În filmele Marvel şi în paginile multor benzi desenate…

Nu există supererou care să nu fi auzit măcar o dată în lunga lui viaţă fraza: “Cu o mare putere vine şi o mare responsabilitate”. Spider-Man, Superman, Batman şi mulţi alţi supăraţi costumaţi au auzit la un moment dat discursul: “Băiete (sau fato), acum că te poţi urca pe pereţi şi trage cu iepuri din ureche, ai o responsabilitate faţă de tine, faţă de umanitate şi faţă de pădurea amazoniană! Orice ai face, pentru că eşti mai puternic şi pentru că lumea te priveşte de jos, ai o responsabilitate înzecită faţă de cea a oamenilor obişnuiţi”. Simplu, nu? În benzile desenate lucrurile par destul de clare. În viaţa reală însă…

Am stabilit deja că asumarea responsabilităţii este cea care aduce salarii obscen de mari unor manageri şi care face ca anumite posturi să vină şi cu, ei bine, costuri (în termeni de timp şi sănătate psihică). Da, există oameni care sunt plătiţi tocmai pentru a-şi asuma responsabilităţi şi ale căror capete cad de fiecare dată când lucrurile merg prost. Am mai vorbit însă despre oamenii din posturi înalte de conducere şi nu aş vrea să mă repet. Există şi oameni care sunt plătiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi şi a lua decizii, dar care sunt incapabili să ridice mâna într-o şedinţă. Dar nici despre politicieni nu aş vrea să vorbim prea mult.

Ştim de altfel ce se întâmplă când oameni cu putere şi responsabilitate abuzează de prima dintre ele. Dar invers? Ce se întâmplă când ai o groază de responsabilităţi, dar nimeni nu-ţi respectă autoritatea? Ce se întâmplă când, cu o mare responsabilitate, nu doar că nu vine o mare putere, dar nici măcar respectul şi aprecierea nu se arată?


(Sursa Imaginii)

Nu de alta, dar în viaţa reală situaţia asta este la fel de des întâlnită. În cazul lui Spider-Man (în al cărui univers s-a născut citatul de la început), puterea este destul de clar definită, aşa că mai rămâne responsabilitatea. Spider-Man ştie că e mai puternic, mai agil şi mai lipicios decât un om de rând şi că, în virtutea acestei idei, are nişte responsabilităţi faţă de “specia inferioară”. Dar ce putere are fraierul care-şi asumă responsabilitatea unui proiect, când nimeni altcineva nu o face? Ce putere au liderii care ies să ia cuvântul, în cazul unei crize? Ce putere au medicii care iau responsabilitatea vieţii unui om asupra lor? Nu îmi e greu să înţeleg de ce unii nu îşi asumă responsabilităţi, dar imi e greu să accept ideea că, după ce alţii şi le-au asumat, tu, omul care a stat în rândul doi, nu vrei nici măcar să accepţi noul lider. Ba mai mult, ai senzaţia că cel care s-a ridicat nu a făcut “mare lucru” şi că nu are niciun sens să-i recunoşti meritele.

Dacă la muncă am avut norocul unor echipe mici şi coerente, multe dintre cunoştinţele mele s-au trezit prinse în lanţuri ierahice şi grupuri unde responsabilitatea se pasa uşor, dar puterea se lăsa aşteptată. În plus, mi s-a întâmplat în multe alte contexte să mă lovesc de o atitudine de tip “Să preia conducerea cine vrea, dar eu nu sunt obligat să-l ascult!”. Păi stai puţin, suntem un grup care şi-a ales democratic sau măcar prin excludere liderul. Cât timp avem un obiectiv comun, iar X e desemnat să şi-l asume, atunci X primeşte la pachet şi dreptul de a delega sarcini şi a face scandal din când în când. Asta dacă nu cumva X era Spider-Man de la bun început…

Ştiu că nu e o problemă strict românească, dar e o problemă pe care românii ar trebui să o conştientizeze. Din pe băncile şcolii şi ale facultăţii, unde “şefii de proiect” ajung să facă singuri toată munca, în timp ce alţii se laudă, până la protestele de stradă unde liderii aleşi (sau măcar aprobaţi) de majoritate sunt ignoraţi complet, responsabilitatea pare a fi singurul lucru care se oferă, pe când puterea şi rezultatele se împart rapace între oameni care nu şi-au câştigat dreptul de a le folosi.

E cam ciudat să spun asta într-o ţară al cărei Parlament fuge de orice urmă de responsabilitate, în timp ce, cu fiecare nouă propunere legislativă, puterile şi prerogativele se măresc. Din pacate, e aceeaşi ţară unde stereotipul “Dorel” e cât de poate de actual şi unde ideea omului care “vrea să iasă bine” (în timp ce restul îl privesc, încurajează sau ignoră) e promovată într-un număr destul de mare de locuri, de la multinaţionale la echipe sportive. Delegarea responsabilităţii e mai degrabă un joc de miuţă, pe când puterea şi autoritatea devin concepte abstracte, numai bune de dezbătut la infinit. Nimeni nu e dispus sa-si asume responsabilităţi prea mari, dar nici să respecte prerogativele celui care şi le-a asumat într-un final. Sigur, Ionescu a făcut toată infrastructura noului program, dar cu ce drept este trecut în condică drept designer şef?

Pentru unii, problema e ceva mai sensibilă, pentru că alegerea unui lider se face de multe ori informal, la mica înţelegere a grupului, ci nu printr-o delegare oficială (care de multe ori nici nu are de unde să vină). Pentru mine, ea se reduce la o logică mai simplă: dacă tu eşti omul care se aruncă în prima linie, tot tu eşti cel care pune steagul pe redută! Cine nu vrea să participe la bătălie, se poate ocupa cu păzitul gardului. Nu de alta dar, oricât ne-ar plăcea să dezbatem pe tema egalităţii, nu putem avea lideri fără şefi.

P.S: Complet pe lângă subiect, Amfitrionul si Capitanul Ront sunt au aterizat şi în librăriile CLB. Ceva mai multe detalii despre cele două apariţii găsiţi aici.