Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Jucării Stricate

Posted by on 09 May 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Cu mai multe luni în urmă, îmi justificam lunga absență de pe blog printr-o mână de rânduri nu tocmai clare.

Vă spuneam atunci că dispariția mea din lunile precedente se datora unor probleme medicale, probleme cu care mă luptasem timp de mai mulți ani. Tot atunci v-am promis că voi reveni cu detalii, dar și cu o carte pe tema asta. Ei bine, am revenit cu amândouă!

Acum aproape opt ani, după o vară în care înghesuisem o vacanță, o schimbare de job, o mutare de locuință și alte obsesii ale tinereții, mi-am găsit timp să ajung și pe la medic. La un laborator de analize, mai precis. Eram cam palid și mai multe persoane, de la maică-mea la oameni întâlniți în Mega Image, îmi spuneau că am „ochii puțin cam galbeni”. Suspectam, în cel mai „bun” caz o steatoză hepatică. În cel mai rău caz, aș fi putut agăța o hepatită A din vacanța care tocmai se încheiase. Niciunul nu era un prospect grozav, dar nici un capăt de lume.

Din fericire, corpul meu părea să fie complet ocolit de virusuri, inclusiv de hepatitele clasice. Din păcate, valorile transaminazelor (enzime hepatice) erau de 10 sau chiar 20 de ori mai mari decât ar fi trebuit să fie. Problema era deci mai complicată decât anticipasem. Primele halate care mi-au văzut analizele au ridicat din umeri și s-au ferit de diagnostic, însă o vizită urgentă la un spital mare mi-a sugerat o boală despre care auzisem doar trecător: hepatita autoimună. După zeci de teste (pentru virusuri și anticorpi autoimuni) care m-au costat timp și bani, diagnosticul s-a confirmat.

Sincer să fiu, în primă fază, neștiind fantastic de multe despre bolile autoimune (la fel ca medicii), n-am luat lucrurile prea în serios. Cum valorile transaminazelor au scăzut în urma terapiei inițiale, începusem să cred că lucrurile se vor așeza destul de repede. Șapte ani mai târziu, după mai multe internări, sute de consultații (inclusiv în afara țării) și zeci de mii de pastile, am ajuns la o soluție pe care nu vrusesem să o accept: transplantul hepatic. Culmea, componenta autoimună intrase în remisie, însă problemele cu ficatul si vasele de sânge din jur nu păreau să se calmeze. Deși eram pe listă de un an jumate și fusesem avertizat, am amânat mental momentul până când m-am trezit pe brancardă.

Norocul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista pacienților fiind mică. Ghinionul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista donatorilor fiind la rândul ei mică.

Credeți sau nu, lunile petrecute în spital au fost nu doar revelatoare și pe alocuri dureroase, cât și suficient de amuzante încât să vreau să vi le povestesc. Prin urmare, am scris o carte. Una care nu e despre doctori, boli sau sistemul medical. E despre un ciudat de vreo 30 de ani care a fost scos din lumea lui și proiectat într-una unde speranța vine la oră fixă.

Jucării Stricate va fi apărea la Editura Datagroup la finalul lunii mai și va fi lansată oficial la Bookfest București 2018.

Coperta se bazează pe o schiță mâzgălită de mine la ieșirea din spital
și e semnată Vasile Adnan.

Acum, dacă tot am apucat să vă promit, o să vă dau și o scurtă mostră din capitolul Joc de Glezne, unul din capitolele de început ale cărții.

Știți senzația aia că ai fost lovit de un camion și că șoferul a dat și cu spatele, crezând că ești politician? Cam așa mă simțeam eu când am fost trezit a doua zi, la 5.00 dimineața. Două infirmiere bătrâioare, dar zâmbitoare, m-au ridicat în fund și au început să mă curețe cu o spumă bizar mirositoare și cu șervețele sterile. Până să mă prind exact ce se întâmpla, una dintre infirmiere mi-a vârât în gură o periuță de dinți de unică folosință și m-a asigurat că „te curățăm bine, mămică, tu să n-ai nicio grijă”.

Îmi plăcea să cred că simpatia infirmierelor se datora atracției mele animalice, dar cel mai probabil de vină era figura de cățeluș uitat în ploaie. Dacă ar fi funcționat și la rezidentele pe care le observam din ce în ce mai des, ar fi fost perfect. Urma să mă gândesc mai serios la asta în tura de somn ce tocmai începea…

– Te-ai trezit, domnu’? mă întrebă Dorin, un asistent proaspăt intrat în tura de dimineață. Nu e bai, ne trezim acum, că se apropie și vizita lui Domn’ Profesor. Hai să punem niște perfuzii și să rearanjăm electrozii ăștia.

– Ce dată e? m-am trezit subit că întreb, deși eram mai degrabă deranjat de faptul că nu apucasem să dorm cât voiam…
– E marți, 22 august. Ai dormit două nopți în spital, n-ai călătorit în timp!

Pe lângă perfuzii, Dorin mi-a făcut și două injecții cu un anticoagulant care a dat o tentă vinețiu-strălucitoare mâinilor mele deja colorate. În momentul ăla, bicepșii mei arătau ca o expoziție de tatuaje postmoderne. Mă puteam camufla fără probleme printre taximetriștii care mergeau fără aparat, ascunși în spatele autogării.

În orice caz, se făcuse ora șapte, iar eu habar n-aveam ce însemna „vizita lui Domn Profesor”, ci doar că el era omul care adusese transplantul hepatic în România și care supervizase operația condusă de Chirurgul Șef. Urma deci un moment solemn, iar eu nu puteam să mă ridic nici măcar în fund, fără cel puțin două persoane pe post de proptele. În seara anterioară rugasem o infirmieră să-mi ridice patul, pentru confort, iar acum nu mai ajungeam la butoanele care îl controlau. Eram clar nepregătit pentru strigarea catalogului.

Câțiva dintre voi au probabil ceva mai multe întrebări, de la tratamente la crezuri personale și informații medicale. Aș fi bucuros să răspund la ele, însă cel mai probabil o voi face în privat. Oricum, nu voi percuta la întrebările pe care le consider dubioase sau malițioase. În plus, cred că 90% din răspunsuri se află în cartea descrisă mai sus, inclusiv câteva informații despre istoricul medical personal. Asta și o doză de umor trăit involuntar și grăit în mod barbar.

În caz că se întreba cineva sau în cazul în care se va întreba vreodată cineva, Jucării Stricate va fi tradusă pe viitor în germană, engleză și alte câteva limbi. Să sufere și alții, nu numai voi!

Până la lansarea oficială a cărții, am „lansat” și vladstoiculescu.ro, o pagină de autor unde veți putea găsi în principal lansări bibliografice (da, mai urmează), dar și câteva date despre activitatea mea profesională, fără legătură cu blogul. Cu alte cuvinte: un site care nu vă interesează. El va fi însoțit și de o pagină de autor pe Facebook, imediat ce voi centraliza informațiile legate de noua carte, dar și celelalte apariții bibliografice din trecut (seria Căpitanul Ronț, în special).

P.S: Nu vă pot promite că tema cărții o să vă placă. Pot totuși să vă garantez că textul nu o să vă trimită la culcare.

Capcană pentru Șoricei

Posted by on 19 Feb 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Later Edit: În săptămânile care au trecut de la scrierea articolului ăstuia, autoarea cărților originale cu Mozart și Robinson m-a contactat din proprie initiativa. Un rezumat al replicii ei poate fi găsit în corpul articolului și într-un comentariu.

Blogul ăsta e ultimul loc unde aș vrea să discut problema inspirației, dar…

Sunt convins că mulți dintre voi ați avut la un moment dat un articol, o idee de afacere sau un simplu gând pe care cineva le-a împrumutat pe furiș. Nu mă refer la vreo poziție luată pe Facebook, furată și rescrisă de vreun filosof local, și nici la o idee generică, al cărei timp a venit. Mă refer la un produs complex, din care simțiți că ceva vă aparține.

La vederea unui astfel de produs, mulți ați reacționat în mod standard. V-ați iritat, v-ați spus povestea public și apoi v-ați calmat, mai ales dacă ideea originală era demult abandonată. Totuși, ce faci când ceva te scoate din sărite, dar nu suficient de mult cât să poți formula o acuzație clară? Scrii un articol lung, pentru a te răcori. Evident. Totuși, despre ce vorbesc, mai exact?

Poate că ați observat deja dar, printre proiectele lansate în ultimii ani, am reușit să strecor și două cărți pentru copii. Prima dintre ele, Aventurile Căpitanului Ronț, a fost scrisă inițial în anul 2010, pentru un concurs, dar a fost publicată de-abia în 2015. Cartea s-a descurcat onorabil pe piața de carte pentru copii, motiv pentru care a fost reeditată un an mai târziu. Încurajat fiind, am scos și o a doua carte, la finalul anului 2016 (lansarea oficială a fost în 2017), intitulată Ronț și Regele Norilor. O găseați până recent și pe Amazon, însă și acum o găsiți în mai toate magazinele online, precum și în recenziile generoase ale pasionaților și devoratorilor de cărți, dar și în articolele prietenilor.

Să revenim însă la scopul articolului, care nu este de a-mi preamări hobby-urile. La finalul anului trecut, editura Didactica Publishing House (DPH) a tradus în română o carte apărută în Germania, în același an, adică 2017. Numele traducerii? Chiț și Ronț și un Naufragiu cu Peripeții. În regulă, cartea asta are un nume în comun cu a mea, și? Faptul că un alt individ, în altă parte a lumii, a venit cu fantasticul nume Ronț pentru un șoarece nu poate fi baza unei acuzații. Doar că, analizând puțin lucrurile…

Căpitanul Ronț e o cărticică pentru copii apărută în 2015, pe un bun de tipar din 2014 și un text din 2010. Povestea ei se învârte în jurul personajului titular, un hamster care, inspirat de cartea care i se citea, pleacă alături de un purceluș de Guineea și de alte două rozătoare din livadă (o veveriță și un dihor) într-o aventură pe râul din apropiere. Ilustrația de promovare și coperta arătau cam așa:

Apărută inițial sub numele de Mozart & Robinson und der gefährliche Schiffbruch, Chiț și Ronț urmărește povestea unui șoricel de casă, care, alături de amicul său, un șoricel de grădină, pleacă într-o aventură pe pârâul din apropiere, inspirați fiind de cartea pe care o citea unul dintre ei. Sesizați ceva?

Autoarea cărții în germană este Gundi Herget, angajată a mai multor edituri care a început să-și ia cariera de scriitor în serios în 2015, după cum afirmă și ea. În perioada respectivă, doamna în cauză a renunțat la job și, printre alte eforturi și nominalizări (a câștigat și un premiu local), a scos și o puzderie de cărți pentru copii, mai toate folosind câteva teme recurente în spațiul ăsta. În regulă, ultima afirmație se poate să fi fost o gratuitate.

Traducerea în română este semnată Marilena Iovu, o doamnă care are atât experiență în domeniu, cât și o agenție în spate. Mulțumită unei prietene (care mi-a livrat inițial și imaginile) am reușit să citesc și eu Chiț și Ronț, adică traducerea lui Mozart și Robinson. Ce am putut sesiza este că povestea e adresată unei alte game de vârstă, deși structura narativă e similară cu cea din Ronț, în câteva momente cheie (asamblarea plutei, lovirea de un obstacol, aruncarea pe mal, apariția inamicului). Ilustrațiile, deși au o cromatică similară, au complet alt stil – sunt mai detaliate și explicite, apropiate de o gamă de vârstă mai scăzută.

Mozart și Robinson e o carte mai sumară, cu un inamic clasic (o pisică) și cu personaje axate mai degrabă pe activități concrete (citit, construit). Căpitanul Ronț insistă pe concepte mai largi precum prietenia sau curajul și e ghidată de o temă exploratorie (piraterească, mai concret). Ce apropie însă foarte mult cărțile este traducerea numelor personajelor din Mozart și Robinson în Chiț și Ronț, precum și descrierea celei de-a doua cărți. Ce concluzii aș putea trage de aici?

  1. Asemănarea dintre cele două texte este pur întâmplătoare, iar traducerea în română este la rândul ei o simplă coincidență. Chiț și Ronț sunt primele nume de șoricel care i-ar putea veni cuiva în minte, iar unele similarități între poveste și ilustrații țin strict de simplitatea poveștii. E o explicație foarte plauzibilă, nu pot să neg.
  2. Autoarea lui Mozart și Robinson n-are idee unde e România pe hartă, așa că nu știe că un autor român i-a scris deja povestea. În plus, nu e ca și când combinația de personaje și întâmplări n-ar mai fi fost exploatată. Totuși, cei de la editura din România au decis cu bună știință să traducă într-un anume mod titlul și descrierile, pentru a câștiga spațiu atât pe Google, cât și în magazinele online, unde căutările pentru Ronț și seria preexistentă ar fi ajutat. Sigur, e o explicație ușor exagerată, dar Căpitanul Ronț a fost un succes, iar Mozart și Robinson nu a fost tradusă de o studentă și are și alți oameni în staff-ul editorial (un redactor, Crina Brăiloiu, un corector, Lorina Chițan și un editor coordonator, Florentina Ion). În momentul ăsta, căutările Google și emag pentru Ronț afișează prioritar cartea tradusă.
  3. Autoarea lui Mozart și Robinson a văzut cartea la un târg sau online, a văzut ilustrațiile și și-a creat propria versiune, inspirată de acolo. În cazul ăsta, traducerea în română n-ar fi făcut altceva decât să scoată și mai mult în evidență asemănările. E totuși varianta cea mai puțin plauzibilă, pentru că vorbim despre o carte pentru copii, nu despre un tratat de fizică cuantică. În plus, autoarea a oferit și un răspuns!

O concluzie? Sincer, n-am niciuna și parcă nu aș vrea să arăt nici spre autoare și nici spre editura din România, până nu am vreo dovadă. De altfel, m-ați putea întreba pe bună dreptate de ce naiba m-am obosit să scriu atâtea rânduri, mai ales în condițiile în care nu mă consider autor de cărți pentru copii. E simplu. Chiar dacă nu sunt atașat de seria asta, m-ar durea ca, peste 1-2 ani, cineva să ia întâmplător cartea lui Gundi Herget și una din cărțile mele și apoi să spună zemflemitor: uite bă, ai copiat ideea ! Nu, nu, delirurile cu șoricei vorbitori au fost specialitatea mea!

Între timp, după publicarea acestui articol, autoarea cărților cu Mozart și Robinson mi-a oferit și un răspuns pe care inițial l-am reprodus integral dar pe care, la cerere, l-am scos și îl voi rezuma. Autoarea nu a văzut niciodată cărțile în limba română, cei doi șoricei (Mozart și Robinson) fiind creați pentru fiica ei. Tema aventurii și a transportului naval a venit ca un substrat educativ ulterior și a fost mai degrabă inspirată de povestea lui Robinson Crusoe, care dă și numele unuia dintre șoricei.

P.S: Seria Căpitanul Ronț a fost publicată de Editura Integral, iar ilustrațiile primei cărți au fost create de Sebi și Bianca Dragu, doi ilustratori foarte… dragi. Pentru a doua carte, Ronț a fost desenat de domnul Razvan Patriche.

Orci, Supereroi și Tenis

Posted by on 04 Feb 2018 | Tagged as: Filme & Carti

Din fericire pentru cititori, ultimele luni au însemnat o scutire de la articolele despre filme, atât de pe blog, cât și de pe site-uri mai titrate, cu care mi-am încheiat colaborarea…

Din nefericire, urmează exact un astfel de articol. Producțiile înșirate aici nu sunt foarte noi, dat fiindcă multe au fost văzute înainte de „dispariția” mea temporară, pe când altele au fost vizionate ulterior, la o distanță sănătoasă de data lansării. Dacă sunteți familiari cu titlurile, puteți citi următoarele rânduri cu scopul de a vă enerva. Dacă nu le-ați văzut, acest text vă va convinge că n-ați pierdut nimic.

1. Cu Șanse să vă Placă

Three Billboards Outside of Ebbing, Missouri (2017)

Titlu lung, pentru hipsteri? Bifat. Intrigă lacrimogenă? Bifat. O mamă singură își răzbună fiica ucisă. Actori mari, obișnuiți cu filmele de anduranță? Bifați-i și pe ei, începând cu Woody Harrelson, Frances McDormand și Sam Rockwell. Nominalizări la Oscar? Bifate și ele. După toate aparențele, filmul ăsta urma să fie o lălăială clasică de Oscar, genul de film creat pentru a umple rastelul. Din fericire, Three Billboards chiar e o producție memorabilă, o combinație brutală de dramă, film polițist și comedie neagră. Foarte rar mi s-a întâmplat ca un film cu o descriere „de manual” să mă țintuiască pe scaun cu orele. Bonus: bifați-l și pe Caleb Landry Jones, un puști care apare și în Get Out, primul horror cvadruplu nominalizat la Oscar.

Battle of the Sexes (2017)

Spre deosebire de titlul anterior, filmul ăsta avea toate șansele să fie memorabil. Celebra partidă de tenis dintre Billie Jean King și bătrânul Bobby Riggs a depășit cu mult granițele unui meci demonstrativ. Scopul ei a fost să demonstreze „definitiv” superioritatea masculină în sportul cu paleta! Prin urmare, Battle of the Sexes putea fi multe lucruri: o comedie spumoasă, o dramă sportivă sau, de ce nu, o demonstrație deșteaptă de feminism. Pe ce irosește însă regizorul Jonathan Dayton 50% din film? Pe relația de lesbianism dintre Billie Jean King și coafeza ei. Serios. Dacă în cazul jucătoarei reale, episodul a fost trecut sub preș (până când Billie a fost pregătită să și-l asume), Battle of the Sexes a decis să-l transforme într-o piesă centrală, sperând probabil într-o nominalizare la Oscar pe „criterii minoritare”. Din păcate, niciun comitet nu a trecut cu vederea modul în care talente precum Steve Carell sau Emma Stone au fost ignorate în film. Până și Sarah Silverman merita mai mult. În concluzie, chiar dacă subiectul istoric și decorurile salvează filmul de la a fi prost, nimic altceva nu o mai face.

1922 (2017)

O ecranizare după Stephen King, ușor de găsit pe Netflix. Ca multe dintre poveștile maestrului și 1922 se învârte în jurul unei crime, acțiunea mustind de referințe la alte cărți similare ale lui King. Povestea e bunicică, Thomas Jane joacă bine, însă singurele lucruri care strălucesc în 1922 sunt decorurile. E un film relativ scurt și plăcut vizual care ridică totuși o serie de întrebări despre ce înseamnă cu adevărat un „blestem”.

War Machine (2017)

Bazat pe un efort jurnalistic semnat de David Michod, War Machine spune povestea unui general venit să „salveze” imaginea SUA în războiul din Afganistan. Filmul pune pe tapet câteva nume mari, începând cu Brad Pitt, Ben Kinglsey, Anthony Michael Hall și Tilda Swinton, pe care le completează cu actorași precum Topher Grace și Will Poulter. Personal, am apreciat atât tema cât și execuția lui War Machine: e un film cu idei contradictorii, fără o miză reală, cam ca războiul „împotriva terorii”. Din păcate, criticii i-au imputat ritmul lent și plictiseala ce se instaurează rapid și, de data asta… nu pot să îi contrazic.

Gerald’s Game (2017)

Tot Stephen King, tot Netflix. Gerald’s Game e o ecranizare destul de fidelă a cărții cu același nume și, pentru privitorul obișnuit, e mai puțin un film horror sau psihologic, cât e un recital actoricesc al Carlei Cugino. După o serie de filme nu tocmai impresionante, actrița ne arată că nu e doar o femeie atrăgătoare, ci și o actriță cu un imens potențial, irosit în roluri de mămică sexy. Altfel, pentru cei nefamiliarizați cu romanul, Gerald’s Game este povestea unui cuplu difuncțional care încearcă să-și reînnoade relația printr-un wekeend de sex dubios, într-o cabană izolată. Ca în orice roman al lui Stephen King, acțiunea degenerează în psihoze, halucinații, morți subite și puțin supranatural. Singura mea nemulțumire față de film este eliminarea unor personaje secundare din carte. Altfel, la fel ca 1922, și Gerald’s Game face o trimitere directă către alte cărți ale lui King (Dolores Claiborne în special).


(“Uncuff me and stop calling yourself fucking Daddy!” – Sursa)

 

Little Evil (2017)

O parodie Netflix dupa The Omen, cu Adam Scott și Evangeline Lily, adică cu tipul ăla bărbos și iritant și gagica aia care seamănă cu Liv Tyler. În film mai joacă și câțiva veșnic actori de rol secundar, precum și câțiva comedianți americani, dar asta e mai puțin relevant. Ce e important este că, folosind o intrigă foarte subțire (un tată vitreg află că fiul lui e Antihristul) și câteva gaguri de salon, Little Evil reușește să fie totuși un film plăcut. Mai mult, pe parcurs, producția atinge și niște probleme sociale pe care alte titluri le tratează cu mănuși. Bunicel, de văzut într-o duminică relaxată.

Going in Style (2017)

Un film cu Michael Caine, Morgan Freeman, Alan Arkin, Cristopher Lloyd și, în rol secundar, cu un scenariu de mâna a doua. După câțiva ani de sărăcie și o pensie anulată, câțiva moșuleți simpatici se hotărăsc să jefuiască o bancă. Cam asta e tot. Going in Style nu e nici prea amuzant, nici prea bun. Din fericire, nu e nici un film prost, dar asta doar datorită actorilor de clasă implicați în el. Continue Reading»

Best of Krossfire – 17th Edition

Posted by on 23 Dec 2017 | Tagged as: Anunturi & Stiri

Deși oboseala psihică și-a făcut recent partid cu slăbiciunea și lenea, am decis totuși să revin la o tradiție mai veche…

Astfel, după un an care mi-a depășit cu mult așteptările în materie de catastrofe (atât personale, cât și naționale), am decis să fac un scurt bilanț al articolelor scrise în puținele pauze de respiro. Iată deci, într-o ordine complet aleatorie, câteva bucățele de text pe care Google și cititorii ocazionali le-au găsit cât de cât interesante:

Săraci și Cinici – Un articol intens distribuit, care pleacă de la o premisă simplă – sărăcia nu poate naște lideri autentici.

Dreptul la Drepturi – Despre bula în care avem tot dreptul să trăim.

Crede și nu te Certa – Câteva cuvinte despre moartea cercetării în România.

La Muncă, bă! – Concluzii simple despre cum munca nu te poate îmbogăți.

Altele sunt Problemele – Cum să eviți responsabilitatea și să ratezi miezul discuției.

Oamenii din Jur – Despre cum vina pentru eșecul personal este mereu a altora.

Încă 5 Minute – România îți răpește mai mult decât sănătate, nervi și bani.

Curioasa După-Amiază a Domnului Popescu – O schiță obscură, plină de celebrități.

Mai e Apă în Rezervor? – Despre precara igienă a unor colegi de țară.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii – O poveste simplă, din anii ’90.

USR și Adrian de la Big Brother – Nedoritul, dar probabilul, sfârșit al singurului nostru partid de opoziție.

Între noi, Fetele – De ce nu e bine sa dai sfaturi de viață, dacă n-ai trecut de pubertate.

Conu’ Leonida Față cu Privilegiul – Despre infama expresie „privilegiat” și ignoranța celor ce o folosesc.

Ziua, ca Oamenii – Un mic ghid pentru a deveni un mare politician.

Vechea Problemă cu Dacii – De ce nu dacopatia e problema, ci frustrările ce stau la baza ei.

Expresii Frumoase – Sau de ce estetica nu este pentru analfabeți funcționali.

Instrucțiuni de Utilizare – O veche problemă cu orice produs românesc.

Întru Iertarea Păcatelor – Despre conceptul de păcat și despre modul păcătos prin care el rezistă.

Agregatoare de Pretenții – Despre Rotten Tomatoes și alte site-uri cărora le-a expirat termenul.

Blânda Mafie a Politeții – Sau cum manierele te fac să pari ciudat.

Incredibila Aventură a Omului Invizibil – Despre un proiect uman, cum multe ar trebui să fie.

Dar a fost Ideea Mea – Despre idei, perisabilitatea și valoarea lor.

În Regulă, și După? – Sau ce viitor îi așteaptă pe mulți dintre „influencerii” români.

Românul s-a Născut Poet, Dar a Ales Ingineria – Un articol fluviu atât despre poezie, cât și despre cei care nu o înțeleg.

Uniți, Ne Salvăm – Sau de ce anumite pături sociale nu vor putea să fie „salvate”.

P.S: Dacă ați uitat sau nu v-a interesat niciodată, restul de „Best Of”-uri se pot găsi pe bara din dreapta a blogului. Odihnă plăcută!

După două luni…

Posted by on 18 Oct 2017 | Tagged as: Anunturi & Stiri, Viata & Nu Numai

O parte dintre voi a observat cu oarecare surprindere și, sper, cu o doză sănătoasă de nepăsare, că n-am mai activat pe blog de vreo două luni. De altfel, am și scris o minune de articol pe tema asta, promițând o întoarcere în forță.

Din păcate, absența mea nu a ținut nici de nevoia de o pauză și nici de vreun protest tacit față de social media. Așa cum am sugerat în articolul precedent, a fost vorba de o defecțiune tehnică la propria persoană. Una cu care m-am luptat mai bine de șapte ani, până când am recurs la o soluție la care aș fi ajuns oricum. O soluție chirurgicală care m-a ținut în spital aproape două luni.

Fără a intra în detalii, pot spune că a fost vorba despre o afecțiune autoimună, nu despre afecțiuni oncologice sau despre alte lucruri bănuite de prieteni, colegi și cititori. Motivul pentru care nu descriu mai clar afecțiunea și rezolvarea ei nu ține de vreun secret sau de vreo jenă (răspund de altfel în privat la întrebări), ci de faptul că plănuiesc să revin cu o carte care să descrie toată experiența. O carte care are deja un titlu, o structură și o editură preferată. Nu are însă o dată de lansare.

E greu de spus cu ce m-am schimbat după experiența asta, dat fiindcă nu am depășit-o complet. Sunt încă în faza controalelor periodice, al reglajelor de tratament și a consultațiilor, perioadă care nu mă lasă să simt că m-am desprins complet de mediul ce m-a ținut captiv. Poate de-asta am și amânat câteva zile să scriu articolul ăsta, articol care nu cred că a liniștit sau lămurit pe cineva, dar pe care simt că îl datoram celor puțini care chiar se întrebau unde am dispărut.

P.S: Altfel, mi-am propus să fac mai mult și să comentez mai puțin. Asta însă nu vă scutește de viitoarele articole pe blog, pe care le voi posta în mod constant de acum încolo, având în vedere posibilitățile relativ reduse de comunicare din următoarea perioadă.

Next»