Bucățica asta de text a fost scrisă pe telefon, în timp ce, pe parcursul a trei stații de metrou, un domn de maxim 45 de ani a demonstrat visătorilor că „mai e mult până departe”…

Agitat și prea sigur pe el, domnul menționat mai sus argumenta din răsputeri că lucrurile nu merg în România pentru că nimeni nu se gândește la binele celor mulți, așa cum, bineînțeles, se gândeau ăia dinainte. Aș putea scrie articole întregi pe tema greșelilor din afirmația asta. De fapt, am și făcut-o și n-are sens să mă repet. Orice tentativă de uniformizare care depășește ideea de „șanse egale” este o tâmpenie și nu este nevoie de exemplul comunist sau de Venezuela pentru a demonstra că animalele bipede nu sunt egale. Ce m-a neliniștit pe mine în discursul colegului de metrou și ce mă preocupă de câțiva ani buni este că ideea binelui democratic împărțit încă n-a murit.

Mai mult chiar, ideea că există un „bine absolut” care poate fi aplicat fără discriminare pare să fie ținută sus tocmai de generațiile tinere, de studenții și hipsterașii care n-au înțeles prea mult din politică, dar visează comunism utopic și socialism nordic. E o idee întreținută atât de ei, cât și de alte specii deconectate de la realitate… până ajung în poziții de conducere. Nu râdeți, pentru că oamenii care au scris viitoarele programe de guvernare ale unor partide politice de la noi par mai periculoși decât hoții care nu le vor aplica. Să copiezi fără discernământ o directivă U.E. e mult mai puțin alarmant decât să încerci să implementezi măsuri precum cea propusă cu ani în urmă de Partidul Poporului (20 000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere?) Programele fanteziste nu rezistă mult, mai ales dacă sunt susținute de analfabeți politic și de autiști din punct de vedere economic. Se poate ajunge în situația de a nu vota un om în ideea că, odată ajuns la putere, ar putea fi în stare să se țină de promisiuni!

Motivul pentru care există alegeri, indiferent de domeniu, nu este nevoia de a alege o soluție de compromis care să nu deranjeze pe nimeni. La nivel politic (ideal și ireal), alegerile democratice ar trebui să promoveze un om care reprezintă interesul unei părți a populației. Nu, nu interesul majorității, ci al majorității care votează, se implică, participă (inclusiv financiar, vezi PAC-urile americane). Dacă ai norocul ca grupul și reprezentantul ales să se țină de promisiuni și ca pătura populației care a ales să fie una cu viziune, lucrurile pot progresa sau pot măcar continua să funcționeze pe același făgaș. Dacă nu, nu. Oamenii care susțin despre ei că „reprezintă poporul” sunt fie populiști est-europeni, fie dictatori sud-americani. Motivul este simplu: poporul e format într-o covârșitoare parte din oameni cu o educație precară și cu motivații extrem de egoiste. Oameni care în general trebuie grupați în jurul unui scop comun, tocmai pentru a menține o urmă de rațiune în acțiunile lor.

(Sursa: Poorly Drawn Lines)

Poate că ce am scris mai sus nu are vreo aplicabilitate în România, o țară în care de fiecare dată suntem forțați să alegem între oameni care nu reprezintă pe nimeni, dar care promit că vor avea grijă de toți. Și tocmai asta e problema. Oamenii care-și definesc destul de clar o țintă vor avea oricând de câștigat, chiar și într-un peisaj politic unde alegerile se fac pe principiul „ăla nu pare a fi un hoț infect”. De-asta mulți au apreciat recentul program USR, un program de dreapta, coerent și mult mai puțin „hipsteric” decât spuneau gurile rele. Nu știu ce șanse are respectivul partid și am dubiile mele față de el, dar măcar face o încercare onestă de a spune ceva. De-asta partidul căpușă al României încă există: are un public îmbătrânit și din ce în ce mai obosit, dar unul bine definit.

În orice caz, dacă vrei să ajuți o țară precum România, nu are absolut niciun sens să te concentrezi pe „binele majorității”, cât timp majoritatea e analfabetă funcțional (dar votează!) și are carențe serioase la mai toate capitolele, de la igienă la bun simț. Ce poți face acum pentru majoritate este să investești în educație elementară și în sănătate și să creezi locuri de muncă decente pentru a te asigura că următoarea generație va avea capacitatea să aleagă. Nu poți face asta decât printr-o clasă de mijloc puternică și prin niște măsuri care nu par foarte populare în primă fază. Nu poți face asta prin politicieni care „sunt din popor” și „spun lucrurilor pe nume”, pentru că e clar că genul ăsta de oameni nu înțelege absolut nimic din ce se întâmplă în jur (dar pricepe suficient cât să-și ia partea). Nu poți conduce un stat aruncând cu bani în probleme, de parcă ești la o nuntă perpetuă și ți-e lene să te ridici de la masa nașilor.

De fapt, putem scoate lejer discuția asta din spațiul național. Ultimii ani au adus cu ei zeci și sute de acțiuni internaționale „populare” (singulare sau prin crowdfunding), de donații către instituții de caritate și către țări defavorizate. Suntem în plin trend al „binelui” și al responsabilității sociale duse la extrem, fie că este vorba despre miliardari filantropi, fie despre start-up-uri bine finanțate și corporații ce se simt vinovate. Oamenii vor ca munca lor zilnică să aibă un impact pozitiv și asta nu poate decât să ne bucure. Partea proastă e că mulți nu înțeleg încă faptul că binele nu se face nici pentru tine, nici pentru toți, ci pentru cei care pot face o diferență pe termen lung.

Vrei să salvezi o țară? Investește în educație, în elevii din școlile generale și licee. Creează facultăți. Educă-i în spirit critic pe cei ce pot fi încă educați și oferă-le un impuls să construiască ceva. Rezolvă problemele medicale presante pentru cât mai mulți și dă-le celor puțini (celor ce reușesc să se ridice) ceva la care să aspire. Vrei să adâncești criza? Copleșește un guvern ineficient cu bani, trântește ajutoare alimentare prin sate și construiește adăposturi cu ajutorul unor voluntari plictisiți de munca la birou, consumând astfel resursele și joburile care s-ar fi creat la nivel local. Dă bani unor oameni care au demonstrat că nu știu să-i gestioneze sau multiplice. Eventual, la final, arată-le și puțină „milă”, mai ales că ăsta e fix sentimentul din care se hrănesc extremiștii. Fundația Gates a înțeles cum stă treaba și rezultatele pozitive s-au văzut (după decenii de muncă), dar alții încă te cheamă să „salvezi Africa”. Cam tot așa te cheamă și politicienii noștri să salvezi România, o țară cu suficienți bani, dar cu prea puțini oameni.

Istoria ne arată că binele tuturor și voința „majorității” sunt exact genul de de concepte pe care teoreticienii le adoră, dar pe care marile imperii le au scrise pe piatra de mormânt. Utopiile egalitariste nu rezistă mult și nici țările fără vârfuri (populațiile pre-columbiene sunt o dovadă). Concluzia? Dacă vrei un stat bine condus, construiește-ți o elită suficient de abilă încât să nu alieneze masele, dar suficient de calificată încât să vâneze scopuri mai mari decât propriile egouri. Nu de alta, dar… când e bine pentru toată lumea, este de rău pentru fiecare.

P.S: Știu că articolul ăsta pare irelevant, dar mentalitățile de tipul celor amintite mai sus sunt picături care umplu paharul celor ce în scurtă vreme vor prefera singurătatea altor nații.