Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Șeful lui Șefu’

Posted by on 10 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În ultimele zile, poporul Facebook a jucat un ping-pong furibund cu gafele politicienilor locali…

Am râs, am dat „Share” și ne-am bătut pe spate. Am fost siguri că, în ciuda dezolantului peisaj politic și economic, măcar suntem mai deștepți decât ĂIA. Am fost convinși că cei din afara țării se uită la România și spun „băi, ce popor mișto, păcat că e condus de o gașcă de hoți”. Aparent, cuprinși de efervescența propriului grup, am uitat că oamenii nu fac des diferența dintre membrii unei echipe și liderii ei.

Oare la muncă, atunci când departamentul din care facem parte suferă un eșec, lumea dă vina doar pe șefi? Sigur, ei sunt plătiți să își asume responsabilități, dar nu sunt singurii pe care sigla de pe ecuson îi reprezintă. Când vedem eșecurile din campionate, atribuim rezultatele doar antrenorului echipei? Mai mult, când vorbim despre rateurile istorice ale românilor, ne limităm doar la liderii pe care cronicarii nu i-au uitat?

Trăim într-o țară unde fixația pentru oameni providențiali și cultul personalității au mers mereu mână în mână. De la despotismul medieval la monarhia modernă, de la dictatura militară și până la opresiunea comunistă, românii au căutat mereu „părinți ai națiunii”. Chiar și așa, nicio epocă nu a aparținut vreodată unui singur om. De-asta e greu de înțeles de ce nu vedem mesajul alegerilor noastre. Imaginea liderului nu poate fi separată de imaginea echipei.

Așa cum lumea se uită îngrijorată la „polonezi” și „unguri”, nu la Duda sau Orban, cam tot așa se uită și la România. Râdem de un premier care nu poate spune „bună ziua” fără să citească, dar atunci când o trimitem în afara țării să ne reprezinte, pentru ceilalți nu mai e la fel de amuzant. Râdem de Gabriela „Motostivuitor” Drăghici, din Comisia pentru Egalitate de Șanse pentru că avem de ce. Totuși, dacă așa arată liderul, care sunt „șansele” ca angajații ei să o depășească?

Ha, ha, poporul nostru a ales numai imbecili! Uită-te la ei cât sunt de proști! În regulă, dar ce spune asta despre noi? Sigur, noi suntem „vârfurile” echipei România, doar că performanțele unei echipe sunt performanțele mediei, nu ale vârfurilor. De-asta nu va conta niciodată câți olimpici trimitem afară, cât timp 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Facem parte dintr-o echipă slabă, iar liderii sunt cei pe îi merităm, după mai bine de 20 de ani în care ne-am spus singuri că suntem cei mai buni. Ei sunt liderii care reflectă de fapt starea campionatului.

Nu suntem singurii ai căror conducători nu reflectă aspirațiile populației. Cea mai mare putere a lumii e condusă de un individ desprins dintr-un sitcom. Canada, o țară care a fost cel puțin generoasă cu emigranții români, a început să-și renege liderul, care a făcut gafă după gafă în ultimele luni. Chiar și așa, când vorbește despre xenofobie, presa se referă la Trump și la suporterii lui înflăcărați, nu la toată America. Când vorbește despre toleranță dusă la absurd, opinia publică îl critică pe Justin Trudeau, nu pe canadianul de rând.

Din păcate, România nu e încă suficient de „mare” încât să-și depășească liderii. Nu suntem încă acolo. Nu suntem locul ăla minunat, stricat de conducători corupți. România e o țară care alunecă pe o pantă nedemocratică și ale cărei politici fiscale sunt privite cu suspiciune. Prin urmare, când publică poze cu figura de buticar a lui Dragnea sau cu privirea de politruc a lui Tăriceanu, analiștii de afară scriu și se gândesc la „politicieni români” în general și la „români” în particular. Nimeni nu spune: iată niște oameni aleși de o minoritate, nereprezentativi.

Acum un an România a fost protestatarii. Pentru un moment, părea că cineva avea să-și asume rolul de lider, însă momentul a trecut. Acum, România e Mircea Diaconu, Maria Grapini și Viorica Dăncilă. Ei sunt cei care se văd, oamenii care și-au asumat pozițiile și care au fost aleși să facă asta. Și atunci începi să-ți pui întrebări: cât de bun să fie corpul profesoral național, dacă Ministrul Educației nu poate articula două fraze? Până la urmă, el e „șeful” echipei și, oricâte excepții am cunoaște, șeful e de multe ori imaginea mediei.

Dacă, de la Revoluție încoace, ăștia ne sunt căpitanii, cât de bună poate să fie echipa? Cât de buni putem fi noi, ca români? Până la urmă, dacă România nu se poate califica în campionatul țărilor civilizate, mai e de mirare că vârfurile vor să se transfere? Cât mai pot să înscrie, cel puțin…

P.S: O discuție paralelă ar fi fost și cea despre puterea exemplului, dar i-am dedicat deja un articol mai vechi.

Berceni Commando

Posted by on 20 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru cei familiarizați cu domeniul, marketingul abundă de termeni militari, de parcă toți practicanții sunt mereu cu un picior pe linia frontului.

Printre campanii, obiective, poziționări și ofițeri, există și câteva noțiuni concrete pe care insistă mai toți profesorii și profesioniștii. În categoria asta intră și cei doi termeni pe care o să-i găsiți în orice prezentare: tactica și strategia. În cazul lor, importantă nu este definiția clasică, ci diferența de sens. Lucrul ăsta devine evident în momentul în care ieșim din domeniul marketingului și intrăm în domeniul mai larg al… vieții.

Înainte de a ne scufunda în cotidian, voi aminti rapid definițiile celor doi termeni. Provenită din grecesul stategos (conducător al armatei), strategia se referă la un set de manevre necesare atingerii unui scop. Strategia este întotdeauna pe termen lung, e adaptabilă și implică mai multe resurse. Tactica, un termen provenit tot din vechea greacă, taktikos (potrivit pentru comandă), reprezintă un plan pentru atingerea unui obiectiv imediat. O strategie poate implica mai multe tactici.

Să spunem că vreți să vindeți un produs de nișă. O strategie ar fi creșterea cotei de piață a întregii categorii până la finalul anului. O tactică pentru asta ar fi elaborarea de pliante informative. Dacă exemplele din zona asta nu vă plac, ne putem întoarce în zona războiului. Strategia sunt mișcările frontului, desenate de general în camera de comandă, pe când tactica este ce face sergentul când decide ca ai lui să nu atace prin tranșeu, ci prin spatele tancurilor. Prima e un deziderat pe termen lung, pe când a doua are efect imediat.

Și acum, că am stabilit asta, am și eu o întrebare. Voi, ca studenți, angajați, pensionari, freelanceri sau patroni din România, când ați făcut ultima dată o strategie? A mers? Vă întreb, pentru că, deși țara noastră n-a fost niciodată un rai al strategilor, ultimul an pare să fi interzis cu totul meseria asta.

V-ați pus deoparte bani în mai mulți piloni de pensie? Nasol. Un stat avar și înfometat se pregătește să-i desființeze sau să-i transfere în diverse conturi. Vă gândeați ca în 2018 să vă concentrați pe propriile proiecte și să trăiți din ele? Cam greu, având în vedere că formularul 600 vă obligă să achitați banii pe care nu i-ați făcut. Sau poate voiați să vă luați o casă. Poate chiar ați economisit bani pentru ea și ați anticipat eventualele greutăți. Dar fluctuația monedei și creșterea ROBOR ați anticipat-o? Pfft, halal generali!

Deși exemplele de mai sus indică un mediu deloc propice pentru strategie, vina pentru pierderea unor bătălii aparține atât generalilor, cât și soldaților. O primă problemă vine din bagajul acumulat de-alungul deceniilor de comunism și tranziție. Ele au transformat orașe întregi în pepiniere de tacticieni.

Pe timpul tovarășilor totul era „simplu”. Exista o singură strategie catastrofală, valabilă pentru toată țara. Tactica era să îți asiguri supraviețuirea zilnică, să adaugi un os de pui supei de prânz. Din păcate, nu am scăpat definitiv de apucăturile de-atunci. Sunt aceleași mecanisme de supraviețuire pe care le discutam când spuneam că sărăcia nu naște lideri. Aceleași care apar în discuție când românii sunt acuzați că nu economisesc. Păi cum să pui deoparte surplusul de luna asta, când tu ești disperat că poți falimenta în fiecare moment? Las-o naibii de strategie, tu mănâncă tot din farfurie!

Disperarea de a avea nu se pupă cu viziunea pe termen lung. E o problemă de sărăcie, dar și o problemă de educație. E motivul pentru care un partid format din oameni săraci cu duhul, adorat de oameni săraci cu portofelul, nu va fi capabil în veci să elaboreze strategii. Din păcate, nici măcar un lider puternic n-ar putea executa strategii în România și de-abia acum ajungem la problema „generalilor”.


(Imagine împrumutată de aici.)

Planificarea strategică e o disciplină în sine, dar nu e suficientă. Ca un general să aibă vreo șansă de a-și implementa planurile, e nevoie ca subordonații și cei din jurul lui să-și execute tacticile. Ei bine, pe lucrul ăsta nu poți conta în România, iar exemplele anterioare o demonstrează. Sunt mulți care ar spune că avem nevoie de strategii mai bune sau de strategii pur și simplu, dar câți ar putea să le și implementeze? Să mai luăm un exemplu.

Să zicem că strategia ta e să extinzi parcul auto al firmei tale de transport cu două mașini, până la finalul anului. Pentru asta, ar trebui să ai o creștere a profitului net cu 20%. E în regulă. Ai prognozat o creștere mai mare, însă vei miza pe minimul necesar. Ce n-ai prognozat este o schimbare brutală a sistemului de impozitare. Surprins ai fost și de reintroducerea taxei auto și de creșterea prețului la combustibil, cu mult peste variația obișnuită. Ah, și îl știi pe tipul care ți-a declarat în scris că veți avea 12 transporturi în 2018? Se pare că nu sunt chiar doisprezece, ci vreo șapte și omul n-ar vrea să fie toate cu acte. Între timp, ăla mic a luat o rujeolă de la școală, că e plină clasa de hipsteri anti-vaccin. E puțin urgent și puștiul trebuie tratat la privat…

Sigur, nu doresc nimănui astfel de evenimente, dar sunt lucruri care s-au întâmplat și se pot întâmpla. Problema este că ele se întâmplă într-un an de Germania, Belgia sau Franța… și într-o singură lună de România. Într-o lună, strategia ta gândită pe cifre și cu fonduri de amortizare s-a dus naiba. Într-o lună, prețul unui bun de consum, altfel stabil, s-a dublat. Cât de flexibil să fie planul tău, când într-un an se schimbă trei cabinete de prim-miniștri, iar piața locală trece de la agonie la extaz în decurs de trei zile?

Vreți, nu vreți, am ajuns din nou să trăim tactic. Nu ne mai gândim la casa aia nouă, care acum trei ani părea construită, ci la o strategie ciuntită, la un set de tactici lipite cu bandă adezivă. Am ajuns să scriem „obiectiv îndeplinit” dacă terminăm anul fără datorii. Dacă am mai și pus ceva deoparte pentru zilele negre, care sigur vor veni, suntem adevărate genii militare. Strategii pe termen lung? Ăstea sunt pentru cei care-și permit.

Omul de rând nu are luxul și timpul de a planifica cu mai multe mișcări în avans. Poate de-asta nici șahul și nici GO-ul nu mai sunt relevante în jocul zilnic. Tacticile românești sunt simple, desprinse din manualul „De azi pe mâine”. Sunt tactici în care ne-am născut și în care incompetența altora ne obligă deseori să trăim. Pot fi ele evitate? Da, și câțiva reușesc să o facă, având inspirația să se pună la adăpost de stat și sănătatea să reziste hazardului.

Din păcate, planurile noastre nu țin numai de noi. Ascunși prin tranșeele vieții, la un moment dat ne vom lovi de trupele commando ale celorlalți. Atunci când se va întâmpla asta, vom avea la dispoziție o singură tactică, cea mai eficientă și rușinoasă dintre ele: dă-i și fugi!

P.S: Apropo de fugă, am senzația că ultima perioadă a fost prima în care oamenii au fugit din țară nu de foame, nu de frică, ci de „rău”… din sațietate.

Românul s-a născut poet, dar a ales ingineria

Posted by on 28 Nov 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Recunosc, sunt un ignorant…

Din punctul de vedere al celor care se plimbă prin cenacluri și se citesc între ei, sunt un ignorant. Mai grav, sunt un profan sau chiar un incult. Relația mea cu poezia a fost ca relația unui bătrân plugar cu alcoolul: n-am consumat chiar cele mai fine licori.

Chiar dacă poezia internațională nu a fost vreo pasiune, am auzit și m-am împiedicat plăcut de un Eliot, Frost, Cummings sau Neruda. Mi-am citit și lecturile obligatorii din liceu, ălea înțesate de Eminescu, Blaga, Minulescu și, în cel mai bun caz, Stănescu. Ba, uneori am ascultat și sfatul profilor mai deschiși și am băgat nasul într-un Leonid Dimov, Marin Sorescu și chiar Mircea Dinescu. De dragul curiozității, am cercetat și mișcările recente, plăcându-mi câteva bucăți de la Claudiu Komartin sau Octavian Soviany, dar și poeme ale unor prieteni precum Adi Voicu, Sorin Lucaci și ale altor amici din online. La naiba, am zâmbit și la câteva exerciții lirice marca Iv cel Naiv.

Ghiveciul ăsta de nume nu este însă pus aici pentru a vă impresiona, ci pur și simplu pentru a vă arăta că, deși îmi plac poemele, nu îmi prea place poezia. Curentele literare și prostmodernismul în special nu mi-au trezit niciodată interesul. Cum spuneam, sunt un ignorant. Chiar și așa, există câteva tendințe vizibile și pentru profani. Într-un secol al narațiunii, poezia nu pare să-și mai găsească locul la masa mare a literaturii. Vorbim despre un loc pe care, până la jumătatea secolului trecut, l-a ocupat fără contestare. Acum, genul pare mai degrabă un hobby pentru critici, de discutat la evenimente de nișă. Dacă o parte din numele din primul paragraf au rezonat cu mulți, nu știu câți dintre voi mi-ar putea numi un poet internațional modern, care i-a marcat. Să nu spuneți Tomas Tranströmer, că nu vă cred.

În schimb, alimentată de puterea tot mai mare a narațiunii și a poveștii în general, proza s-a dezvoltat pe toate planurile. Chiar și oameni care n-au mai ridicat de ani de zile o carte sunt familiari cu figura dură a lui J.K Rowling, barba lui R.R. Martin, privirea lui Stephen King sau zâmbetul lui Gaiman. Sunt scriitori care animă comunități enorme. Geniali, revoluționari? Greu de spus, dar publicul și vânzările certifică influența unui artist, pe când părerile criticilor nu.

Poezia, în schimb, a rămas o mișcare exclusivistă, una ai cărui reprezentanți se simt prea confortabil cu propria creație. Nu e de mirare că vuiește tot Internetul când un poem spus live se viralizează, cum s-a întâmplat cu ani în urmă cu poezia lui Neil Hilborn și cu canalul de Youtube care îl găzduia. Nu e chiar un eveniment obișnuit. Acum probabil ar trebui să vină partea în care eu dau sfaturi poeților. Din fericire, nu e cazul. Poezia este fix în locul în care își dorește să fie: în plan secund. Oricum, cultura “slow”, serile de poezie live, videopoemele, podcast-urile și cenaclurile pentru amatori s-ar putea să ajute genul să revină.

În orice caz, chiar dacă genul liric șchiopătează vizibil, mijloacele lui de construcție și exprimare sunt cam peste tot. De la abilitatea copiilor de a învăța prin rime, până la epitetele și metaforele pe care creierul nostru le folosește pentru a înțelege lumea, poezia nu e ceva ce poți pur și simplu da la o parte. De la programare la îngrijirea unei plantații, multe dintre asocierile banale făcute de creierul nostru sunt infuzate cu o formă sau alta de poezie. Asta nu înseamnă automat că am fi și talentați la asta.

Și aici e de fapt problema: poate mai mult decât alte națiuni latine, românul chiar crede că s-a născut poet. Că e vorba despre producția de muzică sau de film, despre frumusețea matematică a unei funcții recursive sau despre replici de agățat, românii populează totul cu poezie. Chiar dacă au ceva absolut banal de făcut, ai noștri simt nevoia să… vâre ei acolo ceva în plus, o metaforă, o inovație, ceva să placă la toată lumea. Aparent, mijloacele construcției poetice pot fi folosite pentru orice, de la felicitări de Crăciun la mobila făcută pe comandă. Și nu, nu e vorba despre clasicul imbold al creativității, care se poate manifesta în zeci de moduri, ci despre o încercare artificială de a înfrumuseța utilitarul.

Și care ar fi până la urmă problema? Problema e că, la fel ca poeții care nu-și vând cărțile, dar nici nu încearcă, poezia permite o apărare nu tocmai corectă. Nu-ți place ce ai primit? Poezia e subiectivă, nu trebuie să-ți placă ție! Nu te pui cu sentimentele artistului. Ți se pare inutil și pompos? Nu înțelegi, te depășește! Partea proastă e că trebuie să citești ceva poezie pentru a scrie sau a gândi poezie. Chiar dacă e vorba despre poezia domeniului tău. Trebuie să depui un efort pentru a face ceva „frumos” și pentru alții, nu doar pentru tine.

Dar stai, domne’, că o parte dintre domeniile amintite mai sus trebuie să aibă o doză de poezie! Evident că trebuie, dar ele NU SUNT POEZII. Nu sunt nici măcar poezii vizuale sau tablouri lirice. Majoritatea sunt medii narative, iar narațiunea nu e tocmai punctul forte al poeziei, nu cum nu pare a fi nici punctul forte al românilor. Câți dintre oamenii întâlniți zilnic nu preferă să se piardă în detalii inutile, să facă glume și să devieze de la temă, în loc să răspundă cu subiect și predicat la întrebările voastre? Ce v-am spus, poezie.

Serios, dacă nu poți construi o structură narativă, fie ea și atipică, și dacă nu poți scrie două-trei personaje decente, lasă naibii camera aia din mână, că nu orice absolvent de UNATC e Buñuel, Jodorowky sau Tarkovski. Cinematografia românească geme de videopoeme, dar filmele pe care publicul chiar voia să le vadă de-abia în ultimii ani și-au făcut loc. Mulțumim pentru versuri, dar putem filma și singuri lampioane și farfurii de ciorbă, că dronele și telefoanele cu cameră nu sunt o raritate.

Un motiv pentru care poezia a fost atât de mult timp în fruntea artelor e și capacitatea ei intrinsecă de a cripta, de a ascunde sensuri. Dacă voiai să critici monarhia în Franța secolului XVII sau comunismul rusesc după revoluția bolșevică, erau puține șanse să poți folosi proza realistă, caricatura sau arta dramatică. Poezia însă? Interpretabilă, cu propriile chei de descifrare. Mai mult, cenzura asupra poeziei a fost mereu mai relaxată decât cea aplicată prozei. Astăzi însă nu mai avem nevoie de asta, cel puțin nu într-o formă brută.

Sigur că putem închide sensuri în imagini și chiar în acțiuni mult mai banale (a se vedea vestitul „performance art”), dar nu e cazul să o facem, dacă respectivele sensuri sunt deja accesibile. Există mesaje care pot fi scrise cu un spray pe un zid, nu au nevoie de fonduri de la Ministerul Culturii. Dacă tot l-am amintit pe Tarkovski, care avea totuși structuri narative puternice, merită să ne gândim și la mediul în care a creat. Cât și ce anume putea exprima în Rusia comunistă? Acum însă, alegoriile au nevoie de o bază mai solidă. În ultimul film al lui George Miller e mai multă poezie vizuală decât în toată cinematografia românească la un loc și vorbim despre un film cu Mad Max.

Să ieșim însă din zona filmelor și a artelor vizuale, dat fiindcă aici infuziunea lirică poate fi justificată. Influențați probabil de lecturile obligatorii, românii au în continuare tendința să creadă că orice banalitate e o hiperbolă și că trebuie evidențiată cu orice preț. Arhitectura și sculptura? Numai poezie, dacă e să judecăm după monumentele care au împânzit în ultimii ani Capitala. Sigur, mesajul lor trebuia să fie clar, dar de ce să nu facem puțină “artă”? Designul grafic și de produs? E greu să-i ceri unui om să-ți proiecteze un simplu raft sau măcar un raft funcțional. Trebuie ca măcar una dintre scânduri să fie un elogiu subtil adus lui Brâncuși.

Am întâlnit ingineri care voiau ca lucrările lor în domeniul ingineriei mecanice (echipamente termice) să fie recunoscute drept „unice”. Nu, nu voiau să inventeze ceva, ci doar să facă lucrurile într-un mod „mai frumos”. În propriul domeniu de activitate, mi s-a întâmplat să lucrez cu un tânăr DTPist care îmi pagina ilustrațiile spre stânga. De ce? Pentru că-i aminteau de albumele Taschen. Vorbim despre ilustrații publicitare, cu mașini de spălat. În astfel de condiții, te bucuri că n-ai întâlnit niciun medic poet.

Până și muzica e infectată de microb, deși mulți vor spune că muzica e pură poezie. S-ar putea să fie, dacă te gândești la Bob Dylan sau la genurile muzicale care se axează strict pe arta cuvântului. Altfel, așa cum spuneam, calitatea necesită calitate. Ai mai multe șanse cu versuri simple și repetitive, decât cu poezia lui Alecsandri pe muzica lui Alex Velea. E ceva ce mulți poeți amatori descoperă în adolescență, când la fel de mulți abandonează genul. În domeniul scriiturii, problemele sunt și mai mari. Mulți dintre cei care își spun pompos „prozatori” nu sunt în stare să-și ducă nici cititorii, nici personajele de la un capăt al celuilalt al cărții. Metafore prelungite, sinecdoce inutile și un eu liric care depășește cu mult în prezență și grandomanie vocea narativă. Filosofie simplă, cu personaje de carton. Apărarea autorilor? E poezie, nene! Vândută însă ca roman de aventură.

Bine, bine, și care ar fi soluția? E imposibil să elimini poezia și poeticul din spațiul artistic sau din cel cotidian. Ce putem însă face este să nu o căutăm și forțăm în contexte în care nu avem nevoie de ea. Cu alte cuvinte, să lăsăm poeții să fie poeți. Pentru asta, e suficient să începem cu o întrebare simplă: Am ceva de spus? Dacă răspunsul este nu… de ce să o spun mai frumos?

P.S: Îmi dau seama că tocmai eu am uitat să-mi pun ultima întrebare, înainte să scriu articolul ăsta.

Mai e apă în rezervor?

Posted by on 16 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată. Doar virgulele au fost puse greșit, pentru a separa prostia de nesimțire…

Cu puțin timp în urmă, staționam regulamentar în camera de așteptare a unui spital românesc. Un spital curățel și, ca orice spital central, destul de aglomerat. Unul dintre spitalele în care mulți se laudă nonșalant că nu calcă, dar în care ajungi negreșit când sistemul privat e prea scump sau prea puțin pregătit pentru problema ta. Eram, deci, în camera de așteptare a unui spital de stat.

Dacă aveți impresia că urmează o poveste clasică despre sistemul medical, ei bine, încă nu am astfel de povești, deși sunt familiar cu mediul. Nu am genul de povești pe care Facebook-ul le-ar aprecia, dar am povești despre pacienți și despre oamenii ăia umili și decenți care habar n-au să spună “Bună ziua!” sau “Mulțumesc!” Întâmplător, asta chiar este o astfel de poveste.

Aflat în respectiva cameră alături de un membru al familiei și de alte două persoane care-și așteptau rândul, am observat cu plăcută surprindere un fenomen: femeile de serviciu spălau constant toaleta din încăpere, fiind probabil printre singurele de pe etaj. Cu aceeași uimire am observat și că primul om care a folosit-o, un domn la costum de maxim 40 de ani, nu a simțit nevoia să tragă apa după el sau să se spele pe mâini, deși a zăbovit înăuntru ceva vreme. Din nou, ne aflam într-un spital, nu în Expirat.

Evident, la prima “abatere” nimeni nu a zis nimic. Ar fi însemnat să admitem colectiv că cele două țevi care deserveau toaleta erau extrem de zgomotoase și că intimitatea nu era punctul forte al încăperii. Nu, nu s-ar fi prins nimeni cu ce-ți ocupai timpul înăuntru, dar dacă dădeai drumul sub orice formă la apă, se auzea în toată sala.

Am așteptat (ce altceva puteam face?) să treacă momentul dubios, până când un nou personaj a intrat la toaletă. O doamnă, de data asta. Femeia a procedat exact la fel, ba, după ce a ieșit a și comentat că nu era curată toaleta. Suferind probabil de alergie la nesimțire, două persoane din cameră au întrebat: Dar dumneavoastră ați tras apa? Răspunsul a fost simplu: Păi ce, era treaba mea? Deduc de-aici că era treaba noastră.

La scurtă vreme, femeia de serviciu a intervenit din nou, din proprie inițiativă. Nu are sens să vă descriu repetiția scenariului, dar vă pot spune concluzia lui: în decurs de o oră, alte șapte persoane au folosit toaleta. Deși nu îmi făcusem un obiectiv din a asculta țevile, era imposibil să le ignor. Doar o persoană (una!) a tras apa și a pornit chiuveta dinăuntru.

În rest, oamenii care nu aveau nevoie de toaletă, dar aveau nevoie de nas, adică noi, au fost de multe ori responsabili pentru gestul ăsta. Vreți să facem pariu că mai toți nevinovații ăștia s-au văitat acasă sau pe Facebook că spitalele românești sunt mizerabile? Vreți să facem pariu că mulți sunt genul de persoane care se urcă în mod constant cu picioarele pe vasul de veceu, dar nu se spală pe mâini, neînțelegând cum funcționează bacteriile?

La un moment dat, inspirați de însoțitorul meu, cei rămași în sala de așteptare întrebau toți turiștii sanitari dacă “Mai e apă în rezervor?”. Dat fiind că umorul fin al unei astfel de glume e prea mult pentru unii, răspunsul a fost de multe ori: Sigur că mai e, că n-am tras apa! Ăștia sunt oamenii a căror conduită impecabilă este prea demnă pentru România. Oamenii care n-au pentru că “strică alții”.

Trage Apa

(Sursa Imaginii)

Aș vrea să îmi explic genul ăsta de atitudine prin Teoria Ferestrelor Sparte, însă, în cazul ăsta, comportamentul nociv nu a fost ignorat sau încurajat. Aș vrea să merg pe zicala veche că “românii strică doar la ei acasă”, dar nu mă omor cu proverbele. Sincer să fiu, în multe dintre țările vestice vizitate, cozile de la supermarket erau deseori cauzate de est-europeni. Să nu mai vorbim despre camerele de hotel făcute praf și despre zecile de amenzi de circulație luate de ai noștri prin U.E. Să nu mai amintim despre fântânile poluate, lebedele mâncate și trotuarele murdărite. Da, anumiți concetățeni au un respect (umil și iritant, ar spune unii) pentru tot ce le e străin sau cumva superior, dar cât timp comportamentul aferent nu este interiorizat, valoarea lui este nulă.

Recent, online-ul românesc a adus iar in discuție lipsa condițiilor de igienă din zonele rurale și lipsa toaletelor publice din marile orașe. Adaug la asta și deviațiile unor oameni care trăiesc într-un mediu “civilizat”. De ce? Pentru că nu ai practic nicio șansă să înțelegi ideea de civilizație, dacă nu deții niște concepte de igienă și respect. Dacă tu ești la un băț distanță de triburile care-și îngroapă morții lângă apa potabilă, orice planuri de viitor, orice încercare de a face politică și orice discuție rațională devin inutile. De fapt, de la astfel lipsuri ar trebui să pornească viitoarele monografii ale poporului român.

Prin urmare, înainte de a-i acuza pe cei din jur că sunt „țărani” și de a te văita de condițiile din spitale și instituții, întreabă-te dacă ai fost vreodată pus în postura de a răspunde la întrebarea: Mai e apă în rezervor?

P.S: Probabil că în opinia multor cititori și ăsta va fi un articol de…

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Next»