Sa muncim din greu

Când eşti scos din priză timp de trei săptămâni, e imposibil să nu pierzi câteva scandaluri suculente…

Chiar şi deconectat de la realitate, am fost atras nu o dată în discuţia despre viitorul televiziunii române şi în cea despre scandalul de la Opera Română. Dacă în cazul primului scandal, falimentul şi incapacitatea de plată a TVR nu cred că mai surprind pe nimeni, în cazul micului război din cadrul la fel de micii instituţii a Operei, există câteva detalii care încă merită discutate.

Pentru cei nefamiliarizaţi, scandalul de la Opera Română a început când directorul artistic al instituţiei, danezul Johan Kobborg (balerin şi coregraf recunoscut internaţional) a fost înlăturat. Imediat după, o serie de balerini şi balerine, inclusiv Alina Cojocaru, logodnica lui Kobborg (la rândul ei o balerină recunoscută internaţional), au refuzat să mai urce pe scenă. Ce s-a întâmplat de-atunci şi până la demisia Ministrului Culturii? Păi, ceilalţi angajaţi ai operei au mai blocat câteva spectacole şi au protestat intensiv: unii pentru aducerea lui Kobborg înapoi, alţii pentru înlăturarea lui şi a „străinilor” care erau plătiţi mult prea bine pentru ceea ce fac, cu mii de euro, spuneau gurile rele. S-a ajuns inclusiv la interzicerea accesului Alinei Cojocaru şi a lui Johan Kobborg în clădirea Operei.

Din păcate, aici a stat grosul „scandalului”: în xenofobie şi vechea obsesie de sorginte comunistă cu legătura dintre muncă şi remuneraţie. Cam de-aici începe de fapt şi articolul de faţă. De la aşa-zisul „muncit din greu” şi de la răsplata pentru astfel de eforturi. Opera Română nu e tocmai un caz particular. La fel ca TVR, Opera are un număr obscen de mare de angajaţi, număr apărut în toate articolele online şi ignorat aproape complet de analişti. Vorbim despre 750 de angajaţi pentru o instituţie cu o singură sală (da, e vorba doar despre cea din Bucureşti), în care încap pe hârtie maxim 950 de oameni. O instituţie care ţine câteva spectacole şi câteva ateliere pe lună, unele dintre ele cu artişti invitaţi. O instituţie cu 22 de oameni în departamentul financiar şi 6 specialişti în resurse umane, conform propriului site. Asta prin comparaţie cu Royal Opera. E ca şi când Mega Image ar avea câte un angajat pentru aproape fiecare client care le calcă pragul.

În plus, vorbim despre o instituţie al cărei impact cultural afectează maxim 0.5% din publicul bucureştean şi o măsură cu mult subunitară a celui naţional (din nou, oraşele mari au propriile opere, gestionate local). Totuşi, unii au decis că e cazul să ne pese, fie că apreciem, fie că nu apreciem produsul cultural al respectivei instituţii. De ce? Pentru că „la operă se munceşte din greu”, spun experţii. O dată, că opera şi baletul sunt „treburi” dificile (o problemă abordată recent şi cu un fost coleg). A doua oară, că opera este aparent „cultură înaltă” şi nu poţi merge liniştit la un teatru sau la un concert de muzică simfonică, dacă n-ai trecut şi pe la operă. Dacă al doilea argument este complet stupid, primul subliniază problema de fond: ideea că dacă ceva este dificil şi implică eforturi intense, acel ceva ar trebui să fie şi valoros.

În mod bizar însă, valoarea e stabilită de piaţă, nu de părerişti sau de „cum ar trebui să fie lucrurile”. Da, ştiu că ultimul e un argument constant al pseudo-scriitorilor din România, dar despre ei în altă zi. Faptul că 40 de ani românii s-au târât într-un sistem necompetitiv i-a făcut pe mulţi (mai nou şi pe socialiştii de duminică) să creadă că munca trebuie răsplătită, indiferent de ce produce, asta dacă produce ceva. Are un job, face ceva, deci trebuie plătit. Lucrul ăsta a avut multă vreme consecinţe dureroase în rândul funcţionarilor publici, dar este şi mai dureros în domeniul artistic, unde încurajează mediocraţia şi intelectualii de duminică. De ce? Pentru că, aşa cum au spus-o mulţi în ultima vreme, talentul nu e democratic.

Da, fără muncă asiduă performanţa este destul de greu de atins, însă un dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă, indiferent dacă este adus în România, în Germania sau în Afganistan. Aia e valoarea lui pe „piaţa dansatorilor”. Culmea, în cazul ăsta, faptul că respectivul era soţul celei mai talentate balerine de origine română pe care o avea Opera nu funcţiona neapărat ca un dezavantaj sau ca o acuzaţie de „pile”. Da, nici eu nu cred că există oameni de neînlocuit, dar cred în valoare adăugată.

Putem face, dacă vreţi, să facem o paralelă cu domenii la fel de puţin performante: este similar cu a-l aduce pe Messi la Steaua. Numele lui pe afiş e în stare să-ţi umple stadionul. În cazul de faţă, dacă voiai să pui în scenă un spectacol scump pentru expaţi şi protipendadă fără să aduci o trupă complet străină, Kobborg şi Cojocaru erau numele pe care trebuia să le ai pe afiş (lucru susţinut şi de angajaţii Operei). Până la urmă, ca şi în exemplul dat anterior, ceilalţi ar trebui să profite de asocierea cu cineva mai titrat şi să încerce să fure niscaiva trucuri de la respectivul sau măcar să-şi promoveze cumva propriul talent şi să iasă din grămada (în care toţi presupun că sunt aruncaţi pe nedrept).

(Pe vremea când se muncea din greu, cu productivitate pe hârtie şi răsplată în teorie. Sursa imaginii.)

Problema „muncitului din greu” poate că are rădăcini comuniste, dar flagelul e uşor de urmărit şi în ţări mai liberale, mai ales dacă scopul sistemului tău educaţional este să creeze drone, nu lideri. Şi nu, nu o spun pentru a sădi sâmburii unei conspiraţii. Multe dintre sistemele educaţionale actuale, nu numai cel românesc, încurajează obsesiv munca asiduă, de preferat şi în overtime şi în puţinele momente de repaus. De ce? Pe lângă avantajele evidente pentru viitorii angajatori, lucrul ăsta se presupune că ar răsplăti prestatorul cu un viitor asigurat. Dacă vei munci mult, vei fi recompensat ca atare, nu?

Păi nu chiar, mai ales dacă vii dintr-un mediu defavorizat (prin comparaţie cu alte mediul altora). E clar că munca va fi la baza oricărui obiectiv personal şi profesional, obţinut legal. Tot munca poate fi şi o metodă de a uita a neajunsurile vieţii zilnice, dacă ea nu-ţi poate oferi repausul meritat. Fie că vrei să-ţi faci propria afacere, fie că vrei să ajungi din oier designer de rachete, nopţile o să te prindă de multe ori la birou, pe teren sau între cărţi. Doar că… asta va fi doar o mică parte din ceea ce va trebui sa faci pentru a ajunge acolo. Restul e o combinaţie de noroc, auto-promovare, speculaţie, talent şi management al timpului. Totul amestecat cu ceva carismă şi abilităţi sociale pe care chiar dacă nu le ai, va trebui să le emulezi.

Revenind însă la muncă, să nu uităm totuşi că maşinăria aia ciudată dintre urechi se adaptează şi face lucrurile din ce în ce mai bine, după o vreme. Cu alte cuvinte, un junior (în orice domeniu) va trage nopţile să facă ceea ce un senior face sau ar putea face în câteva ore. Până şi la un restaurant fast food supraveghetorii de tură aranjează tăbliţele şi dau restul mai bine decât angajaţii noi. Mai mult, acolo munca este una de reflexe şi management rapid, nu o muncă de la care să te poţi sustrage prea des sau pentru a cărei îndeplinire să poţi „delega” constant responsabilităţi.

Cu alte cuvinte, deşi cultul muncii poate fi un energizant binevenit în orice domeniu, mitul stahanovist al răsplăţii pentru „muncile grele” nu prea funcţionează. De fapt, acel „munceşte inteligent” (work smart) care tot apare pe site-urile motivaţionale are un dram de adevăr. Echilibrul dintre îndeplinit sarcini, învăţat şi alte activităţi e vital pentru orice evoluţie personală şi profesională şi asta poate să vă spună orice tânăr angajat care a pierdut câţiva ani într-o corporaţie. Desigur, asta dacă evoluţia este scopul. Totuşi, dacă scopul este să rămâi în locul confortabil în care eşti, de ce să te plângi că eşti „nedreptăţit” când unul care vrea şi poate mai mult este plătit mai bine? Nu zic că la Opera Română nu erau probleme serioase cu remuneraţia unor angajaţi, dar e cam ciudat să te plângi de asta într-o instituţie cu mai mulţi angajaţi decât majoritatea corporaţiilor din România şi cu mari probleme în justificarea rolurilor personalului administrativ.

Da, există destui defavorizaţi cu potenţial a căror muncă nu este şi nu poate fi apreciată la justa ei valoare în oraşul sau în ţara în care sunt blocaţi (pentru că uneori nu doar voinţa te ţine pe loc). Totuşi, pentru fiecare programator talentat închis într-un orăşel de provincie, există o masă de oameni care au avut aceleaşi şanse de reuşită cu ale vârfurilor şi de multe ori posibilităţi superioare, dar n-au făcut-o. Fie n-au vrut, fie n-au putut. Deci ce facem: îi răsplătim şi pe ei în mod egal? Doar au muncit din greu, nu?

P.S: Partea bună cu sărbătorirea Paştelui în aceeaşi perioadă cu 1 Mai (da, stiu că a picat duminica) este că anul ăsta n-am mai auzit pe nimeni văitându-se că a muncit de Ziua Muncii.

18 Comments

  • Eu chiar am muncit de Ziua Muncii insa nu a fost asa de neplacut ! De fapt nu a fost nici placut, nici neplacut, a fost ca de obicei. (Eu fiind expert cu experienta nu ma mai speriu si nici nu ma mai emotionez asa de tare legat de munca, tot ce sper e sa am oportunitatea de a munci deoarece este tare rau sa fii somer). Eu nu muncesc motivat de ca sa ma dezvolt, asa ceva e prea complicat pt mine, eu muncesc pt ca asa e obiceiul, asa s-a pomenit din mosi stramosi, etc, adica din dorinta de a fi conformist, (ca deja sunt destul de neconformist pe alte domenii). Desigur fiind si modern narcisist in plus de burghez conformist, am si insistat sa-mi aleg eu o munca si un serviciu care imi plac mie mai mult plus m-am simtit chiar flatat ca am avut de ales…o chestie pt care ar trebui sa ma simt recunoscator, desi uneori uit sa fiu recunoscator sau nu stiu exact fata de cine/ce. Ma si mir cum de naiba am avut eu acest noroc de a ma naste intr-un loc privilegiat intr-un timp privilegiat…I must have done something good, etc.

  • Juniorii care trag zilele şi nopţile să facă lucrurile pe care jmecherii din firmă nu le fac pun întrebarea care i s-a pus lui Octavian Bellu: “primiţi leafa pe care o primiţi ca să chiuliţi de la serviciu şi să vă bateţi joc de echipa de gimnaste?”

  • On topic referitor la Opera, ma simt recunoscator ca am avut oportunitatea de a ma simti indemnat sa vizionez cateva clipuri de balet pe YouTube, ca daca nu era acest scandal as fi ramas la admirat conferinte TED si cascadorii cu rusi intrepizi intoxicati cu alcool, si astfel universul meu personal momentan ar fi fost mai sarac !

  • Eu am muncit și de Paște și de Ziua Muncii, dar, când să mă plâng, am intrat în dilema “oare care are rating mai mare”și am lăsat-o moartă. 🙂

  • Putin off-topic cred, dar tot legat de subiectul “sa muncim din greu”, am purtat chiar weekendul acesta o discutie de genul cu prietena. Amandoi lucram in IT si castigam bine, chiar daca suntem tineri (26 si 25 de ani), ne luptam sa crestem in experienta, nu ne dam in laturi de la overtime sau putin studiat pe acasa in plus, suntem putin focusati spre cariera momentan. Nu suntem niciunul genul care sa fie workoholic, ne bucuram mult de timpul liber si petrecut impreuna, dar avem in vizor si cariera.

    In fine, discutam noi duminica despre carierele noastre si apare la televizor Mayweather care spune ca va reveni sa boxeze doar daca i se ofera o suma de 9 cifre, si a spus ca are deja cateva oferte de genul. Inevitabil a venit reactia prietenei, “uita-te si la asta, nu zic nu, a muncit mult sa ajunga aici, dar acum boxeaza un meci si face mai multi bani decat as face eu in 50 de vieti”. Am inteles de unde vine aceasta mica frustrare, cred ca toti o avem din cand in cand, dar i-a cazut fata cand i-am povestit ca mai nou jucatorii de Dota2 de 16-20 de ani care sunt in echipe mari au salarii intre 700 000 si 1 200 000 de dolari pe an. Asta a luat- complet prin surprindere.

    Acum sa o spun sa fie spusa, nu suntem nici eu nici ea frustrati pe viata noastra sau cum ne merge, suntem chiar foarte multumiti, am ajuns aici cu munca si ducem o viata buna pentru varsta noastra, ne permitem cam ce ne dorim, dar parca tot iti ramane mancarea in gat cand vezi ce sume fabuloase castiga unii fara a depune efortul pe care tu l-ai depus si-l depui in continuare. Ai vrea sa crezi intr-o meritocratie, dar lumea nu se invarte asa, si dupa cum ai spus si tu, banii vin in functie de cerere. Poate ca Mayweather ia suta de milioane intr-un meci, dar el produce mult mai multi bani pentru partile implicate, deci se justifica. La fel fotbalistii, la fel jucatorii de Dota2, ei castiga enorm de mult, dar produc si mai mult datorita imaginii si publicului adus.

    La mine nu vine publicul sa vada cum configurez reteaua de voce/video a clientului, eu produc doar cat scrie in contract 🙂

    I-am spus prietenei, uneori zicala asta pe care am tot auzit-o din copilarie de la parinti, “invata carte, munceste din greu si iti va fi bine” e putin seaca. Ea e adevarata, ca ne e bine, nu avem de ce ne plange, dar daca te uiti la altii nu poti sa nu te intrebi daca nu era mai bine sa fi incercat si alte alternative?

  • Rudolph: Nu mai folosise nimeni de ceva vreme cuvantul “burghez” intr-o propozitie uzuala. Altfel, nu stiu cat ne dam seama, dar chiar suntem privilegiati prin comparatie cu toti inaintasii nostri de pana acum.

    Cat despre cel de-al doilea comentariu: Am fost la opera in cateva randuri si am ramas neimpresionat de fiecare data, dar chestia asta are 0 relevanta in context, avand in vedere ca gusturile personale nu pot fi folosite drept argumente 🙂

    Nautlius: In multe cazuri, juniorii nu prea au dreptul sa comenteze. In orice caz, trecand peste situatiile particulare, sunt slabe sanse ca cineva sa dea juniorilor sarcini cu adevarat importante – intr-o firma mare. Sarcini anevoioase? Da. Importante sau complexe? Nu prea.

    Nelinistitu’: Da, dar te-ai relaxat cu ocazia Pastelui Catolic :)?

    Andrei: Nu stiu daca jucatorii de Dota 2 mai castiga atat de mult, dar cei care se califica in ultimele runde ale campionatelor pleaca cu sume imense de caciula, ceea ce-i de apreciat, mai ales pentru dezvoltarea e-sports.

    Altfel, eu am ajuns la punctul ala la care imi negociez la sange overtime-ul si in care am inceput sa lucrez pentru mine de-acasa (carti, cursuri pe care urmeaza sa le tin, scenarii). Un fel de “next level” dupa ce treaba cu cariera o sa se opreasca (si in publicitate se opreste repede). Mi se pare un parcurs clasic cam pentru orice meserie: inveti, inveti ceva mai mult, promovezi, promovezi si apoi fie treci in pozitie de conducere, fie pe cont propriu, fie incepi sa-ti dezvolti niste hobby-uri care sa ajunga intr-o zi sa-ti “usureze” munca. Din pacate, mult prea multi se blocheaza pe drum…

    Altfel, da… munca valoreaza cam cat este “valorificata”.

  • Interesante pareri. Cel mai mult mi-a placut acolo unde spui ca ,,dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă”. Ma gandesc daca si un dansator roman talentat ar trebui platit in consecinta? Sau faptul ca nivelul salarial al Romaniei este tinut intentionat jos, face ca un dansator roman sa fie platit mult mai putin decat omologul sau din Londra. Pai nu danseaza amandoi pe aceeasi scena acum? Nu depun amandoi acelasi efort la repetitii? Sau londonezul alearga mai repede? A, are un nume facut in Londra… nesansa dansatorului roman de a primi o viza la timp sau de a primi dreptul de a munci in Londa, de exemplu. Cu un salariu mic nu ai cum sa visezi nici macar la o saptamana de stat in Londra pentru a participa la concursuri de angajare. Din ce sa economisesti?

  • Gina: Alina Cojocaru e o dansatoare romanca bine platita si aici si afara, ca tot plecase de la ea problema.

    Da, omul ala care a dansat la opera londoneza si daneza e mult mai valoros decat cel care danseaza in Romania, indiferent unde s-ar intalni in spectacol. E posibil ca romanul sa fie foarte talentat, dar nu conteaza, cat timp manifestarile artistice de nisa mizeaza mai degraba pe premium/exclusiv, decat pe o masura reala a talentului. Sa fim seriosi, cati oameni pot face diferenta intre doi dansatori buni care interpreteaza aceeasi piesa? Unde tragi linia?

    Din nou, efortul si “muncitul din greu” nu conteaza, desi contribuie – daca ceva e dificil, nu inseamna ca este si valoros. Faptul ca X face mai multe piruete decat Y e mai putin relevant decat faptul ca toata lumea a auzit de Y. Asta se apreciaza, asta se vinde.

    Romanul care “n-a avut sansa” ar trebui pur si simplu sa se uite la coregraful care a avut-o si sa incerce sa profite de pe urma spectacolelor aduse de el. Daca Mr.Kobborg a adus un spectacol frantuzesc in Romania care se joaca cu sala plina, tu nu te vaiti ca ala e prea bine platit, ci te bagi in fata, tocmai in ideea de scapa de actualele tale constrangeri financiare si geografice. Asta e problema in Romania: nu profitam de oportunitati, ci le distrugem in ideea ca daca toti suntem la acelasi nivel, confortul psihologic este mai mare (si a mai fost in trecut… s-a numit comunism si ne-a tras inapoi cu un secol, ca mentalitate).

    Asta e o chestie pe care o aud peste tot, in orice domeniu: aia sunt afara, au alte sanse, au bla bla… dar uite ca sunt si oameni care reusesc, inclusiv romani. Cu ei ce facem?

  • Sa-mi continui exemplul:

    “Alina Cojocaru (34 de ani) este una dintre cele mai bune balerine din lume aflate în activitate. Născută și crescută în București, ea a fost remarcată la 9 ani de directorul Școlii de balet din Kiev și s-a mutat acolo.

    La 15 ani a câștigat o bursă la Royal Ballet, în Londra. La 16 ani s-a întors ca prim-balerină la Kiev, iar la 19 ani a primit o șansă neașteptată și a devenit prim-balerină a Royal Ballet.”

    Deci, romanca. Deci, o bursa…

    Sursa: https://pressone.ro/lebada-neagra-de-la-opera/

  • Extra, apropo de eforturile lui Kobborg: http://www.vice.com/ro/read/de-ce-e-scandal-la-opera-romana

  • Cred c-am mai discutat despre asta, nu vreau sa reiau discutia, dar dac-ar fi sa ofer contra-argumente, as zice:

    1. Salariul este determinat de piata, but the market is rigged. In particular, in acest caz, Mr K poate isi merita salariul, dar nu l-ar fi angajat nimeni la Opera Romana daca nu era sotul Alinei Cojocaru.
    2. Argument pentru rigged market in arts & salarization (i.e., appreciation is far more subjective than it is objective, even when it is supposed to be objective): Celibidache – am scris despre asta in “Sexismo III”

    In conditiile in care market este atat de hopelessly rigged, este moral justificat sa incerci sa introduci elemente de income redistr and/or aff action. Asta nu inseamna neaparat “salariu egal pentru munca egala”, dar nu te poti ascunde in spatele mirajului inexistentei meritocratii.

    Mai departe, in privinta Operei Romane, sunt de acord cu tine ca-s prea multi oameni acolo dar asa se face cultura in Europa si de altfel oriunde in lume: pile cat cuprinde. Mai departe, o institutie publica nu ar trebui sa angajeze cu salarii secrete.

  • ZaMo: Fix asta spun si eu – aprecierea este pur subiectiva. Cred insa ca in cazul lui Kobborg a fost invers. El n-ar fi venit niciodata la ONB, daca nu era convins de Alina Cojocaru. Ahh, ca treaba a functionat si in sens invers (Alina Cojocaru a convins Opera sa-l plateasca pe om cu banii pe care-i incasa international) – asta e altceva.

    “In conditiile in care market este atat de hopelessly rigged, este moral justificat sa incerci sa introduci elemente de income” – Nu e nici moral si nici economic justificat, decat in cazul unor diferente foarte mari. Aici e posibil ca ele sa fi existat, dar repet, cu sau fara talentul oamenilor de la ONB (imi e greu sa apreciez, avand in vedere ca Opera Romana nu era un “bastion al culturii” nici macar in Bucuresti), Kobborg era peste ei ca personalitate si vizibilitate.

    Era normal ca el sa fie platit de 2-3 ori mai bine decat un dansator, mai ales ca era angajat in dublu rol. Nu cred ca avea salariul principal secret – pentru rolul de director artistic era angajat pe un contract de colaborare/prestare servicii si nu stiu daca asta se intampla pentru a-i ascunde salariul sau pentru ca omul si trupa lui erau efectiv colaboratori.

    Da, nici mie nu mi se pare normal ca X, director de corporatie, sa castige 10 milioane de euro anual, in timp ce angajatii lui fac maxim 20 000, dar metoda de actiune nu este sa impui limite, ci impozite. Ok, ai mult mai mult decat poti duce, declara-ti averea si plateste-ti corect contributiile. Poate asa vei impune un minim simt al decentei. In Romania, e drept, marile averi nu sunt nici justificate, nici legale.

  • “Nu e nici moral si nici economic justificat, decat in cazul unor diferente foarte mari.” – Pai cum asa si mai ales, iti dai seama ca “foarte mari” are semnificatie distincta pentru fiecare individ?!

    “metoda de actiune nu este sa impui limite, ci impozite” – eu n-am zis de limite, dar oricum, nu este impozitul pe venit prima etapa in income redistribution? In plus, impozitul are efectul practic de “soft limit” – accountants si “consultantii de remuneratie” (nu stiu cum se zice in romana) creeaza sisteme de compensatie care fenteaza limitele (fie ca sunt hard, fie ca sunt soft), in sensul ca urmeaza regulile publicate ad literam dar pompeaza bani in buzunarul sefului pe alte cai.

  • Foarte mari – In raport cu veniturile din tara respectiva, cu ceea ce se poate considera o medie etc.

    Si da, acele “parghii de evadare” din sistemul clasic trebuie studiate (vezi si recentele Panama Papers).

  • Nişte băieţi dăştepţi, aproape toţi vestici şi un mare număr anglofoni, fiindcă acolo e considerat un titlu de glorie să exprimi simpatie faţă de răposatul Bloc Estic, au zis cam aşa:

    Ei nu ar impune cote de impozit uriaşe, ca lumea să se simtă f(r)u(st)rată, ci ar interzice / raţionaliza anumite bunuri, sau le-ar supune unei accize uriaşe sau unor condiţii tehnice restrictive, pentru ca nimeni să nu le poată obţine. Aşa încât banii şi averile ar deveni aproape inutile, fiindcă nu ai pe ce le cheltui 😛 😀

  • Nautilus: Da, am mai auzit ideea… si altii mai putin norocosi au si trait-o cateva zeci de ani 😛

  • bă, pâine și circ… exact așa… nimeni în țara asta nu are o preocupare serioasă

  • Paine, ca circ national nu stiu daca mai avem (Globus?) 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.