De fiecare dată când ating tema toleranţei, am senzaţia că fac săpături arheologice printre ruinele centralei de la Cernobâl…

Nu mă consider un individ tolerant. Echilibrat? Încerc. Stăpânit? Poate. Cu adevărat tolerant însă… n-aş putea spune că sunt. De ce? Pentru că, dacă trecem peste manifestările extreme ale unora (bigote, xenofobe sau sexiste), manifestări care nu au ce căuta în repertoriul nicicui după o anumită vârstă, pentru a fi cu adevărat tolerant, trebuie să fii al naibii de împăcat cu propria persoană. Pentru un individ matur, crescut într-un mediu normal, nu e foarte greu să fii stăpân pe propria sexualitate, să îţi poţi susţine moştenirea genetică sau să fii împăcat cu alegerile tale religioase. Cu alte cuvinte, dacă te încadrezi în anumiţi parametri, nu e foarte greu să fii sau să pari tolerant.

Intoleranţa se poate manifesta însă şi la alte niveluri, ceva mai subtile, dar la rândul lor periculoase. Intoleranţa pentru anumite categorii sociale, intoleranţa politică, sexismul şi rasismul indirect sunt şi ele forme de discriminare, cu atât mai mult cu cât sunt livrate sub forma “opiniei” (sau a frazelor care paradoxal încep cu “Nu sunt rasist/sexist/xenofob daaaar…”).

Pe de altă parte, genul ăsta de poziţii conservatoare asigură uneori un echilibru în faţa cancerului corectiudinii politice excesive, o boală la fel de periculoasă precum discriminarea pe care ar trebui să o combată. După câţiva ani în care mi-am studiat şi calibrat poziţia, am realizat că nu tolerez extremismul sub nicio formă, dar nici nu voi fi adeptul deschis al discriminării pozitive şi nici n-o să mă auziţi vreodată vorbind despre “cisgender“, pronumele “xe” şi alte aberaţii. Deşi cred că anumiţi factori nu ar mai trebui să aibă vreo pondere socială în 2015, consider că o definiţie a normalităţii ar trebui să existe, chiar dacă e un simplu construct social (unul al majorităţii).

Din păcate, discuţia despre toleranţă este mult prea lungă şi nuanţată. Din fericire, articolul ăsta nu este despre toleranţă în general şi nici despre mine în special. În ciuda unor articole mai vechi şi mai acide la adresa “ultrademocraţiei” nu insist să particip la dezbateri fără miză. Fenomenul asupra căruia încerc să atrag aici atenţia este invazia de indivizi şi individe goi de conţinut, dar plini de opinii, veşnic pregătiţi să atragă atenţia asupra a ceea ce consideră ei a fi “discriminare”. Să studiem deci câteva dintre ipostazele în care micii activişti de blog şi Facebook merită puşi la punct:

1. Toleranţa nu e cenzură.
   Ideea că ai putea acuza de discriminare pe oricine intră în conflict cu orientarea, opiniile şi obsesiile tale este ofertantă, atât de ofertantă, încât anumiţi autori i-au dedicat distopii întregi, iar anumiţi dictatori sisteme politice. Fie că o faci pentru propriul ego, fie că ai impresia că îi aperi pe alţii, ideea de a încălca dreptul altora la liberă exprimare e în esenţă greşită. De ce? Pentru că pleacă de la ideea că tu eşti o autoritate morală şi socială demnă de luat în seamă. Asta nu înseamnă că idioţii nu trebuie taxaţi sau ignoraţi, ci doar că oamenii aia “limitaţi” şi intoleranţi ar putea totuşi să aibă ceva de spus, mai ales dacă tema discuţiei nu e discriminarea. Că veni vorba…
2. Toleranţa nu oferă autoritate
   Faptul că eşti ceva mai familiar cu mediile mixte şi mai deschis la conversaţie nu-ţi oferă niciun fel de ascendent într-un alt domeniu. James Watson a făcut câteva declaraţii rasiste sau sexiste la viaţa lui (mai multe, chiar), dar asta nu înseamnă că studiile şi afirmaţiile lui pot fi combătute de orice absolvent de “studii de gen”. Nu, nici măcar atunci când aberează pe teme rasiale. E unul dintre oamenii care au contribuit la descoperirea structurii ADN-ului. Să lăsăm oamenii de ştiinţă mai avizaţi să-l demoleze, lucru pe care unii l-au şi făcut.
3. Toleranţa e un construct social
   La fel ca normalitatea, înţeleasă ca un consens majoritar, şi toleranţa este tot un construct artificial, sprijinit de faptul că avem suficientă raţiune cât să nu ne pierdem timpul cu alegerile altora. Cu alte cuvinte, efectul acestui construct e starea aia în care toată lumea îşi vede de treabă, nu aia în care unii primesc “decoraţii” pentru “toleranţă”. Nu poţi cere să fii “normal”, dar să-ţi păstrezi privilegiul unei culturi complet separate. Nu poţi fi normal şi special în acelaşi timp. Nu de alta, dar…
4. Toleranţa nu e cerşit de atenţie
   Apăratul de minorităţi mai mult sau mai puţin discriminate e încă o treabă la modă. Atât de la modă, încât am întâlnit bărbaţi mai feminişti decât Susan B. Anthony şi heterosexuali care organizează marşuri gay ca hobby. Nu e nimic în neregulă să-ţi pese de probleme de genul ăsta, mai ales în România, dar e puţin ciudat să o faci atât de fervent. Mai ales dacă se întâmplă să aparţii unui grup privilegiat, parte a majorităţii. Nu că n-ar fi normal să fii tolerant sau deschis, odată ce eşti în postura asta, dar e puţin ciudat să îţi asumi lupta altora, dacă nu ai o miză în ea.
5. Toleranţa nu e prostie
   În momentul în care ignori mecanismele de bază ale logicii doar pentru a susţine o cauză, deja ai sărit hopul de la nevoie de atenţie la prostie. Uneori, simpla asociere cu oameni de “calibrul ăsta” dăunează fantastic cauzei iniţiale (a se vedea răspunsul la propunerea Octaviei Butler în locul lui Lovecraft ca simbol al premiilor WFA pe motiv că Lovecraft ar fi fost rasist – recent decedata autoare a primit mai multă atenţie negativă decât era cazul). În cuvintele intolerantului Watson: “I have always fiercely defended the position that we should base our view of the world on the state of our knowledge, on fact, and not on what we would like it to be.”
6. Toleranţa nu e un scop in sine
   Cum spuneam, toleranţa e un mijloc spre a atinge o zonă de stabilitate. Dacă eşti deschis la opiniile, viziunea şi comportamentul altora, o faci pentru că trebuie să lucrezi cu omul ăla, să trăieşti alături de el sau pentru că pur şi simplu ideea de a fi un om decent îţi surâde. Dacă o faci explicit pentru a fi “tolerant”, atunci ar trebui să-ţi pui nişte întrebări despre sinceritatea intenţiilor tale. Aici există şi excepţii, pentru care toleranţa va fi o veşnică aspiraţie, dar nu vreau să deschidem din nou cutia extremismului.
7. Toleranţa nu e obsesie pentru problema altora.
   În general, când acaparezi problemă care nu-ţi aparţine, acţiunea asta spune şi ceva despre tine. Cu alte cuvinte, dacă X are sindromul Down şi totuşi reuşeşte să funcţioneze normal în societate, faptul că-i iei apărarea şi-l dai exemplu peste tot nu te face mai tolerant, ci spune despre tine că eşti singurul care nu poate accepta că X e într-adevăr “normal”.
8. Discriminarea pozitivă nu e toleranţă
   Am spus-o şi mai sus: discriminarea pozitivă nu ajută, decât în contexte sociale foarte concrete. Oferirea unui tratament preferenţial pentru o minoritate nu face decât să sublinieze existenţa respectivei minorităţi şi să sădească resentimente în sânul majorităţii.
9. Toleranţa nu e încurajare
   Ciudat, dar toleranţa poate exista şi alături de idei precum “anormalitatea”. Un fenomen poate fi anormal prin raritate, fără însă a deranja cu ceva prin existenţă. Toleranţa în sine nu înseamnă să îmbrăţişezi orice deviaţie psihologică, biologică sau socială. De fapt…
10. Toleranţa nu e colecţie de Pokemoni
    Daca printre prietenii tăi se numără un om cu 120 de piercing-uri, un adept al unei religii ciudate din Indonezia şi primul cyborg transexual, nu înseamnă că eşti un tip deschis la minte, ci doar unul care nu are prea multe lucruri de arătat, în afara unei colecţii dubioase de cunoştinţe.

11. Toleranţa nu e un protest continuu
    Dreptul de a protesta e un avantaj senzaţional al democraţiilor moderne şi poate duce la progrese destul de mari în anumite zone. Totuşi, din când în când, trebuie să mai şi construieşti. Poţi să ieşi în strada pentru a promova literatura S.F. scrisă de femei, dar ai putea la fel de bine să scrii literatură S.F., femeie fiind, sau să o faci cunoscută online pe cea existentă.
12. Toleranţa nu e un pretext de socializare
    „Şi eu” nu este un punct de plecare corect, atunci când vorbeşti despre lucrurile pe care se presupune că le tolerezi.
13. Toeranţa nu e mai puternică decât experienţa personală
    Dacă experienţa personală cu un anumit grup a fost negativă în mod repetat sau într-un mod foarte brutal, majoritatea îndemnurilor la toleranţă nu vor avea un efect prea puternic faţă de tine, indiferent dacă prejudecăţile erau acolo înainte de incident/incidente sau dacă s-au strecurat ulterior.

Cu alte cuvinte, tot articolul ăsta excesiv de lung s-ar putea rezuma cu uşurinţă la: dacă te irită atât de mult oamenii care nu-şi văd de propria viaţă, nu văd de ce ai pierde-o pe a ta încercând să-i schimbi.

P.S: E puţin ciudat să vorbesc despre tema toleranţei într-o ţară în care poate am avea nevoie de puţină corectitudine politică, feminism şi poate şi de o viziune coerentă de stânga (deşi toate sunt departe de opţiunile mele politice sau sociale). Mai ciudat e însă că mica aristocraţie online nu face decât să agraveze problema, promovând formele extreme ale unui fenomen menit să combată extremismul.