Uneori vrei sa rupi monotonia. Alteori vrei sa o lipesti la loc si sa pretinzi ca nu s-a schimbat nimic. Astazi e o astfel de zi…

Sustinea deseori ca l-ar fi cunoscut pe Iancu Jianu. Putin probabil. Foarte putin. Chiar si asa, zece minute in compania lui si ai fi inteles de ce i spunea Haiducu’. Revolutii, revolte si banditi! Si pe deasupra, una singura, mai grea decat toate: pamantul. Ala pe care i l-au furat comunistii si pe care l-a primit inapoi atunci cand nu mai putea sa-l lucreze. Ala pe care si l-a dorit toata viata. Pamantul din care avea mult mai mult decat putea duce. Pamantul lui.

A venit pe lume in anul in care America trecea printr-o perioada neagra. In ziua in care s-a nascut, un pietroi zburator a speriat locuitorii tarii de peste Atlantic. Dar acum privim prea departe…In Sud-Estul Europei, un proaspat stat era inca zguduit de moartea unui rege. In statul asta, inca nesigur pe granitele si puterea lui, exista o comuna, una cu mult pamant si cu o acuta lipsa de haiduci. Aici si-a petrecut Haiducu’ primii ani din viata si, in mod deloc surprinzator, si pe urmatorii.

Inca de la inceput, stapanirea n-a avut nicio sansa. Avea sa afle asta si parintele Lixandru, primul lui invatator, ramas cu o jumatate de barba dupa o crancena lupta. Nu cu mult mai tarziu, aveau sa afle asta si profesorii de la Scoala Agricola din oras, si dascalii de la Scoala de Croitori. Simtise chemarea pamantului si nimic altceva nu l-ar fi putut multumi. L-au recrutat in ’49, la cativa ani dupa razboi. Tocmai se infiintase viitoarea Securitate, sau DGSP, cum ii spunea pe-atunci. L-ar fi luat si pe el, dar mergea la Biserica si compunea cantecele despre comunisti. Miseii il parasera: nu-i inghitea deloc pe baietii in rosu.

In armata a invatat multe. Patruzeci de ani mai tarziu, inca stia ce inseamna o pusca bine curatata. Ajuns la Zalau, la infanterie, a fost detasat pentru o vreme la Carei. Pe timp de noapte, alaturi de un alt caprar, a strans o mana de oameni, a trecut granita la rusi si i-a atacat pe muscali cu pietre. Au sunat ei a doua zi alarma, dar nu le-a dat prin cap sa arunce o privire peste bariera la holteii care-si radeau pe sub mustata. La intoarcerea din armata, a aflat cu suparare ca Mita, ibovnica lui, jucase in hora cu altul. A lasat-o, dar, cum orice haiduc isi are perechea, a aparut ea: fata Floricai, cea cu care urma sa aiba trei copii. Doi baieti si o fata, mezina.

Pamant avea si el, pamant avea si ea. In cativa ani, li se dusese deja vestea pentru harnicie. N-au apucat insa sa se bucure prea mult, ca a si venit un domn nou. Unul las si putred, unul care a pus bir greu pe toate visurile si pe celelalte bunuri confiscabile. Pe la colturi il botezasera “CAP”. Le voia pamantul. Haiducu’ a spus “NU”. Mai mult, i-a strans pe putinii oameni de isprava din sat si i-a convins sa se impotriveasca asupririi. Uzurpatorii insa nu s-a lasat. L-au amenintat. L-au chemat la politie. I-au propus sa fie turnator. Haiducu’ nu a semnat nimic. Cand au venit sa-i ia calul si boii din batatura, le-a spus ca-i omoara, ca scoate pusca la ei. Armata il invatase multe si de gloante nu ducea lipsa. Daca nu erau nevasta si copiii, le-ar fi facut niste ferestre la prispa comunistilor.

”Cobori Doamne pe pamint/ Să vezi Stalin ce-a făcut/A facut din cai măgari/ Şi din tigani  oameni mari/ Le-a dat mape şi bastoane/ Şi i-a împărţit pe raioane/ Să scoata cota de carne/ A de carne şi-a de lapte/ Da’ vacile-s sterpe toate”. Doina de jale era opera lui. A cantat-o cat a fost seara de lunga, dupa ce i-au luat pamantul si orataniile. A doua zi, au venit de la Bucuresti sa-l ia pe sus. Mare ghinion. Haiducu’ se retrasese deja in codru, langa locuinta unui prieten. De frica sa nu pateasca ceva ai lui, s-a predat pana la urma…de buna voie. Tot cu buna voie au venit si dubele care l-au plimbat de colo-colo. Deja mersese vorba ca vor sa-l impuste. “Element perturbator” scria pe dosarul lui. Haiducu’ era mandru, nu speriat.

Tatal, unchiul si vreo trei vecini plecasera deja cu furci si cu ce mai gasisera prin batatura sa-l “salveze pe al’ mic”. Ala mic nu era nici el tocmai mic si nici prost nu era. L-au dus comunistii la un canton părăsit si s-au facut ca-l impusca. Nu l-au impuscat, dar au bagat frica in el, sau cel putin asa credeau mintile lor bine imbibate in alcool si in vorbele tatucilor Lenin si Stalin. Vreo doi ani dupa, a fost linistit. A mai compus cateva cantecele, mai-mai sa scoata disc. Unul dintre ele se numea “Perceptorii” si incepea tare frumos:”I-auzi tata, cîinii latră/Perceptorii stau la poartă/ Colectorii la pătul/ Mergi şi scoate vin de-l bun/ Colectorii vinul bea/ Şi porumbul tot ni-l ia”. Cantecul il stia pana si baiatul cel mare care avea numai cinci ani pe-atunci.

Cel mai rau colector din sat era unul, Costică Bulacă. Nu-l iubea nimeni. Odata, ca sa se razbune ca-i luase colectorul tot din beci, i-a taiat scara de la patul. A taiat-o cu fierastraul si apoi a prins treptele la loc, de forma. Vestitul Costica si-a rupt piciorul, iar Haiducu’ a ajuns iar in vizorul “celor de la Bucuresti”. Din fericire, n-au putut demonstra nimic. Din pacate, CAP-ul tot au ajuns sa-l construiasca. Atunci, Haiducu’ s-a gandit sa spuna clar si raspicat ce il durea…pe zidul noii cladiri: “CAP-ul la gunoi, americanii cu noi”. Nici pe-asta n-au gustat-o. L-au fugarit o saptamana si a dormit pe camp. Ca sa nu ajunga iar pe mana baietilor cu pistoale darnice si mintea zgarcita, cei din sat le-au spus comunistilor ca Haiducu’ era nebun, dar ca muncea bine. Auzi dom’le…nebun. Procurorul, un fost taran ca vai de el, un “ajuns”, i-a promis ca o sa-l tina minte. Din fericire pentru haiducul nostru, moartea l-a tinut mai repede minte pe procuror, care n-a mai apucat sa se razbune.

A inceput sa munceasca pentru CAP, dar trebuia sa traga si duminica pentru neispravitii care nu puteau sa-si vada de palma de pamant. S-a certat iar cu comunistii. Iar s-a lasat cu procurori, dar de data asta au cazut la pace. El si cei mai harnici din sat urmau sa faca o orezarie unde sa-si vada de munca. Nu erau scutiti de CAP, dar aveau locsorul lor. I-a mai pus si pe cei mici sa-l ajute, dar stia ca tinerii trebuie sa invete carte. Cartea era ceva ce el nu a avut, desi n-ai fi spus asta. Orezaria a mers bine. In nici trei ani, producea cel mai mult din zona. Insa, cand ai bibilica mica, iti vin idei multe si strambe. Asa si comunistilor. Haiducu’ era harnic. Trebuia sa fie membru de partid, sa-i supravegheze pe-astia si sa-l dea exemplu. Da’ Haiducu’ nu voia, el ii astepta pe americani.

L-au dat afara de la orezaria pe care el o infiintase. A plecat la oras, la un combinat chimic. Dupa noua luni, presedintele CAP-ului a venit personal sa-l roage sa se intoarca. Anul ala fusese singurul an fara recolta la orezarie. De-atunci, Haiducu’ n-a mai avut probleme, dar comunistii da. Intr-o seara, si-a imbracat cele doua vaci pe care le primise in grija in cizme de cauciuc si le-a bagat in gramada de porumb “pentru partid”, sa se sature. A doua zi, CAP-istii au gasit ce pareau a fi urmele a vreo patru oameni cu o pofta teribila de stiuleti. N-au zis nimic, pentru ca oricat ai fi furat, voievodul fura mai mult. Cand ii tremurau copiii de frig, isi lua caruta cu fund dublu, o umplea cu lemne si apoi trecea prin fata sediului militiei si-l saluta pe capitan. In anul de seceta, cand i-au lasat fara tot ce muncisera, si-au pus carpe pe fata si si-au luat inapoi ce li se cuvenea.

Fugisera tinerii din sat pe capete, cu batranii in urma lor. Haiducu’ nu era nici membru de partid si nici n-avea hartii la CAP. Dar, cum ramasesera fara oameni de isprava, CAPistii il facusera “responsabil de parcela” si mai apoi “presedintele comisiei de judecata”. Inainte de Revolutie, Haiducu’ avea cinci functii in CAP si le folosea ca putinii oameni harnici din sat sa aiba ce pune pe masa copiilor, mai toti studenti la Bucuresti. Era  mare in CAP, dar de dimineata pana seara isi incheia toate zicerile cu “Las’ ca vin ei americanii”.

Americanii n-au mai venit, dar au venit “teroristii”. A cerut de la oras sa-l inarmeze, pe el si pe alti opt oameni. Credea ca o sa vina “banditii” in sat. Patru nopti au stat sa-i prinda, dar nimic. Ii daduse si nepotelului, fiul fetei, o pusca de jucarie, sa prinda “teolistii”. Mare prostie si “Revolutia” aia. El spera sa-i judece pe toti care i-au furat pamantul si i-au mancat tineretile. Nu i-au judecat. Ba, unii au ajuns si mari in stat. Dupa trei ani de certuri, si-a recuperat tot tot pamantul si s-a inscris la liberali. Tot satul era ba la taranisti, ba la liberali. A mers la adunari, dar nu i-au placut nici astia. N-aveau sange de haiduc. Vorbe, doar vorbe.

Copiii s-au dus pe la casele lor. Asa se intampla intotdeauna. Cel mijlocul a plecat in Germania inca dinainte de Revolutie, baiatul cel mare si fata s-au dus pe la casele lor, la oras. A ramas doar cu nevasta, cu radioul vechi la care asculta in fiecare seara “jurnalul” si cu pamantul. N-a fost niciodata prea batran sa-l munceasca. Unii spun ca de la asta i s-ar fi si tras. Finalul n-a fost unul fericit, dar cate sunt? Cu sotia si fiica cea mica alaturi, ultimele clipe nu i-au adus un sfarsit pe masura. Avea 83 de ani.

Regrete? Ca nu i-a batut pe “aia” atunci cand trebuia! Ca a fost prea bland cand au venit sa-i ia calutul si ca nu l-a pupat pe colectorul ala cu un glont intre ochi!

P.S: Am inchis comentariile pentru ca astazi nu le vad rostul, iar condoleantele nu sunt pentru haiduci. Daca vreti totusi sa raspundeti cumva articolului astuia, ciocniti in seara asta un pahar pentru oamenii care au stiut sa spuna “Destul!”.