În ultimele zile, poporul Facebook a jucat un ping-pong furibund cu gafele politicienilor locali…

Am râs, am dat „Share” și ne-am bătut pe spate. Am fost siguri că, în ciuda dezolantului peisaj politic și economic, măcar suntem mai deștepți decât ĂIA. Am fost convinși că cei din afara țării se uită la România și spun „băi, ce popor mișto, păcat că e condus de o gașcă de hoți”. Aparent, cuprinși de efervescența propriului grup, am uitat că oamenii nu fac des diferența dintre membrii unei echipe și liderii ei.

Oare la muncă, atunci când departamentul din care facem parte suferă un eșec, lumea dă vina doar pe șefi? Sigur, ei sunt plătiți să își asume responsabilități, dar nu sunt singurii pe care sigla de pe ecuson îi reprezintă. Când vedem eșecurile din campionate, atribuim rezultatele doar antrenorului echipei? Mai mult, când vorbim despre rateurile istorice ale românilor, ne limităm doar la liderii pe care cronicarii nu i-au uitat?

Trăim într-o țară unde fixația pentru oameni providențiali și cultul personalității au mers mereu mână în mână. De la despotismul medieval la monarhia modernă, de la dictatura militară și până la opresiunea comunistă, românii au căutat mereu „părinți ai națiunii”. Chiar și așa, nicio epocă nu a aparținut vreodată unui singur om. De-asta e greu de înțeles de ce nu vedem mesajul alegerilor noastre. Imaginea liderului nu poate fi separată de imaginea echipei.

Așa cum lumea se uită îngrijorată la „polonezi” și „unguri”, nu la Duda sau Orban, cam tot așa se uită și la România. Râdem de un premier care nu poate spune „bună ziua” fără să citească, dar atunci când o trimitem în afara țării să ne reprezinte, pentru ceilalți nu mai e la fel de amuzant. Râdem de Gabriela „Motostivuitor” Drăghici, din Comisia pentru Egalitate de Șanse pentru că avem de ce. Totuși, dacă așa arată liderul, care sunt „șansele” ca angajații ei să o depășească?

Ha, ha, poporul nostru a ales numai imbecili! Uită-te la ei cât sunt de proști! În regulă, dar ce spune asta despre noi? Sigur, noi suntem „vârfurile” echipei România, doar că performanțele unei echipe sunt performanțele mediei, nu ale vârfurilor. De-asta nu va conta niciodată câți olimpici trimitem afară, cât timp 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Facem parte dintr-o echipă slabă, iar liderii sunt cei pe îi merităm, după mai bine de 20 de ani în care ne-am spus singuri că suntem cei mai buni. Ei sunt liderii care reflectă de fapt starea campionatului.

Nu suntem singurii ai căror conducători nu reflectă aspirațiile populației. Cea mai mare putere a lumii e condusă de un individ desprins dintr-un sitcom. Canada, o țară care a fost cel puțin generoasă cu emigranții români, a început să-și renege liderul, care a făcut gafă după gafă în ultimele luni. Chiar și așa, când vorbește despre xenofobie, presa se referă la Trump și la suporterii lui înflăcărați, nu la toată America. Când vorbește despre toleranță dusă la absurd, opinia publică îl critică pe Justin Trudeau, nu pe canadianul de rând.

Din păcate, România nu e încă suficient de „mare” încât să-și depășească liderii. Nu suntem încă acolo. Nu suntem locul ăla minunat, stricat de conducători corupți. România e o țară care alunecă pe o pantă nedemocratică și ale cărei politici fiscale sunt privite cu suspiciune. Prin urmare, când publică poze cu figura de buticar a lui Dragnea sau cu privirea de politruc a lui Tăriceanu, analiștii de afară scriu și se gândesc la „politicieni români” în general și la „români” în particular. Nimeni nu spune: iată niște oameni aleși de o minoritate, nereprezentativi.

Acum un an România a fost țara protestatarilor. Pentru un moment, părea că cineva avea să-și asume rolul de lider, însă momentul a trecut. Acum, România e Mircea Diaconu, Maria Grapini și Viorica Dăncilă. Ei sunt cei care se văd, oamenii care și-au asumat pozițiile și care au fost aleși să facă asta. Și atunci începi să-ți pui întrebări: cât de bun să fie corpul profesoral național, dacă Ministrul Educației nu poate articula două fraze? Până la urmă, el e „șeful” echipei și, oricâte excepții am cunoaște, șeful e de multe ori imaginea mediei.

Dacă, de la Revoluție încoace, ăștia ne sunt căpitanii, cât de bună poate să fie echipa? Cât de buni putem fi noi, ca români? Până la urmă, dacă România nu se poate califica în campionatul țărilor civilizate, mai e de mirare că vârfurile vor să se transfere? Cât mai pot să înscrie, cel puțin…

P.S: O discuție paralelă ar fi fost și cea despre puterea exemplului, dar i-am dedicat deja un articol mai vechi.