăr original, luat de la crescător! Marcel, Marcel! Latră la pisică, latră la pisică!

În momentul ăla, Marcel şi-a abandonat mingea şi-a proptit căpăţâna pe geamul de la bucătărie, de unde a început să scoată nişte urlete prelungi spre un alt balcon unde se poate sau nu să se fi aflat vreodată o pisică. Trebuia să gândesc repede, până i se punea iar javrei pata pe mine şi îi venea chef de pictat cu bale. Până la urmă, ce era mai rău? Să fac „sfeştanie” şi stăpânul garsonierei să uite complet de asta? Evident, uitarea ar fi survenit după câteva zile de sărbătoare în compania alcoolului şi a altor substanţe, dar mai uitase stăpânul lui Marcel şi de alte lucruri. Tot el blocase uşa de la scară într-o duminică în care era convins că vin mascaţii să-l salte, ca apoi să meargă liniştit să-şi termine somnul de dimineaţă. Patru babe au stat pe-afară cu sacoşele de la piaţă, aşteptând să vină cineva şi să scoată fierul pe care Bogdan îl proptise în uşă, speriat de trei băieţi cu pliante electorale. A doua variantă era să recunosc toată confuzia, în condiţiile în care eram blocat în garsoniera puţin dezordonată şi păzit de la distanţă de Răvailărul original.

-Înţeleg acum. Păi uite, sfeştania e mai complicată, că trebuie să cer voie de la Patriarhie, dar nu cred că e nevoie de ea. Vin eu în 5 minute cu patrafirul (nu eram foarte sigur pe noţiune, dar suna impresionant) şi cu busuiocul, udăm şi spun o rugăciune. Sigur dispare.

-Sărut-mâna, părinte! Sărut-mâna! Şi cât vă datorez?

-Nimic, nimic, dacă tot suntem vecini.

Am intrat rapid în propria locuinţă de unde, pe post de mini-patrafir, am luat un semn de carte lung, din stofă decorată, cumpărat cu ani de zile înainte din Grecia. L-am îndoit şi am prins repede cu el o legătură de busuioc şi… de unde aveam busuioc? Ca orice bărbos, aproape infectat de virusul hipstărelii, îmi ţineam condimentele cumpărate din piaţă într-o vază. Ca orice om care nu trecuse încă de 30 de ani, le uitam acolo până se uscau. Deci da, aveam busuioc. Acestea fiind spuse, am făcut repede şi puţină licoare sfinţită chimic din apă de la chiuvetă şi din clor pentru dezinfectat baia.

Bogdan mă aştepta răbdător şi la fel şi Marcel, care încă lătra la pisica imaginară. Deşi mi se înmuiaseră picioarele în faţa viitoarei mele isprăvi, eram convins că era singura soluţie. M-am uitat la zid şi la figura mulţumită a lui Bogdan şi… de nu mi s-a pus părintele pe stropit cu apă şi mormăit de îţi era mai mare dragul să asişti la slujbă. Nu, nu ştiam nicio rugăciune cap-coadă, dar prelungeam nepermis de mult vocalele şi pronunţam numele Domnului în neştire, de parcă am fi fost colegi de facultate. Încălcam cu bună ştiinţă a treia poruncă, dar nu îmi amintesc să fi menţionat vreodată un deşert, deci probabil că nu atrăgeam prea mult atenţia divină. În tot timpul ăsta, Bogdan a fost nevoit să-şi ţină câinele de lesa improvizată pentru că Marcel, atras iremediabil de busuiocul legat cu „patrafir”, începuse să latre spre mine.

Evident, după 6-7 minute de mormăit şi amestecat bucăţi din Crez, Tatăl Nostru şi versuri de power metal, pata de mucegai a început să cedeze sub asaltul apei „sfinţite” cu dezinfectant.

-Miroase bine apa asta, se vede că-i proaspăt sfinţită!

La naiba, ar fi trebuit să maschez cu ceva mirosul de clor! Din fericire, pata dispăruse mai repede decât mă aşteptasem, motiv pentru care, la scurt timp de la începere, am putut încheia cu un clasic „Amin” şi m-am îndreptat rapid spre uşa de la intrare.

-Moamăăă! A dispărut! Merci mult, părinte! Stai să te cinstesc, dacă n-ai vrut bani!

-Ahh, nu, nu e nevoie!

-Lasă, că am destul vin. Ţine aici o sticlă. Să nu uiţi că tu eşti un adevărat părinte, nu ca ăştia de la televizor, care-ţi cer bani şi ca să te îngroape! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Am acceptat, uşor exasperat de situaţie şi pentru că nu mai văzusem de multă vreme vin la sticlă de plastic. Glumesc, vin în sticle de Frutti Fresh mai văzusem, dar vin verde? Niciodată! Bogdan mă asigurase că e vin alb natural, de la ţărani. Dacă era de la aceiaşi ţărani care-i vindeau şi iarbă proaspăt cosită, sunt sigur că existau câteva explicaţii pentru culoarea lui.

Ajuns din nou în propria cutie de beton, aflată la numai câteva secunde de mers de culcuşul lui Marcel, am conştientizat că, pe lângă faptul că era cazul să am o discuţie cu proprietarul căruia îi plăteam chirie, n-ar fi fost rău să-mi dau jos şi barba. Deşi, poate că trebuia să mai amân puţin marea decizie. Cine ştie, poate mai avea Bogdan vreo treabă cu cele sfinte şi voia să-i binecuvânteze cineva Chevrolet-ul sau poate avea nevoie să trimită vreun acatist prin curier expres. În plus, unde ar mai fi găsit el un adevărat părinte, aşa ca mine?

P.S: Deşi confuzia nu e tocmai accident şi nici preoţia marketing (e mai degrabă PR divin), povestirea chiar are la bază o întâmplare adevărată, din care rasa câinelui, numele posesorului său şi brandul de clor folosit au fost cu diligenţă schimbate. Altfel, autorul a fost preot pentru o zi cu cinci ani în urmă, deci e posibil ca unele detalii să mai fi scăpat la montaj.