Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Haideți să facem un efort!

Posted by on 08 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Zilele trecute, am schimbat câteva vorbe cu un om a cărui scriitură sportivă e ca un crampon înfipt în gazonul proaspăt. Revigorantă.

După 10 minute de dat din gură despre cine și ce mai citește, am ajuns evident să ne văităm. E un hobby pentru bărbații de 30 de ani și mai bine. Pe ce temă? Pe tema celor care nu pot să îndruge două cuvinte și cu siguranță nu pot să le scrie, dar care simt totuși nevoia să le transmită. Îi știți foarte bine: sunt oamenii care scriu pagini de Facebook pe teme banale, dar pun puncte de suspensie între subiect în predicat, să evite virgula.

În momentul ăsta, cei doi cititori ai blogului se pregătesc să revină la maratonul de tăiat unghiile. Îi înțeleg foarte bine. Au citit de-atâtea ori despre agramați, încât li se pare că un nou articol pe temă ar fi o inevitabilă pierdere de biți. Nu vă faceți griji. Articolul ăsta nu este despre inflexibilitatea limbii române, despre cuvintele fără stăpân, invazia cratimelor sau despre distrugerea structurilor gramaticale. Este despre o categorie mai specială de oameni.

Vedeți voi, când un om începe să delireze despre cum mușețelul vindecă Ebola și despre cum Statul ne implantează microcipuri în creier, nu prea te mai interesează dacă e sau nu agramat. Nu de alta, dar înainte de a fi agramat, omul e idiot. Slabe șanse să îți pese dacă scrie sau nu corect: tot o tâmpenie va scrie. E la fel și cu oamenii depășiți de situație, care doar încuviințează prin câteva cuvinte sau comentează pe lângă subiect. Lor li se alătură și trolii de profesie, parte semnificativă a păreriștilor online. Opiniile lor nu înclină balanța dezbaterii în nicio direcție, așa că le poți tolera un dezacord.

Oamenii pe tema cărora mă văitam alături de domnul amintit sunt mult mai greu de evitat. Ei sunt în zona de mijloc. E o zonă unde ne aflăm mai toți, de la simpli pasionați de dezbatere la experți, de la cei ce caută informații la periculoșii „proști elocvenți”. Sunt oameni ale căror joburi implică de multe ori chiar conceperea de mesaje sau măcar un flux constant de e-mail-uri. Oameni cu facultăți, cu bloguri și conturi de social media. Oameni care au pretenția de a fi citiți și impresia că scriu decent, dacă nu chiar bine!

Și aici e problema. Cum vrei să fii luat în serios, când habar n-ai niște reguli elementare de morfologie, sintaxă sau ortografie? Cum crezi că opinia ta va străluci, când tu scrii „să ști”, pui virgulă între subiect și predicat, umpli fraza de semne de exclamare și folosești când majuscule, când Bold, când Italic? Cum aș putea să îți contrazic argumentele, când eu trebuie să fac un efort să îți înțeleg cuvintele? Mai mult, de ce aș face efortul ăsta, în loc să te trimit direct la coșul de gunoi al Internetului?

(Sursa: John Hart Studios)

Oricum ai reacționa, întotdeauna auzi aceleași scuze. Mă grăbeam! În regulă, dar să răspunzi pe Facebook sau pe un blog nu e o obligație. Scriam de pe telefon! Cu ce, cu bormașina? Așa scriu eu când nu sunt la job! Deci numai colegii de birou merită respect? Cu asta mă ocup, așa ca nu vreau să-mi iau munca acasă! E ca și când ai spune că, dacă ești pneumolog, n-are sens să respiri și acasă. Gramatica limbii române e inflexibilă și nu așa vorbesc oamenii! Complet de acord, doar că nu e treaba noastră să o corectăm oficial, cu atât mai mult cu cât n-avem aceeași viziune asupra limbii. Dacă refuzi să respecți reguli pe care nu le cunoști, ești puțin ignorant, nu rebel.

Deși am lucrat ceva vreme într-un domeniu unde „fascismul gramatical” era normă, nu am pretenții mari de la mesajele online. Nu am pretenții pentru că și eu aud de multe ori musca bâzâindu-mi pe șapcă. Problema e că nu pot avea o discuție cu un om trecut de 25 de ani, cu un job decent și cu prieteni reali, care scrie de parcă oferă tribut mIRC-ului. Simt că e pur și simplu o lipsă de respect față de interlocutori.

Nu, nu e nevoie să pui toate virgulele cerute de Academie, cel puțin nu pe ălea pe care le omite toată lumea (virgula dinainte de „încât”, de exemplu). Nu am pretenția nici să scrii cu diacritice, dacă dispozitivul tău nu-ți permite să faci asta rapid. E suficient ca atunci când scrii un cuvânt să îi folosești toate literele. Aș fi mulțumit să marchezi Vocativul prin virgule și să tai frazele lungi în felii. Nu arunca subiectul și predicatul în bărci diferite și nu separa nici predicatul de complementul direct. Aruncă un ochi pe dexonline.ro sau pe blogurile specializate, când nu ești sigur de un cuvânt. De fapt, verifică toată fraza, dacă ea conține un atac la persoană. Tot nu o să fie „corect”, dar măcar o să sune bine!

Poate că m-am lăsat dus de val cu ceea ce trebuia să fie inițial o diatribă de Facebook. În final, bucățica asta de text se adresează celor care pot să scrie dacă nu mai corect, măcar mai îngrijit. E un memento și pentru cei care dezbat înfocați, dar uită că un argument trebuie mai întâi înțeles și apoi combătut. Pentru toți cei care pot să ne facă viața online mai ușoară: haideți să facem un efort!

P.S: Dacă ți se pare că pluralul cuvântului minge este „mingii”, e posibil să fie prea târziu pentru tine. Virusul a avansat prea mult!

Mortalitatea pe care o merităm

Posted by on 02 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Dacă plănuiați să vă începeți anul cu o întrebare bizară, ați nimerit în locul potrivit…

Zilele trecute, o cunoștință plecată în State întreba cu sarcasm de ce sunt românii fruntași la morbiditate și codași la „calitatea morții”, în ciuda faptului că mai toți cred în miracole. Nu e un gând pozitiv pentru începutul de an, dar aș vrea să-mi încerc mâna la un răspuns. În condițiile în care tot mai mulți pun întrebări, dar refuză răspunsurile, pasiunea noastră pentru pseudoștiință merită disecată.

Până la urmă, cine poartă vina pentru tratamentele cu apă caldă și pentru panourile antivaccin? Sigur, Olivia Steer e o prezență malignă în spațiul românesc, dar o singură voce nu poate otrăvi milioane. Da, există tot felul de șarlatani și grupuri de „terapie alternativă”, dar numai câțiva le cad în plasă. De fapt, de la a nu avea încredere în părerea unui medic la a fi convins că vaccinurile cauzează autism sunt câțiva pași. Vom trece rapid prin ei pentru a constata din nou că, în cazul nostru, afecțiunile medicale sunt simple manifestări ale unor boli sociale.

Înainte de a „diseca” problema, țin să vă avertizez că o parte din afirmațiile din articol vă pot ofensa sensibilitatea. Nu le voi fundamena pe experiența clinică, pentru că nu sunt medic. Totuși, experiențele personale m-au făcut ceva mai familiar cu spitalele și medicamentele decât aș fi vrut. Am citit destul de multă literatură medicală, pot interpreta un buletin de analize și obișnuiesc să stresez farmaciștii cerându-le substanțe active, nu „bomboane de gât”. În încercarea de a găsi o soluție, am ascultat în câteva rânduri și pledoariile terapeuților alternativi. Știu că nu am niciun drept să emit sentințe, dar îmi voi baza afirmațiile pe studii și pe bunul simț, nu pe credințe.

Prin urmare, luați-vă o cafea (articolul are 20 de puncte) și să vedem de ce mulți români sunt condamnați încă dinainte de a se îmbolnăvi.

1. Educația Științifică

Înainte de orice altceva, în spațiul autohton lipsește educația științifică și respectul pentru știință. Să nu vă închipuiți acum că aș avea pretenția ca Țața Floarea să-mi explice undele gravitaționale. Nu, singura mea pretenție este ca până și un absolvent de patru clase să înțeleagă metoda științifică și să-și poată pune întrebări. Observație, ipoteză, testare, teorie și repetiție – atât. Știu că pașii nu sunt tocmai exacți, dar ei duc la același lucru: curiozitate, îndoială și rațiune. Trei lucruri care ne-au făcut să coborâm din copac, ca specie.

Omul de rând încă nu pare să înțeleagă că știința nu se opune religiei și că în mod cert nu este una. Știința nu-ți cere încredere oarbă, ci perseverență. De-asta e o parte esențială a educației școlare și familiale. Chiar și o doză în plus de respect pentru știință i-ar face pe mulți să se întrebe de ce homeopatia a fost pusă la zid de peste 1800 de studii independente (cifra aia nu e o glumă) și de ce Echinaceea încă se vinde ca remediu pentru răceală. Oamenii informați, oamenii cu întrebări, sunt mai greu de atrași în deliruri conspirative și, implicit, mai greu de controlat.

În România știința e forțată să se legitimeze, iar cercetarea nu există. În timpul ăsta, prin locuri mai deschise către nou, ultimul an a fost plin de descoperiri autentice care merită discutate. Din păcate pentru amatorii de forțe astrale, „energia” a rămas tot ceea ce era și acum un secol: capacitatea necesară efectuării lucrului mecanic. Încă nu s-a văzut la tomograf altceva.

2. Educația Medicală și Farmaceutică

Aici lucrurile sunt mai complexe decât am bănui. Sigur, o minimă educație medicală este necesară, dar ce înseamnă în cazul nostru „minim”? Să știi să acorzi primul ajutor sau să știi că răcelile sunt infecții virale și nu se tratează cu antibiotice? Din păcate, în România, răspunsul este: ambele și ceva mai mult.

În condițiile în care mulți își iau informațiile medicale „de pe net” și lumea basculează Paracetamol la orice strănut, educația medicală ar trebui introdusă în școli. Oamenii ar trebui să aibă informații de bază despre vaccinuri și despre suplimentele alimentare, dar și despre citostatice și utilizarea lor, de exemplu. Apropo, știați că multe dintre ele sunt produse naturale? (lemnul de tisă a dat două dintre cele mai eficiente citostatice, docitaxel si paclitaxel) Fiți siguri că nici cei pe care-i urmăriți  în general online nu știau.

Copiii ar trebui să înțeleagă că anumite boli, deși sunt cronice, nu te izolează și nici nu te transformă într-un monstru. Educația medicală este necesară pentru că educația generală este în pericol. Tot ea ar trebui să includă și puțină educație alimentară de bază. Nu trebuie să ne spună nimeni ce să mâncăm, ci doar ce să nu băgăm în gură. Și poate să ne mai amintească uneori că veganismul și alte obsesii moderne sunt o alegere (una proastă, zice știința), nu unicul drum spre iluminare.

3. Mass Media

Problema nu e că Andi Moisescu nu-și bate nevasta (glumesc, un vegan nu are destulă forță să facă asta), ci că media pleacă urechea la oameni precum Olivia Steer, Ligia Pop, Ani Crețu, Crina Vereș, „doctor” Todea-Gross și alții. Se întâmplă lucrul ăsta și în Vest, cu personaje precum Gwyneth Paltrow, doar că ultima recomandă tratamente scumpe cu aburi pentru vagin și vorbește cu neveste plictisite de bogătani. Olivia Steer e împotriva mamografiilor, a oncologilor, vaccinurilor, menstruației și operațiilor de apendicită. Asta deși recunoaște că și-a vaccinat copiii (pe care-i hrănește vegan). În astfel de condiții, Olivia ar trebui să fie într-un azil de nebuni sau la pușcărie, însă ea este invitată în prime-time pentru a-și apăra delirul.

Media face audiențe cu vindecători alternativi, cu „bioenergoterapeuți”, cu ghicitori, astrologi și alți șarlatani. Pseudoștiința e distractivă, cât timp ai o etichetă clară care-ți spune că asta e, așa cum homeopatia este etichetată în SUA, de exemplu. Dacă ești printre singurele televiziuni care emite în satul lui Țața Floarea și tu promovezi Noua Medicină Germană, atunci faci un mare deserviciu umanității. Tot media este cea care ar trebui să promoveze miile de morți cauzate de terapiile alternative și de refuzul unui tratament adecvat. Aici treaba ar fi și a CNA-ului, mai ales că o parte dintre posturile ăstea pasionate de „ezoteric” încalcă legislația în vigoare.

4. Legislația Neclară

Știți de ce aveți nevoie pentru a legaliza un „supliment alimentar”? De câteva foi lăsate la Ministerul Agriculturii și de o declarație pe propria răspundere. Da, combinația aia imunitară pe care ți-a recomandat-o un prieten este avizată exclusiv pe încredere. Un astfel de supliment poate conține orice, oricât și în orice cantități. Majoritatea producătorilor mizează clar pe ideea că extractele din plante n-au niciun efect, motiv pentru care nu pot fi trași la răspundere.

Nu susțin acum că toate medicamentele naturiste sunt periculoase sau ineficiente, ci doar că cele care chiar funcționează sunt testate, omologate și sunt, în general, destul de scumpe. De fapt, un procent mare de medicamente aflate în momentul ăsta pe piață (un exemplu aleatoriu de la tv: Enterol) sunt complet naturale, dar au ajuns în forma actuală după un proces riguros. Și nu se vând cu 4 lei într-o dugheană obscură din centru.

După cum am văzut și în câteva documentare americane, autoritățile consideră ramura asta prea profitabilă pentru a o închide. Să omologhezi ceva ca medicament înseamnă ani de investiție și testare. De-asta marile concerne farmaceutice se plâng de politicile de subvenție din domeniul medicamentelor și de patentele restrictive și de-asta multe dintre ele ajung să practice politici bizare de prețuri.

5. Sistemul Medical

Îmi e puțin mai greu să vorbesc despre sistemul medical românesc, pentru că tot la el am apelat când am avut nevoie (și am avut). Îmi e greu și să vorbesc despre recentele scandaluri mediatice, când tot medicii români, unii deja cunoscuți, alții încă în formare, mi-au salvat viața. Totuși, sistemul medical are în continuare o mare problemă de imagine și de încredere. Nu e nici pe departe „cel mai slab”, dar nici nu face față unei populații îmbătrânite și speriate.

E greu să-i spui unui om „hai la spital!”, când un an de zile au vuit ziarele în cazul Hexi Pharma. E greu să faci un țăran analfabet să înțeleagă că numai un doctor îl poate ajuta, când „somități” precum Burnei sau Lucan se plimbă în libertate. La fel de greu este să convingi pe cineva că doctorii sunt adevărați profesioniști, când medici cu diplome reale se înghesuie să primească binecuvântarea homeopatiei sau să conteste fenomene evidente. Nu e de mirare că atâția doctori decenți se simt pur și simplu sufocați de condițiile de lucru și că „beneficiem” de o adevărată hemografie de cadre medicale.

De recredibilizarea sistemului medical depind mai multe lucruri, de la scăderea cazurilor de oameni care se tratează „de pe net”, până la înmulțirea celor care au încredere în sfatul profesioniștilor. Tot de-aici ar putea pleca și educarea publicului cu privire la controalele periodice și la analizele de sânge. Românii vin la doctor când îi doare, adică atunci când e în general prea târziu.

6. Religia

Surprinzător, nu Biserica e problema aici, nu cea ortodoxă cel puțin. BOR recomandă vaccinarea și a acceptat oficial transplanturile de mai multă vreme. Ba chiar, în câteva rânduri, a încurajat și folosirea unor alte tehnici medicale, în ciuda faptului că mulți preoți locali nu știu lucrul ăsta. Am menționat BOR pentru că alte culte precum Martorii lui Iehova au în continuare probleme cu transfuziile de sânge. Asta deși doctorii care le recomandă au citit cărți mai groase decât Biblia.

Problema reală este sentimentul religios în sine, când el este dus la extrem. Rugăciunea, îndurarea suferinței, credința în viața de apoi și alte fixații religioase i-ar putea ajuta psihologic pe unii, însă ele nu pot și nu vor suplini vreodată un control. Dacă simți că ceva nu e în ordine, trebuie să ai în primul rând încredere în medicină și să vizitezi un medic. Dacă te bazezi exclusiv pe Dumnezeu, s-ar putea să fie nevoie să-l vizitezi și pe el foarte curând.

7. Frica

Când vine vorba despre frică, multor concetățeni le este mai teamă de stigmatul unei boli și de ce ar putea afla despre propriul corp, decât de consecințele maladiei. O astfel de frică este tot concluzia unei educații precare, din păcate. Printre efectele ei se numără și frica de investigații medicale, precum și lipsa de încredere în cadrele medicale (uneori fără legătură cu sistemul de sănătate menționat mai sus).

România este țara cu cei mai mulți bolnavi de TBC din Europa, în mare și pentru că mulți abandonează tratamentul după ce trec primele simptome. E valabil și pentru alte boli contagioase, dar considerate de unii „rușionase”. Astfel, frica de a fi stigmatizat și incapacitatea de a înțelege boala pot transforma un bolnav vindecabil într-un focar de infecție. Teama de vaccinare duce la efecte similare.

Tot nu sunteți convinși de frica de „necunoscut” a celor din jur? Ascultați ce întrebări pune un om de rând unei rude sau unui cunoscut bolnav. Majoritatea curiozităților sunt simple paravane pentru aceeași idee „păcătoasă”: Ce ai făcut să ajungi așa? Ai mâncat ceva greșit? Ai spălat de Sărbători? Sigur ai făcut tu ceva! Nu se poate pur și simplu să te… îmbolnăvești! Foarte puțini oameni sunt capabili să înțeleagă că uneori lucrurile se întâmplă și atât. Continue Reading»

Blânda Mafie a Politeții

Posted by on 29 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu alții cum sunt, dar în general nici nu mă interesează…

Sunt însă apucături ale colegilor de generație pe care le interpretez drept semne ale Apocalipsei. Unul dintre ele este frica de politețe. Reacția unor oameni la simpla curtoazie relevă perfect nivelul la care am ajuns cu interacțiunile sociale, precum și cât de puțin spațiu mai avem pentru a coborî.

În perioada în care codurile bunelor maniere erau cărți sfinte, politețea exterioară era considerată o reflexie a vieții interioare. În cuvinte mai puține pompoase, un om care se purta frumos, gândea frumos. În ziua de astăzi și în România în mod special, politețea e un mod excelent de a nu lua bătaie. Dacă o practici corect.

Cred că la asta s-au gândit și ai mei când m-au învățat să salut, să mulțumesc, să deschid uși când e cazul și să cedez locul chiar și când nu e. În plus, am fost învățat să nu vorbesc cu oamenii de parcă îmi datorează bani, cu excepția celor care chiar îmi datorează, evident. Am sesizat apucături similare și în cercul apropiat de prieteni, motiv pentru care am presupus că așa trebuie să stea lucrurile. Ba, depășind vârsta în care moaca mea arogantă putea trece drept simpatică, m-am forțat chiar și să… zâmbesc.

Nu pot să spun că abordarea asta nu m-a ajutat, mai ales în ceea ce privește necesara relație cu casierițele de la supermarket și cu șoferii de taxi. În același timp, am întâlnit și destul de mulți oameni reticenți la “bărbosul ăla care vorbește frumos, deși ar trebui să fie nervos”. Reticență am mai văzut deci, dar, până în ultimii ani, nu am întâlnit oameni cărora chiar să le fie frică de politețe.

Oameni care te privesc ca pe un recuperator, în momentul în care îi întrebi sincer de sănătate. Oameni care nu înțeleg de ce te adresezi la persoana a II-a plural, deși vârsta cere o delimitare. Oameni care se comportă ca niște bădărani și apoi, când se așteaptă să-i înjuri de mamă, rămân muți de uimire la un răspuns pașnic. Și nu, următoarea lor reacție nu e rușinea, ci frica. Ce ascunde omul ăla politicos? Poate e “bazat”? Poate e nebun? De ce nu mă înjură? De ce se abține? Sigur e recuperator!

Astfel, în România anului 2017 devine periculos să fii politicos. Știu că ce scriu acum sună ca o fantezie a unui redactor la Urzica, dar nu sunt nici singurul și nici cel mai tânăr care se plânge de fenomen. Îți e frică să te controlezi, de frică să nu ofensezi. De la curierii obișnuiți să fie abuzați la telefon până la funcționarele de la ghișeu, din ce în ce mai mulți oameni servesc politețea numai cu o doză bună de paranoia. Și nu-i vorba numai despre cei cu meserii unde contactul uman este inevitabil.

Ca de obicei, de vină sunt mai mulți factori, de la educație la interacțiunile online care vor avea întotdeauna propriile chei de dialog. Aș vrea să știu însă dacă mai avem vreo soluție sau vreo speranță. Contrar părerii populare, politețea este necesară. Nu, nu politețea aia de tip “Codul Bunelor Maniere” în care bărbatul galant își umple mustața cu bacteriile de pe mâinile tinerelor domnițe.

Vorbesc despre câteva semne minime de politețe care să-i dea interlocutorului sau interlocutoarei o idee despre intențiile tale. Cu alte cuvinte: v-am salutat și vă zâmbesc pentru că intenționez să rezolv o problemă, nu să înjur printre dinți. Da, merge și fără contact vizual și e genul de politețe pe care ar înțelege-o și un câine, deși un câine sigur nu s-ar împotrivi cipurilor biometrice (deci am dubii legate de comparația mea). Da, știu că politețea poate fi folosită și ca un motor bun pentru sarcasm, dar chiar și așa e de preferat în fața altor tentative de a fi amuzant.

Într-o perioadă în care am demolat cam toate normele sociale pe care le-am considerat depășite și le-am înlocuit cu emoticon-uri, e totuși posibil să mai avem nevoie de politețe. Nu de politețea studiată și elegantă, ci de politețea necesară pentru a aborda anumiți oameni. Genul de oameni pentru care “Ce vrei, mă?” e o afirmație.

P.S: Una din situațiile unde politețea m-a salvat de la cel puțin un conflict a fost perioada în care am fost elev de serviciu pe școală, motiv pentru care mă bucură că cineva se gândește în sfârșit să anuleze practica asta.

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager de nivel înalt, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Bine, poți și unii o și fac, dar sunt situații în care nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Prin urmare, comanzi alături de colegi, investitori sau parteneri o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției (care în mod sigur va continua). Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Crede și nu te certa

Posted by on 25 Feb 2017 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Jocul de cuvinte din titlu, trist ca o vacanță pe litoral, are totuși o lipsă în comun cu articolul: cercetarea.

Cu ceva ani în urmă, când prietenii masteranzi începuseră să fugă pe la universități de-afară, aveam dubii legate de dorința lor de a face “cercetare”. Dacă pentru unii domeniul de studiu făcea inevitabilă plecarea, pentru alții alegerea unor universități nu foarte cunoscute și a unor teme de studiu atipice părea o metodă de a evita scufundarea în realitate. În ambele cazuri, mediul academic local nu le oferea nicio alternativă viabilă financiar sau social. În România, cercetarea era și este în continuare un cuvânt din prea multe silabe.

Poate ăsta e și motivul pentru care românii nu vor apărea prea curând în seria Civilisation. Glumesc, motivul real este irelevanța. Totuși, e greu să construiești o civilizație numai din iluzii și importuri. Cercetarea e vitală pentru supraviețuirea geopolitică. Altfel, te-ai putea trezi că ajungi pe ultimele locuri pe tabela de scor, un loc pe care ne încăpățânăm să îl dominăm. Lipsa cercetării nu e un simplu bonus la pachetul curent de handicapuri educaționale. Lipsa cercetării e o boală, e semnul unei civilizații blocate în timp.

Despre cercetarea academică și imposibilitatea de a o transfera în economie ne vorbește competent un fost ministru al educației, în a doua parte a interviului ăstuia. Concluzia lui? Cercetarea românească, câtă a rămas, nu se susține din mai multe motive. Primul motiv, doar implicat în articol, ar fi că statul este ineficient în a gestiona resursele academice (surpriză). Al doilea este mai dureros și se referă la calitatea efectivă a cercetării. Coordonată de somități ale altor secole sau de puștani debusolați, cercetarea românească nu are nicio aplicabilitate practică. Este un produs pur teoretic și narcisist, o mângâiere a egoului inițiatorilor. Cu alte cuvinte, cercetarea românească nu vinde.

Studii pe medicamente inexistente sau pe remedii pe care piața farmaceutică nu le poate folosi. Invenții de materiale miraculoase care se folosesc deja de ani de zile pe piețele de-afară. Studii despre procedeele narative ale lui Sadoveanu. Dacă oricare dintre tematicile ăstea (pur fictive) ar fi fost promițătoare și puse în practică de oameni lucizi și pasionați, s-ar fi găsit companii din afara țării care să le cumpere, eventual la pachet cu cei care le-au creat. În lipsă de așa ceva, ne rămân aroganța și jurnalele obscure.

Să nu credeți că nu există exemple pozitive, ascunse printre ciudățeniile sponsorizate de stat și inovațiile cerute de nimeni. Dacă aruncăm o privire pe pagina de cercetare a ASE-ului din București, vom găsi o groază de teme generice și greu de deslușit, precum și o chestie numită “Dance Your Way to Other Cultures” (sponsorizată totuși prin Erasmus). Printre puținele titluri de pe pagină găsim totuși și studii aplicate de companii private precum Rompetrol sau alții. Exemple de cercetări utilizabile se pot găsi cu ușurință la orice facultate, mai ales dacă scormonim printre studiile finanțate cu fonduri europene sau cele finanțate de corporații. Altfel, majoritatea facultăților își umplu paginile cu poliloghii incoerente despre progresul mondial și despre “conceptul de cercetare”.

De ce? Pentru că universitățile trebuie să-și justifice legal existența, motiv pentru care au nevoie de studii publicate. Și le publică… într-un regim similar autorilor de după gratii. Le publică unde vor și în ce condiții vor, pentru că nu există un sistem al jurnalelor oficiale sau un sistem de notare și recenzie “colegială”. Sigur, sistemul jurnalelor academice și cel de “peer review” sunt susceptibile la abuzuri și au fost întotdeauna, dar măcar plecăm de la premisa că există un mediu academic. Putem avea certitudinea că metodologia de cercetare (știți voi, aia la care nu eram atenți în anul II) va fi verificată de cineva, chiar dacă autorul studiului a trișat în alte puncte (eșantion, premise).

Dar în țară, cine să-ți verifice aberațiile? O gașcă de doctoranzi al căror singur merit este incapacitatea de a cita corect sursele pe care cel mai probabil le-au plagiat? Sau poate vă gândiți că am putea apela la profesioniști reali? Cei care au plecat de multă vreme din țară sau din mediul bugetar sunt atrași de salariile de-aici în aceeași măsură în care sunt atrași de o tigaie cu reducere.

(Sursa: SMBC)

Cercetarea nu se face de dragul “frumosului” și a cercetării. Ea nu este un exercițiu de imaginație, ci un proces științific. Un studiu calitativ nu poate exista fără transpirație cantitativă, fără o premisă inteligentă și fără colaboratori și coordonatori pe măsură. Mai bine sau mai prost, autorul studiului va fi plătit. Prin urmare, dacă are alte aspirații, există oricând MBA-urile, cursurile de perfecționare și alte locuri în care își poate investi timpul și banii. Cercetarea este un proces în care investești acum (uneori foarte mult) pentru rezultate pe termen lung.

Nu în ultimul rând, cercetarea răspunde unei nevoi reale, chiar dacă rezultatele nu se văd instant. Că sunt studii de gen aplicate la populația rurală (necesare în România, deși nu sunt prioritare) sau testări de noi tehnici de producție a vaccinurilor, în momentul în care “pasionatul” se apucă de ceva, scopul lui nu ar trebui să fie diploma aia nenorocită. Pe aia o poate plagia chiar și un fost premier. Până la urmă, vorbim despre a da ceva inapoi domeniului de care te-ai îndrăgostit și, dacă se poate, a câștiga și niște bani peste minimul necesar. Ultimul obiectiv nu este nici imediat, nici foarte sigur, dar este posibil într-un sistem sănătos.

Mai nou, necesitatea doctoratului pentru profesorii universitari i-a făcut pe mulți candidați la posturi, îndrăgostiți mai degrabă de predat, decât de profesie, să facă un efort suplimentar de cercetare. Un efort pe care unii nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. Pe lângă asta, impunerea cercetării ca o condiție pentru existență, nu pentru excelență, a îndepărtat și mulți profesioniști care încercau “pro bono” să ridice nivelul învățământului superior.

Dar stai! vor zice cei doi oameni care au ajuns până la paragraful ăsta. Cercetare nu este numai cercetarea doctorală, plătită cu sume mici și necentrată mereu pe rezultate. Există și cercetare post-doctorală, făcută cu succes în institute ca… păăăi… Exact! În afara de Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară de la Măgurele, mai știți de vreun alt institut în care oamenii din țară chiar să vrea să lucreze?

Cele cu rezultate au fost fie privatizate și aruncate în derizoriu (ICA), fie direct desființate, pentru că în ochii guvernanților era mai valoros terenul de sub ele. Cele care au rezistat totuși o vreme, păstrându-și resursele umane, au fost ulterior unite cu alte institute sau hăituite până la dezorganizare. Asta s-a întâmplat și cu atât de necesarul Institut Cantacuzino. Serios acum, uitați-vă la lista asta și spuneți-mi câte institute vă sunt măcar vag familiare. În 2010, numai vreo 5 dintre ele zgâriau cu greu granița utilității în topurile internaționale.

Putem până la urmă vorbi și despre persoane fizice. În afară de Vintilă Mihăilescu, Daniel David și, până acum vreo 12 ani, Septimiu Chelcea, mai știți vreun coordonator de cercetări cu impact în domeniul sociologiei și psihologiei? Nu că nu ar exista (aș putea recomanda și foști profesori), dar cum studiile lor sunt fie contractate de privați care își rezervă rezultatele, fie subfinanțate, lucrurile rămân la nivel “academic” (nivel despre care am discutat mai sus). Companiile de publicitate, de marketing și multinaționalele mai apelează uneori la oamenii din branșa asta, la fel cum apelează și la centre de cercetare private. Le știți: sunt alimentate de statisticienii care publică sondaje pe bandă rulantă (și nu doar la alegeri) și de cei care fac sute de focus grupuri lunar. Din păcate, pentru ei cercetarea înseamnă “justificarea alegerilor clientului” și mai puțin urmărirea unor scopuri clare. Asta dacă nu considerați tartinabilitatea pateului un studiu de viitor.

(Cred că și pagina asta de Wikipedia e scrisă tot de “cercetători”)

Cercetarea post-doctorală și post-universitară în general mai au o problemă: mai toți oamenii care o practică au deja doctorat și vin din mediul academic. Prin urmare, plaja de doritori e cam aceeași, iar rezultatele sunt de multe ori pe măsură. Râdem înfundat de celebrii “cercetători britanici”, majoritatea puștani cu doctorate dubioase care-și vând rezultatele unor reviste de scandal. În regulă, situația e puțin penibilă și face parte din “industria educațională” a Vestului. Totuși, pentru a avea cercetări “slabe”, trebuie să ai și multă cercetare de calitate pe lângă. Altfel, ajungi să publici mizerii precum legătura dintre vaccinuri și autism și, până se prinde comunitatea medicală că ești un dobitoc (adică rezultatele tale sunt imposibil de reprodus, iar tu ai fost plătit să le publici ca atare), răul devine ireversibil. Râdem și de câștigătorii premiilor igNobel, dar uităm că ei sunt acolo pentru a demonstra futilitatea altor cercetări. Dacă stăm să ne gândim puțin, România chiar nu poate face mișto de nimeni, când vine vorba despre cercetare.

Deci, dacă nu vrei să te confrunți cu instituția doctoratului, decredibilizată de politicieni și de impostori, și dacă nu ai niciun institut care te poate ajuta, cum ți-ai putea onora pasiunea? Păi, pe lângă accesibila, dar din ce în ce mai dificila, soluție a plecării din țară, ai putea încerca să aplici pentru un grant sau pentru o finanțare similară. Alternativ, ai putea încerca să cauți finanțare inclusiv pe o platformă de crowdfunding specializată. Dacă studiile tale au fost publicate și în alte jurnale, fie ele și “libere” (open journals), ai mai puține șanse să te scufunzi în gloată.

Cumva, resurse s-ar putea găsi, cât timp rezultatul final ar merita într-adevăr publicat și, de ce nu, cumpărat. Dacă ți-ai putea vinde patentul unei corporații lacome cu piața, dar generoase cu cercetătorii, pasiunea ta ar fi validată. Pentru asta însă, trebuie ca pasiunea aia chiar să existe. Și dacă lucrurile ar merge pentru tine, poate ar merge și pentru alții. Într-un final, am fi cu toții ușurați să putem ieși în sfârșit din epoca bronzului, în acest lung joc de Civilization. Un joc bizar, în care România e singura națiune fără drumuri, dar cu șase universități de arcași.

P.S: Tocmai ce am prins știrea asta, cu Ministerul Cercetării care vrea să ofere niște granturi minuscule olimpicilor. În schimbul lor, ultimii ar trebui să rămână în țară pentru o vreme și să facă cercetare. Nu e chiar rău. Dacă pe lângă sumele derizorii, băieții ar oferi niște institute cu laboratoare decente, niște coordonatori din afară, alături de cazare gratuită și de bonusuri pentru rezultate, aproape că am avea un început.

Next»