Ia zi ma, iti place?
Pentru ca articolul anterior a generat nebanuite pasiuni, am decis sa-l ingrop rapid cu un alt articol scris pentru Vocea din Castel…
Zilele trecute am intrat într-o galerie de artă. Moment de tăcere. Nu, n-aveau şaormerie la parter şi nici nu m-au muşcat hipsterii la intrare. Am păşit în curiosul edificiu sub un impuls de moment: mi-a plăcut ceva. Să-i spunem „chestie” – pentru cititorii mai titraţi şi şcoliţi în curentele artistice din zona „Ştefan Cel Mare, colţ cu Floreasca”. Mi-a plăcut o chestie.
Barbat fiind, sunt natural atras de lucrurile strălucitoare. Dacă se întamplă să se înscrie şi în paleta de culori cunoscute de mine (roşu, galben, albastru, brânză) voi fi pe loc cucerit. În cazul de faţă, „chestia” semăna cu statuia unui cavaler, sculptată într-un pietroi albastru. Aşteptându-mă să văd dedesubt un titlu bombastic de genul „Soldat bizantin înainte de măcel”, nu mică mi-a fost surprinderea să citesc „Călător în plasa timpului”. Mai mult, autorul era o ea şi, întâmplător, se afla în încăpere.
După ce m-am holbat la obiect pentru o vreme, am decis, în impostura mea, că suma de dedesubt nu era prea piperată şi că statuii i-ar fi stat foarte bine pe biroul meu. Desigur, au murit copii în Somalia pentru mai puţini bani, dar „Călătorul” îşi merita locul între ochelarii de soare şi elicopterul teleghidat cu care exasperez pisica vecinilor. Obişnuit cu dubiosul confort al supermarketurilor de cartier, am dat să iau bucata de marmură şi să o achit. Speram să-mi ofere un card de reduceri şi eventual să-mi dea restul în gumă de mestecat.
În momentul ăla, săndăluţele contrafăcute ale artistei au ajuns instant lângă mine. O domnişoară (sau poate doamnă, ce ştiu bădăranii) de vreo 28 de ani, micuţa şi blondă. „Vreţi să o cumpăraţi?”, mă întreabă ea cu o voce de Batman în agonie. Speriat de contrastul dintre aparenţă planului fizic şi esenţa volumului sonor, am răspuns încet: „Aş vrea!” „De ce?”, vine răspunsul. Uite că la asta nu mă aşteptam. Peneş Curcanul nu m-a întrebat niciodată de ce vreau să cumpăr piept de curcan.
„Pentru că îmi place”, răspund eu, însufleţit poetic şi naiv ca un babuin înfometat. „Da, dar de ce?”, insistă blondina. „E pur şi simplu un obiect pe care îl vreau”, îi dau replica, nesimţind nevoia sa-mi explic afinitatea pentru arta bizantină târzie (şi nici pentru elicoptere sau ochelari de soare). „Păi da, dar să ştiţi ca el are o semnificaţie!”. „Ştiu, am citit, dar nu mă impresionează nuanţa. De fapt, o găsesc banală. Îmi place foarte mult cum e lucrat, atâta tot!” îi spun eu, accentuând cuvântul „nuanţă” – se ştie că femeilor le plac vocalele.
Artista se mai uită o vreme la mine şi apoi spune: „Nu ştiu daca pot să vi-l vând în cazul ăsta”. Mă uit puţin la femeiuşcă, ma uit şi la bucăţoiul de marmură din care puteam să mănânc vreo zece mese la „Împinge Tava” şi-i spun: „Păi bine, atunci nu mi-o vindeţi!”. Las frumos „Călătorul” în plasa timpului şi ies rapid din spaţiul cultural, pierzând ultimele mormăieli ale autoarei.
Faptul că mi-am simţit inteligenta şi gusturile subestimate nu e o problemă. Cred că efortul de a atinge cu încăpăţânare jumătate din exponate i-a dat nişte indicii în privinţa asta. Ce m-a deranjat însă a fost că minunata creatoare încă nu înţelesese prea mare lucru din modul în care funcţionează „arta”.
De la Ogbar Faţădecal, primul homo sapiens care a vândut o piatră mâzgălită pentru două femei şi un mango, până la Michelangelo, mai toţi artiştii au fost atinşi la un moment dat de virusul suficienţei. Sentimentul a fost repede înlocuit de depresie: odată creată, opera nu-ţi mai aparţine. Gata, s-a dus durerea interioară, s-a dus chinul. Acum aparţine maselor flămânde care pot sau nu să o aprecieze la justa ei valoare. Familia de Medici se poate sa fi iubit opera lui Michelangelo din cu totul alte motive decât spera artistul. În esenţă, nu prea conta dacă Lorenzo şi ai lui vedeau femei goale pe pânze sau înţelegeau „fragilitatea fiinţei”. Conta însă ca erau dispuşi să plătească din plin pentru asta.
Fie că ai sculptat un soldăţel de marmură albastră, că ai pictat o femeie goală sau ai dat cu semnatura în ziar: nu-mi cere să văd acelaşi lucru cu tine! Creează-ţi opera din motive egoiste. Fă-o în primul rând pentru tine. Exprimă-ţi viziunea, dar nu-mi cere să-mi placă. Faptul că sunt dispus să-ţi dau banii şi, inevitabil, timpul, în schimbul a ceva creat de tine e oricum un sentiment pe care mulţi nu-l vor cunoaşte vreodată.
Chiar şi artificiul de marketing numit „Like” mizează pe aceeaşi presiune psihologică şi pe acelaşi comportament compulsiv. Nu e suficient că ai pierdut 15 secunde din viaţă. E musai să dai „Like”. Să-ţi placă! Ascultă, domnule filmuleţ cu pisici: am decis să nu râd la mieunăturile tale dintr-o alegere pur personală. Asta nu înseamnă că nu ţi-am oferit ceva în schimbul efortului de a filma o mâţă care se dă cu capul de frigider.
La fel şi tu, domnule artist! Indiferent dacă „înţeleg toate sensurile” sau dacă îmi place pur şi simplu culoarea albastră, intenţia de a-ţi cumpăra munca e cel mai frumos compliment pe care ţi-l pot face. Să lăsăm exerciţiile de vanitate. Uneori nu e nevoie de confeti. E suficient un simplu „da”.
P.S: Acum, ia spuneţi…v-a plăcut?
io cred ca voia s-o scoti la un citro
Ce placut este sa dai peste un artist care nu isi vede lungul nasului… vanitatea pe care o emana este atat de pura incat ti se ia pana si de opera pe care i-o indrageai mai devreme cu toata trairea.
Mai mult ca sigur i-ai intarit convingerea ca este o fire neinteleasa :))
Desigur, majoritatea artistilor au o placere deosebita in a se da neintelesi, pe principiul “pana si cand imi aprind banal o tigara sunt mai profund decat restul lumii”. :))
Băi, sincer, dacă ar fi mai mulți oameni ca tipa în cauză, poate că nu s-ar duce toată „arta„ pe apa sâmbetei și nu s-ar devalorifica în halul în care se face astăzi. Probabil tot de asta au ajuns și toate mizeriile opere de artă. Pentru că sunt vândute ușor pentru aprecieri gratuite. De asta mulți nici nu se mai chinuie să facă ceva frumos, în sensul deplin al cuvântului. Pentru că o fac superficial, știind că o fac doar din nevoie și pentru bani. Până și eu, oricât de egoist și miserupist aș fi, nu mi-aș vinde filmulețele sau orice altă creație dacă aș ști că ajunge pe mâini dubioase. Uneori e bine să mai păstrăm și puțin idealism în lumea asta infectă. PS: Puteai să pui și tu o poză cu opera asta, poate nu mai îmi băteam gura degeaba. 😛
Cerbul: Tind sa cred ca daca ajungeam mai departe mi-ar fi explicat ca ea nu face sex, ci se topeste in abis.
Redgrave: Da, desi tare as fi vrut sa-i cumpar “Calatorul” cand nu era in galerie si sa-i las un bilet de multumire de tip “Abia astept sa-mi sprijine tigaia” (intre noi fie vorba, mai am vreo doua figurine de gen, iar bucata de marmura ar fi stat bine).
Altfel, Brancusi chiar avea ceva complexe de “hipster”, dar era, totusi, Brancusi.
Imi cam pica conexiunea. Ziceam ca… era geniala ideea cu tigaia, trebuia sa i-o faci :)) Pe bune. Ai descris-o atat de bine incat imi pot imagina cum i s-ar fi taiat respiratia la citirea infamului bilet de la tine :))
Iar cu Brancusi si altii, se pot ierta trasaturile negative atata timp cat personalitatea este puternic definita. Dar persoanele de genul sunt rare, chiar si artisti.
Lui Brancusi i-au aparut fitele dupa ce l-a ridicat in slavi critica. Unii aparent se nasc cu ele.
Astea-s citate “light” din maestru: http://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i
#Br.C3.A2ncu.C8.99i_on_his_own_work
Corneliu: Era destul de banala, dar placut executata.
Treaba e ca nimic nu te impiedica pe tine ca artist sa faci o lucrare fix asa cum vrei. In momentul in care o scoti insa la vanzare, lucrurile se schimba. Deja te-ai despartit cumva de ea. Daca a fost intr-adevar buna, ea ramane asa, chiar daca o cumpara un “necioplit”. E foarte posibil ca la un moment dat sa o preia cineva mai “demn”.
Problema e ca valoarea ei e apreciata tocmai de public. Nu poti spune tu, artistul, ca opera e geniala si apoi sa te astepti sa o vinzi unui alt om care o considera 100% geniala. Poate ca in cazul “Calatorului” tocmai asta era problema: nu era o lucrare destul de buna sa atraga oameni de “calitatea dorita”.
Vanitatea capata multiple forme in special in cazul celor din domeniul artelor. Nu neaparat cea personala cat cea care se rasfrange asupra operelor sau ideilor.
In orice caz, am fost intotdeauna de parere ca personalitatea se dezvolta prin cultura si cunoastere, urmand a se defini ca forma in urma experientelor de viata. Vezi Brancusi.
Este dificil si mai rar intalnit sa iti pastrezi un echilibru anume, mai ales ca intervin si alti factori, inteligenta, genetica chiar, samd.
Daca i-ai facut chiar descrierea completa, tanti asta a ta este o oarecare definitie a vanitatii, probabil se astepta sa ii complimentezi excesiv opera, chiar si indirect, in urma a ceea ce simteai tu. Parerea mea e ca s-a grabit. Nu neaparat ca timp ci ca judecata. Eu as fi reactionat la fel, lasand opera si plecand. Dar si revenind cu acel bilet :))
Ca si concluzie, pana si mintile comune pot avea sclipiri.
Se intampla ceva ciudat… eram pe alta conexiune si in alta parte (desi tot RDS) la comentariile anterioare si primeam erori la incercarea de a comenta.
Acum la fel… ceva de genul “No data received” iar la urmatoarea incercare, merge. Nu pare a fi de la browser si nici de la conexiune, dar poate ceilalti pot confirma sau infirma.
Din intamplare acum 5 zile am cumparat prima mea pictura originala (adica facuta de un pictor si nu trasa la imprimanta de Ikea sau mai stiu eu ce firma de decoratiuni interoare). Din fericire, experienta mea a fost putin altfel. Pictorul era foarte tanar, la vreo 24-25 de ani si avea mai multe picturi in acuarela expuse pe o masa. In primele 3 secunde mi s-au dus ochii direct la un tablou cu un pod. M-am uitat la pret, i-am spus pictorului ca imi place foarte mult si am trecut mai departe sa vad si picturile celorlalti. M-am intors 10 minute mai tarziu hotarata sa cumpar tabloul si primul lucru pe care mi l-a zis pictorul a fost: “Sunt dispus sa las la pret”. I-am raspuns “Multumesc, nu e nevoie, imi place destul de mult incat sa platesc pretul de pe eticheta”. Oricum pretul era mai mult decat rezonabil. Tanarul mi-a multumit si eu i-am spus ca ma bucur foarte mult ca mi-l pot expune in sufragerie. Nu m-a intrebat de ce-mi place si nici n-a zis ca nu mi-l vinde. Deci, se poate si altfel. Domnisoara/doamna are multe de invatat. Ma intreb cate opere de arta vinde intr-o luna.
Redgrave: Mi-a aparut si mie eroarea acum vreo 2 saptamani, insa a disparut. Aparea numai pe Chrome – nu stiu de ce!
Diana: Total de acord cu pretul. Si eu as fi platit mai mult pe ceva daca simteam ca face. Poate ca, in cazul meu, lucrarea in sine ar fi valorat mai mult daca artista nu o devaloriza, fortand-o sa intre intr-un tipar fix: statuia reprezinta X, nu Y!
în Giurgiu, la vreo sută de metri de locuinţa alor mei, e un rond în care a apărut acum vreo doi ani o statuie. scrie foarte mic pe ea ce reprezintă, nu se vedea din maşină. m-am tot gândit… o fi Atlas care ţine Pământul? o fi unul care învârte un aluat de pizza?
am trecut până la urmă pe jos pe lândă el şi am citit.
Doooh!!! Dunăre! “Pescarul”.
Vlad, da… probabil e de la Chrome…
Mergi sa cumperi statuia si sa lasi biletul 😀
Boemul: In Valcea exista o “statuie a revolutionarilor” care arata cam asa: http://www.valcea1.ro/wp-content/uploads/2013/04/STATUIE.jpg
Redgrave: Daca domnisoara nu mi-o fi citit intre timp blogul si acum sculpteaza o maimuta cu titlul “Dobitocul ala care nu stie ce scrie”.
dacă n-ar fi făcut semnul pentru victorie şi nu era gaura aia din steag, aş fi crezut că-i electricianul ăla de la Vidraru 🙂
E si o gaura in stomac pe-acolo. Presupun ca-i o aluzie subtila la “foamea si setea de libertatea” 🙂
ie buricu ala bah.
tu care nu stii arta. Arta se trage din sufletul artistului, care artistu nu ie om ca noi, el e un special. un hartist
Multi hartisti nu inteleg ca e plina lumea de genii neintelese si moarte de foame.
E plina si de genii intelese si la fel de moarte de foame 🙂
Imi place !
Ma bucur 🙂
De fapt e “ceva” la mijloc – “ceva” care face ca hartista noastră cu valoare dă valoare să îşi trateze clienţii, adică sursa de bani, cu curul, şi ei pe ea cam la fel 😛
Adică: atunci când vorbim de artă, mulţi dintre posibilii cumpărători nu ştiu despre ce e vorba, dar au nişte bani la dispoziţie şi nu au altă idee mai bună despre ce se poate face cu ei… la fel ca atunci când vorbim de arhitectură, un mare număr dintre cei care au banii necesari pentru a ridica o casă sunt nişte căpoşi care nu ştiu mai mult decât “să fie mare, să fie cubică, să aibă garaj la subsol, să aibă balustrade de inox lustruit, să aibă multe balcoane etc” aşa încât casa odată terminată arată mai mult a magazie de haine vechi împodobită cu inox şi beculeţe decât a casă adevărată, fie ea clasică sau modernistă, şi arhitecţii cu experienţă ştiu ce va spune clientul că vrea de cum le intră pe uşă, îl citesc din prima privire. Mare, pătrată, gardul de zid, garaj, beculeţe etc – aşa încât îi fac proiectul, dar tot îl tratează drept mitocan.
Diferenta e ca eu nu i-am cerut sa-mi sculpteze nimic. I-am cerut sa-mi ofere o creatie deja completa, scoasa spre vanzare. Daca cineva cu gusturi mai fine ar fi vazut lucrarea (usor mediocra, de altfel) pusa intr-un context nepotrivit, n-ar fi spus “Bai, ce artist de doi lei”, ci “Bai, ce proprietar fara gusturi”. Munca ei n-ar fi fost afectata, intr-un final.
In anumite momente, poate fiecare dintre noi ar face bine sa nu renunte la principii (sau ce erau alea de care a abuzat artistul de mai sus). Bune, proaste, cum or fi, macar oleaca de integritate pseudo-ce-vrei-tu e mai utila decat orice altceva.
Off topic: imi place de Szasz Sebes Paul, da cu like-ul peste tot :))
[…] Ia zi ma, iti place? – Despre artisti care nu isi prea inteleg meseria. […]