Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Viitorul intimității

Posted by on 11 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Nu mai e o știre că Mark Zuckerberg a fost audiat de congresul american, ca martor în scandalul Cambridge Analytica.

Ce par să uite majoritatea jurnaliștilor și a comentatorilor e că audierea lui Mark nu a fost centrată doar pe celebrul furt de date. De fapt, ăsta a fost cel mai puțin important subiect de pe masa senatorilor. Perpelit mai bine de cinci ore de un Congres mai informat decât se aștepta, Zuckerberg a vorbit despre viitorul Facebook, despre protecția datelor personale, amenințări reale și fictive și, evident, despre responsabilitate. Dacă vreți să urmăriți procesul, el poate fi vizionat integral aici.

Flancat de câțiva dintre oamenii lui, Zuckerberg a trecut de la spaimă bizară la mândrie mascată, în timp ce a răspuns cursiv, cu un calm ingineresc. Asta nu înseamnă că roboțelul pe care lumea iubește să-l urască nu a dat și rateuri. Senatoarea Cantwell l-a prins la înghesuială cu acuzații legate de Palantir, un monstruleț corporatist înființat de Peter Thiel. Un alt senator a venit cu un colaj format din reclame rasiste și xenofobe care rulaseră recent pe Facebook. Mai mult, senatorul Graham l-a întrebat dacă nu se teme că monopolul Facebook luptă exact împotriva valorilor susținute de companie (libertate, conectivitate etc.).

O lovitură grea, legată de conceptul de permisiune, i-a dat și Dick Durbin, un senator democrat implicat în legislația digitală. Omul l-a întrebat sincer dacă Mark îi poate spune pe loc la ce hotel stă și dacă e în regulă ca genul ăsta de informații să fie oferite fără permisiune. Tot el a insistat și pe moralitatea chestionabilă a aplicației de chat Messenger Kids, dar și pe ticurile verbale ale lui Zuck.


(Mmm, așa era și în facultate, la cursurile de tehnoetică)

Chiar și cu astfel de lovituri, Zuckerberg a rezistat până la final și, intenționat sau nu, a reușit să pară un fel de erou în lupta cu „statul”. La asta a contribuit și faptul că și-a început discursul printr-o acceptare a propriei vini, fie și de fațadă. În plus, omul a fost clar instruit în vorbitul în public și a înțeles ce impact de PR are gestul lui. Zuckerberg nu e acuzat personal de nimic, dar s-a ridicat să apere „integritatea” platformelor de social media.

Chiar dacă nu vorbim despre un proces în sensul clasic, compania lui Mark ar putea fi amendată de Congres cu o sumă colosală, mai ales dacă se descoperă că a încălcat o înțelegere cu FTC (Federal Trade Commission) din 2011. Atunci, Facebook a admis că e posibil să-și fi indus în eroare consumatorii cu privire la siguranța datelor lor.

De remarcat e că în cazul Cambridge Analytica, Facebook nu a anunțat FTC la timp, adică în 2015, când a suspectat prima dată că aplicația lor nu funcționa corect. La izbucnirea scandalului, conducerea companiei de social media a considerat că faptul era deja consumat. Totuși, Cambridge Analytica e o firmă britanică, iar procesul de acolo primează în fața auditului pe care Facebook a promis că-l va încheia și oferi Congresului.

Așa cum observa o prietenă, tristețea lui Mark nu a venit însă după expunerile senatorilor sau după disertația lui, ci cam dupa a patra sau a cincea sesiune de întrebări. Atunci Mark a realizat că atât publicul obișnuit, cât și niște senatori de peste șaizeci de ani (majoritatea) înțeleg perfect cu ce se ocupă Facebook și din ce își face banii. Sigur că au existat și excepții, dar oamenii ăia păreau să știe foarte bine unde se oprește libertatea comercială și unde începe responsabilitatea morală.

În cazul Cambridge Analytica, audierea s-a rezumat la acceptarea faptului că Facebook ar fi trebuit să facă verificări suplimentare și să nu meargă doar pe „buna credință” a celor implicați. Din punctul de vedere al gigantului american, lucrurile sunt simple: o aplicație creată de un utilizator legitim al site-ului a colectat mai multe date decât avea dreptul și le-a vândut mai departe. Mark își susține sus și tare dezamăgirea și are toată încredere în auditul pe care Facebook îl va încheia… cândva. Notă personală: dacă datele preluate de CA chiar sunt o problemă pentru voi, aveți la dispoziție instrumentul ăsta pentru verificare.

Să vedem însă câteva din problemele ridicate de senatori și parate cu succes de Zuckerberg, dar și pe cele care nu și-au găsit răspunsul în artificiile verbale ale invitatului.

  • Aparent, permisiunea se rezumă la posibilitatea de a opta pentru sau împotriva unei opțiuni (opt-in și opt-out). Pentru buna funcționare a aplicației, Facebook pleacă de pe poziția „pentru” (opt-in).
  • Dacă există opțiunea de a opta împotriva unei opțiuni, eventualul abuz va fi și vina utilizatorului sau poate în principal vina lui.
  • Facebook nu poate impune restriciții speciale pentru anumiți utilizatori, chiar dacă ei abuzează de avantajele platformei. Datele oferite cu „permisiune” vor mai fi în pericol.
  • Abilitatea de a-ți implica prietenii și datele lor în aplicațiile tale e parte din structura de bază a rețelei sociale.
  • Facebook este complex și de-asta e vulnerabil, în comparație cu alte aplicații precum WhatsApp. Pentru a-l folosi pe primul, utilizatorii trebuie să ofere mult mai multe date decât ar face-o în mod normal.
  • Facebook Messenger poate colecta SMS-uri și numere de telefon, mai ales dacă ai ales ca SMS-urile tale să fie afișate acolo (din telefoanele Android, în special). Facebook nu a colectat vreodată apeluri vocale.
  • Facebook cunoaște identitătile publicitarilor care-I folosesc platforma, dar cam atât. Încă nu e clar dacă și consumatorii ar trebui să le știe, deși Congresul a cerut de mai multe ori o asigurare în sensul ăsta.
  • Libertatea de exprimare e importantă, dar mai important e să blochezi conținutul periculos și teroriștii. Algoritmii care detectează și ajută la sortarea mesajelor „ofensatoare” rămân, chiar dacă uneori au victime nevinovate.
  • Discursul ofensator sau „hate speech” nu poate fi definit prea clar, iar Mark admite că e important ca posibilitatea dezbaterii să existe. Soluția rămâne însă inteligența artificială, nu legislația. Cel mai tânăr senator e în asentimentul lui: Nu susțin reglementarea! Adulții au nevoie de dezbateri puternice! (I’m not for policing! Adults need vigurous debates).
  • Creșterea bazei de angajați poligloți și traducători e prioritatea marilor rețele sociale. Scopul Facebook este să ajungă la 20 000 de angajați specializați exclusiv pe „evaluarea conținutului” (content review), până la finalul anului.
  • În paralel, Facebook investește în A.I., cât mai mult A.I. Mark nu crede că inteligența artificială pune probleme reale, deși utilizatorii nu înțeleg prea clar modul în care ea lucrează.
  • Congresul apreciază cum și-a construit Mark rețeaua, dar Facebook-ul de azi nu mai e ceva care funcționează din camera lui de cămin. Înțelegerea legislației și stabilirea unor standarde trebuiau sa fie de multă vreme pe listă.
  • Viitorul va fi plătit. Zuckerberg a amintit în două instanțe despre posibilitatea de a plăti pentru un Facebook mai curat și despre faptul că Facebook va rămâne gratuit „într-o variantă a aplicației”. Intențiile lui și ale companiei sunt de a găsi modele mai profitabile decât cel curent.
  • Comercial nu e rentabil să protejezi utilizatorii, dacă ei nu o fac și singuri. Între profit și principii, o companie se va gândi în primul rând la profit (concluzia aparține unui senator, nu lui Mark).
  • Una din problemele Facebook este scăderea timpului mediu petrecut de fiecare utilizator pe platformă. În ciuda obiecțiilor lui Mark, până acum, Facebook nu avea motive financiare să îi scoată pe utilizatori din sistem (concluzie bazată pe cifre, tot a unui senator).
  • Facebook protejează democrația.
  • China și Rusia sunt pericolele reale, nu jucătorii interni. Facebook se luptă cu Rusia și China, aparent.
  • Trolii din Rusia manipulează în mod constant alegerile din jurul lumii.
  • Datorită recentului scandal electoral, reclamele care conțin poziții sau sugestii politice vor fi etichetate ca atare.
  • Mark nu știe ce va face cu sistemul chinez de cenzură, când va „trebui” să intre și pe piața aia. Nu de alta, dar aparent competiția cu firmele chineze e o problemă de mândrie americană și de libertate!
  • Mark are o poveste de succes care ar fi fost posibilă numai în SUA, dar Facebook trebuie să se centreze acum pe alte piețe.
  • Facebook nu vinde date, ci le folosește pe cele colectate pentru a ghida reclamele clienților lui. Doar Facebook face segmentarea, nu firmele intermediare.
  • Unii dintre primii care s-au lăudat cu utilizarea datelor de pe Facebook au fost cei din administrația Obama. Cambridge Analytica e doar cel mai vizibil caz.
  • Datele încărcate pe Facebook sunt ale tale, deși tot ce poți face este să le publici sau să le ștergi. Aparent, și faptul că poți sau nu să pui o poză sau un mesaj intră tot la categoria „drepturi de proprietate”.
  • Ștergerea contului de Facebook înseamnă și ștergerea datelor din serverul lor. Din păcate, nimeni nu garantează ștergerea datelor care te privesc din conturile altor prieteni sau aplicații.
  • Faptul că ai o arhivă pe care o poți descărca înseamnă că ai acces la absolut toate datele tale. Din nou, nimeni nu garantează că ele nu se mai găsesc în alte locuri online.
  • Aplicațiile Facebook nu colectează datele altor aplicații.
  • Facebook colectează uneori și datele unor non-utilizatori, din măsuri ce țin de… “securitatea datelor”. Non-utilizatorii își pot vizualiza datele prin înregistrarea pe Facebook.
  • Datele oneste de consumator sunt cele mai importante tipuri de date din tot ecosistemul Big Data.
  • Facebook nu poate fi tras la răspundere pentru abuzurile furnizorilor de Internet (limitarea vitezei în anumite zone sau blocarea anumitor tipuri de conținut).
  • „Legislația e sănătoasă, dar nu când blochează inovația” a fost o opinie pe care au susținut-o inclusiv o parte dintre senatori. Mark nu consideră necesară o lege specială pentru protecția copiilor sau, cel puțin, se abține să comenteze cu privire la necesitatea ei.
  • Legislația europeană și în special GDPR e o preocupare constantă atât pentru Facebook, cât și pentru Senatul american. Zuckerberg recunoaște că Europa a nimerit „unele lucruri” și e în față SUA la capitolul protecție a datelor. Se gândește să aplice aceleași standarde și în SUA… pe viitor.
  • Entitățile din afara SUA vor fi restricționate, când va fi vorba despre reclamă electorală.
  • Facebook consideră că e nevoie de mai multe legi bune, nu de legi în general.
  • Rețelele sociale cooperează cu forțele de ordine, dar nu face poliție pentru nimeni. Facebook nu intenționează să facă poliție.
  • Facebook nu oferă datele unor terți, exceptând anchetele legale.
  • Facebook nu te supraveghează, pentru că-ți oferă posibilitatea de a controla ce date oferi și de a ieși din sistem. Asta deși Facebook are acces la datele tale chiar și atunci când nu ești logat…
  • Americanii țin suficient la legile lor anti-discriminare, încât să fie ofensați de faptul că o firmă de imobiliare își poate căuta clienții în funcție de rasă.
  • Facebook nu are monopol, iar Instagram a fost cumpărat pentru că era „plin de oameni talentați și promițători”.
  • America ar trebui să fie mândră de Facebook, iar Mark nu crede că firma a devenit prea puternică. Mai mult, nu crede că inovația ar putea fi blocată de creșterea excesivă a Facebook. Din contră, firmele mici ar putea fi speriate de legislație.
  • Facebook este neutru politic, dar angajații ei nu. Facebook nu angajează pe nimeni pe criterii politice.
  • Mark susține Legea Reclamelor Oneste, dar nu o să o promoveze.
  • Din moment ce Facebook știa de ceva vreme despre Cambridge Analytica, dar nu și-a anunțatat utilizatorii, e cam greu să vorbeasca despre încredere și transparență (remarcă a unei senatoare). Aparent și datele lui Mark au fost folosite de CA.
  • Facebook nu angajează firme care să facă experimente psihologice sau legate de „nivelul de dopamină” al utilizatorilor. Interesul de marketing al Facebook ține de atractivitatea produsului, nu de înșelarea utilizatorului.
  • V-am mai spus că Facebook nu vinde date? Bine, pentru că Mark a zis-o de vreo trei ori.
  • Rețelele nu creează conținut, dar sunt (parțial) responsabile pentru el.
  • Facebook nu este o victimă, deși o parte din utilizatorii lui au fost.
  • În timp ce citeați treaba asta, acțiunile Facebook au continuat să crească. Trendul a început odată cu audierea din Senat.

Fondatorul Facebook a rezistat eroic tiradei, până când sala din jurul lui s-a golit aproape complet. De altfel, în anumite momente Zuckerberg chiar a părut a fi eroul, pe când în altele, Senatul l-a transformat în băiatul cel rău. Pentru întrebările fără răspuns (sau la care nu voia să răspundă), Mark i-a asigurat pe senatori că „echipa lui va lua legătura cu ei”. Treaba asta s-a întâmplat de multe, multe ori. Sunt convins că se va ține de promisiune, la fel cum senatorii vor respecta legile la picioarele cărora s-au aruncat în audiere.

În orice caz, dezbaterea a fost una vie, întreținută de oameni care înțeleg că în 2018 nu se mai pune problemă să te „desprinzi” de telefon sau să te întorci la „valorile tradiționale”. În final, indiferent de ce credeți despre Mark Zuckerberge și despre rețeaua lui, un lucru e destul de clar. Într-o societate care nu-ți dă voie să fii anonim, intimitatea nu pare să mai aibă viitor.

P.S: Deși a spus aproape același lucru, Mark Zuckerberg a apărut ulterior și în fața Comitetului pentru Energie și Comerț. Și aici a apărut aceeași întrebare: Cine îți deține sinele virtual? Partenerii de conversație au fost puțin mai agresivi, iar filmulețul poate fi urmărit aici.

P.S 2: Într-o notă separată, m-a șocat nivelul de civilizație discursivă a multor senatori americani, inclusiv a celor pe care-i puteai bănui de poziții conservatoare.

Haideți să facem un efort!

Posted by on 08 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Zilele trecute, am schimbat câteva vorbe cu un om a cărui scriitură sportivă e ca un crampon înfipt în gazonul proaspăt. Revigorantă.

După 10 minute de dat din gură despre cine și ce mai citește, am ajuns evident să ne văităm. E un hobby pentru bărbații de 30 de ani și mai bine. Pe ce temă? Pe tema celor care nu pot să îndruge două cuvinte și cu siguranță nu pot să le scrie, dar care simt totuși nevoia să le transmită. Îi știți foarte bine: sunt oamenii care scriu pagini de Facebook pe teme banale, dar pun puncte de suspensie între subiect în predicat, să evite virgula.

În momentul ăsta, cei doi cititori ai blogului se pregătesc să revină la maratonul de tăiat unghiile. Îi înțeleg foarte bine. Au citit de-atâtea ori despre agramați, încât li se pare că un nou articol pe temă ar fi o inevitabilă pierdere de biți. Nu vă faceți griji. Articolul ăsta nu este despre inflexibilitatea limbii române, despre cuvintele fără stăpân, invazia cratimelor sau despre distrugerea structurilor gramaticale. Este despre o categorie mai specială de oameni.

Vedeți voi, când un om începe să delireze despre cum mușețelul vindecă Ebola și despre cum Statul ne implantează microcipuri în creier, nu prea te mai interesează dacă e sau nu agramat. Nu de alta, dar înainte de a fi agramat, omul e idiot. Slabe șanse să îți pese dacă scrie sau nu corect: tot o tâmpenie va scrie. E la fel și cu oamenii depășiți de situație, care doar încuviințează prin câteva cuvinte sau comentează pe lângă subiect. Lor li se alătură și trolii de profesie, parte semnificativă a păreriștilor online. Opiniile lor nu înclină balanța dezbaterii în nicio direcție, așa că le poți tolera un dezacord.

Oamenii pe tema cărora mă văitam alături de domnul amintit sunt mult mai greu de evitat. Ei sunt în zona de mijloc. E o zonă unde ne aflăm mai toți, de la simpli pasionați de dezbatere la experți, de la cei ce caută informații la periculoșii „proști elocvenți”. Sunt oameni ale căror joburi implică de multe ori chiar conceperea de mesaje sau măcar un flux constant de e-mail-uri. Oameni cu facultăți, cu bloguri și conturi de social media. Oameni care au pretenția de a fi citiți și impresia că scriu decent, dacă nu chiar bine!

Și aici e problema. Cum vrei să fii luat în serios, când habar n-ai niște reguli elementare de morfologie, sintaxă sau ortografie? Cum crezi că opinia ta va străluci, când tu scrii „să ști”, pui virgulă între subiect și predicat, umpli fraza de semne de exclamare și folosești când majuscule, când Bold, când Italic? Cum aș putea să îți contrazic argumentele, când eu trebuie să fac un efort să îți înțeleg cuvintele? Mai mult, de ce aș face efortul ăsta, în loc să te trimit direct la coșul de gunoi al Internetului?

(Sursa: John Hart Studios)

Oricum ai reacționa, întotdeauna auzi aceleași scuze. Mă grăbeam! În regulă, dar să răspunzi pe Facebook sau pe un blog nu e o obligație. Scriam de pe telefon! Cu ce, cu bormașina? Așa scriu eu când nu sunt la job! Deci numai colegii de birou merită respect? Cu asta mă ocup, așa ca nu vreau să-mi iau munca acasă! E ca și când ai spune că, dacă ești pneumolog, n-are sens să respiri și acasă. Gramatica limbii române e inflexibilă și nu așa vorbesc oamenii! Complet de acord, doar că nu e treaba noastră să o corectăm oficial, cu atât mai mult cu cât n-avem aceeași viziune asupra limbii. Dacă refuzi să respecți reguli pe care nu le cunoști, ești puțin ignorant, nu rebel.

Deși am lucrat ceva vreme într-un domeniu unde „fascismul gramatical” era normă, nu am pretenții mari de la mesajele online. Nu am pretenții pentru că și eu aud de multe ori musca bâzâindu-mi pe șapcă. Problema e că nu pot avea o discuție cu un om trecut de 25 de ani, cu un job decent și cu prieteni reali, care scrie de parcă oferă tribut mIRC-ului. Simt că e pur și simplu o lipsă de respect față de interlocutori.

Nu, nu e nevoie să pui toate virgulele cerute de Academie, cel puțin nu pe ălea pe care le omite toată lumea (virgula dinainte de „încât”, de exemplu). Nu am pretenția nici să scrii cu diacritice, dacă dispozitivul tău nu-ți permite să faci asta rapid. E suficient ca atunci când scrii un cuvânt să îi folosești toate literele. Aș fi mulțumit să marchezi Vocativul prin virgule și să tai frazele lungi în felii. Nu arunca subiectul și predicatul în bărci diferite și nu separa nici predicatul de complementul direct. Aruncă un ochi pe dexonline.ro sau pe blogurile specializate, când nu ești sigur de un cuvânt. De fapt, verifică toată fraza, dacă ea conține un atac la persoană. Tot nu o să fie „corect”, dar măcar o să sune bine!

Poate că m-am lăsat dus de val cu ceea ce trebuia să fie inițial o diatribă de Facebook. În final, bucățica asta de text se adresează celor care pot să scrie dacă nu mai corect, măcar mai îngrijit. E un memento și pentru cei care dezbat înfocați, dar uită că un argument trebuie mai întâi înțeles și apoi combătut. Pentru toți cei care pot să ne facă viața online mai ușoară: haideți să facem un efort!

P.S: Dacă ți se pare că pluralul cuvântului minge este „mingii”, e posibil să fie prea târziu pentru tine. Virusul a avansat prea mult!

Uniți, ne salvăm!

Posted by on 10 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

După zile și zile de proteste, vechea discuție despre “noi” și “ei” a ieșit din nou la suprafață, ca un izvor de nervi dintr-un munte de angoase.

Indiferent dacă vă preferați opiniile servite cu umor sau dacă sunteți amatori de abordări analitice, mai toate vocile din online au ținut să ne avertizeze cu privire la o realitate evidentă: prăpastia din stradă dintre “tinerii frumoși și liberi” și “pensionarii de la Cotroceni” nu mai poate fi ignorată. Ea nu mai poate fi redusă nici cu dalta bunăvoinței, nici cu târnăcopul speranței. Cu alte cuvinte: suficient! Părinți, bunici, oameni săraci sau indivizi ocoliți de “miracolul” educației s-au trezit încadrați în aceeași categorie. Cât timp au ștampila în mână și RTV-ul pe ecran, cu toții au devenit dușmani ai celor ce-și cer drepturile în stradă și, implicit, spun unii, ai bunului simț.

Da, știam cu toții că în masa aia de votanți automatizați exista un subgrup pentru a cărui existență suntem cu toții responsabili (i-am ignorat, jignit prin atitudine și deseori neglijat). Lor li se adaugă, fără a fi complet separată, o mulțime ușor de manevrat și manipulat, dar și un grup pur și simplu rapace. În ultimul caz vorbim despre genul de oameni care înjură binomul și pe Soroș, deși nu sunt capabili să se iscălească. Oameni care cred că ajutoarele sociale li se cuvin, deși nu ar ieși să dea o lopată de zăpadă la o parte din drum. Ăștia sunt oamenii pe care nici socialiștii de duminică (așa-zișii “progresiști”) și nici stângiștii autentici (dacă vechiul clivaj ar mai exista) nu vor să-i salveze. De ce? Pentru simplul motiv că nu pot.

Au explicat alții mai bine decât mine că vârsta, educația comunistă, educația socială sau lipsa ei ulterioară precum și convingerile validate călduț de intelecte limitate și de manipulatori grosolani sunt o combinație greu de contracarat. Ce să-i mai spui unui om de 70 de ani, pensionat la 50, care-ți spune că Soroș vrea să-i fure pensia? Cu ce să-l îmbunezi pe zilierul cu două clase care a venit să lupte împotriva “corporatiștilor lui Iohannis”? Cum îi explici unuia care de-abia știe să numere că o “față de om bun” nu e criteriu electoral? Până la urmă, ce le spui unor oameni plătiți să urle că alții sunt plătiți?

Până să explici mulțimii fiecare concept în parte, ai de explicat concepte de bază, care țin de autocontrol, de reguli, scopuri și aspirații. Până să ai un dialog cu mulțimea, trebuie să explici principiile de bază ale dialogului, principii care n-au ținut niciodată cont de spumele Floricicăi Dansatoarea. Articolele cu multe cuvinte nu înseamnă nimic pentru oameni care de-abia silabisesc titluri de tip “Cioloș e fiul lui Soroș”. Din păcate, istoria ne arată cam ce poate face genul ăsta de oameni, dacă e suficient de îngrozit de monștri imaginari.

Da, știam cu toții că e și vina lor. Știam că printre masele de oameni la care ne uitam cu falsă sau reală compasiune au existat mereu și ticăloși, profitori și oameni nu foarte înzestrați. Ce nu știam până acum a fost numărul lor. Judecând după reacțiile multora și mai puțin după “contramanifestații”, ai spune că sunt mulți, procentual cel puțin (și raportat la grupul din care fac parte). Prea mulți pentru a justifica obsesia pentru posturi TV paranoice și surse de informare toxice.

Prea mulți pentru a justifica efortul de a-i sorta și educa. Mult prea mulți pentru a nu vedea că există și altfel de exemple. Când ai sau ai avut bunici la țară cu pensia mai mică decât jumătate din chiria ta, bunici care au luptat toata viața împotriva comunismului și au încurajat mereu “tineretul”, începi să îți pui întrebări despre ceilalți. La fel și când ai bunici pe care ideologia comunistă i-a prins, dar care tot nu agreează legiferările în secret și ordonanțele surpriză. Asta nu e o confruntare între tineri și bătrâni sau între “oameni de la țară” și “orășeni”. E o luptă dintre cei care s-au săturat și între cei care încă nu-și înțeleg deceniul. Serios, chiar nu e nevoie să îl adulezi pe Prelipceanu sau să stai non-stop pe Facebook pentru a fi apreciat de “ceilalți”. Nu e nevoie să intri în bula lor. E suficient să ai o minimă doză de bun simț, una pe care școala nu ți-o poate oferi singură.

E deja evident că momentul în care lucrurile se vor calma se apropie. Asta nu va fi neapărat în favoarea celor care țin economia în picioare. Problema este că prăpastia de mai sus nu se va închide. După episoadele de isterie din ultima vreme, după ieșirile la înaintare programate și după toate “confruntările” virtuale dintre cele două tabere, lucrurile nu se mai pot întoarce la falsa acalmie dinainte. În orice caz, cei care vor ieși terfeliți nu vor fi corporatiștii și “manipulații” care s-au strâns cu sutele de mii în Piața Victoriei și în mai toate piețele din țară. Din contră, ei au observat din nou că sunt mai mulți și mai uniți decât sperau.

Tabăra lovită va fi tocmai cea pe care o compătimeau puținii membri ai “clasei de mijloc“, până recent. Confuză și dezbinată (e greu să împaci războiul “psihotronic” cu binomurile fictive), mulțimea celor ce s-au simțit amenințați de proteste nu a făcut altceva decât să se expună. Mesajul lor a fost: Hei, știți cum voiați voi să ne ajutați prin donații și ONG-uri și să investiți în educație? Stați liniștiți, că la noi nu merge cu d-astea! Ha, ha, v-am tras-o, soroșiștilor!

Drept concluzie, mă feresc de la a propune alte soluții. Confruntarea directă nu este și nu va fi niciodată un răspuns. Chiar și în astfel de condiții, tot tabăra care nu înțelege democrația și capitalismul ar avea de pierdut. Majoritatea banilor dați statului tot spre ei se duc, iar un nou val de emigrare și dezamăgire din partea “tinerilor” tot spre bugetul lor s-ar îndrepta. Chiar și o simplă evitare în masă a obligațiilor fiscale ar face extrem de mult rău unui stat și așa șubred. Cine o să îi identifice pe vinovați? O administrație pe care politicul și-o dorește coruptă și ineficientă?

În cel mai rău caz, va fi la fel ca în anii ’90: un spațiu public dominat exclusiv de nebuni și de instituții de presă aservite și paranoice (asta când nu atentează direct la siguranța națională). Un spațiu unde politicienii fac întotdeauna ce vor, pentru că legea e un concept abstract și orientativ. Un spațiu în care Marțea Neagră se sărbătorește zilnic.

P.S: Fără nicio legătură cu articolul precedent, v-am promis niște articole pe Taste of Cinema și inteționez să mă țin de cuvânt. Iată și prima apariție. 

 

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Puțin cam mult

Posted by on 20 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Alături de flatanta întrebare “Auzi, tu ai jucat cumva în La Bloc?”, în ultima vreme m-am tot lovit de cunoștințe și prieteni care îmi reproșează că nu iau mai des atitudine online.

Cu alte cuvinte, am fost întrebat de ce nu scriu din nou despre politică sau despre ce pretind ai noștri că fac între ei, când sting lumina și gonesc presa din sală. Înțeleg că cele două articole despre vot și rezultatul lui, precum și articolul despre evoluția spectaculoasă a unor lideri locali au fost prea puțin vizibile în marea de înjurături și acuze din online. E nevoie de un articol ferm, în care să condamn clar vinovații, cu nume, prenume și cazier! E nevoie de spume!

Aici urma să sintetizez întregul haos politic și social într-o singură frază și să găsesc un vinovat ușor de transformat într-o imagine simpatică. Din păcate, nu sunt omul care să umple pagini întregi de injurii și nici nu suntem în punctul în care ele să mai aibă impact. Antreprenorul a scăpat neprins, votul a trecut, iar partidul care a deținut mai des puterea decât concertează Delia este din nou la putere. Acum asistăm aproape neputincioși la un bombardament de legi pe care poporul nu le dorește, dar pe care media nu e capabilă să le dezbată și combată.

Sigur, ne putem indigna și ieși în stradă și simt că vom tot face asta în următoarea perioadă, însă contextul național și internațional nu este unul favorabil gândirii. O gașcă de hoți încearcă să-și elibereze camarazii de arme, în timp ce șefii lor își întind tentaculele în instituțiile și așa nefuncționale ale statului român. America a căpătat un președinte imprevizibil, pe când Europa se dezintegrează treptat și se grupează în nuclee pe care istoria le-a mai văzut. Și totul se întâmplă nu la nivel de decadă, ci la nivel de săptămână.

În condițiile date, e normal ca puținii oameni care cu un an în urmă țineau pancarte în stradă să vrea să le scoată din nou (am mai scris despre ei și dintre ei). E o consecință normală a disperării și, de data asta, lucrurile chiar arată negru. Arată negru pentru că nu știi unde să fugi și, serios vorbind, dacă nu erau lucruri care să te țină aici, probabil ai fi citit demult textul ăsta de pe alt IP. Disperarea asta acumulată este probabil și motivul pentru care lumea e atât de șocată de comportamentul actualei guvernări.

Dacă te uiți atent la istoricul și CV-urile oamenilor care ne conduc, realizezi că nu te puteai aștepta la cine știe ce revelații. Doar că, după un an de guvernare aproape normală într-o Europă bipolară, parcă ai fi lăsat acolo un licăr de speranță (înainte de alegeri, cel puțin). În plus, când dispare vocea aia din cap care-ți spune “lasă, bă, că poți să pleci mereu la mai bine!”, atunci începe să-ți pese. Când impozitele îți sunt încărcate cu promisiuni politice, făcute pentru oameni cărora educația nu le mai poate oferi un viitor, atunci începe să-ți pese. Când ești sfidat pe față sau înjurat de vreun individ care, conform Constituției, ar trebui să se teamă de tine, atunci îți pasă.

Dar nu, nu am scris textul ăsta siropos pentru a spune că mă dau bătut. Sunt doar puțin copleșit, ca mulți alții care-și strigă neputința sau furia, atât online, cât și offline. Pur și simplu nu cred că în punctul ăsta se mai pot adăuga lucruri constructive discuției. Prin urmare, prefer să susțin efortul general sau bat câmpii și să-mi văd de propriile proiecte (precum o răceală teribilă care mă chinuie de o săptămână). Pe foaie, mi-am făcut datoria de “om închis în bula Facebook”: am votat mereu, am ieșit la proteste când am simțit că merită și, când am avut ocazia, mi-am promovat propriile inițiative (votul alb și balotajul, în trecut).

Da, știu că ar trebui să ne implicăm mai mult și că nu e suficient să facem “campanii”. Mai știu însă și că oamenii care spun asta sunt în general ăia care nu fac absolut nimic. Ei și jurnaliștii români, adică exact oamenii care nu fac absolut nimic. Pe moment însă, tot ce se întâmplă în perioada asta este… puțin cam mult. Este puțin cam mult și nouă, tuturor, ne e puțin cam scârbă.

P.S: Altfel, noroc cu geții din serialul ăsta, altfel n-ar fi avut cine să apere pârloaga (sau bârloaga, după caz).

Next»