Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Restul, vă rog!

Posted by on 24 Jun 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Supermarket de cartier. Îmi aștept de trei minute restul. Ce să-i faci, „nu merge POS-ul”! În spatele meu s-a format o coadă de oameni plictisiți, toți cu portofelele la vedere, toți pregătiți să schimbe bucăți de plastic pentru plastic la bucată.

Acum o săptămână, o colegă ne împărtășea surpriza de a putea plăti peste tot cu telefonul sau cardul, inclusiv pentru cafeaua de dimineață… în Norvegia. Evident, era vorba despre ceva ce norvegienii rezolvaseră cu ani în urmă. Cu mici excepții am văzut același lucru în mai toate țările Europei de Nord. Localitate germană de la poalele munților? Acceptăm inclusiv card de credit! Orășel industrial din Polonia? Sigur că puteți plăti contactless!

Sunt convins că nimic din paragraful anterior nu vi s-a părut surprinzător, mai ales dacă trăiți într-unul din orașele mari ale României, unde lipsa POS-ului poate fi subiect de plângere. Totuși, în majoritatea orășelelor de provincie, bancomatul e în continuare un liant necesar între banii de pe ecran și banii din buzunar.

De ce nu merge și la noi sistemul? Mulți ar spune că e vorba despre reticența la tehnologie sau despre lipsa tehnologiei în sine. Dacă însă ar fi numai asta, băncile ar fi rezolvat de multa vreme problema: se pricep atât la campanii de informare, cât și la a băga pe gât comercianților și utilizatorilor tehnologii mai mult sau mai puțin utile.

Nu, băncile nu au pus la dispoziție tehnologii contactless și online banking mai devreme (cu mici excepții, precum ING) din cauza vreunei limitări tehnologie. Nu, băncile pur și simplu nu au avut publicul care să le amortizeze investiția. La noi, neîncrederea în „banii virtuali” are motive ceva mai relevante pentru anomia care ne caracterizează.

1.Neînțelegerea economiei. Frica de bănci e un fenomen destul de vechi, fără legătură directă cu România. Frica de tot ce înseamnă economie este însă specifică națiunilor mici, națiuni care s-au considerat mai mereu înșelate la masa istoriei. Oamenii speriați de crize preferă să-și țină banii fizic la saltea, în loc să participe la sistem. Lucrul ăsta ar fi util, dacă valoarea banilor n-ar fi exact aceeași, fie că sunt tipăriți, fie că apar pe un extras de cont. Dacă sistemul cade, „valoarea” dispare.

Din păcate, refuzul de a pricepe niște lucruri nu se traduce și într-o precauție sporită. Aceiași oameni care vă spun cu mândrie că își țin economiile acasă sunt, din păcate, aceiași care semnează contracte de credit aiurea sau participă la scheme piramidale. Nu avem încredere în bănci, pentru că nu înțelegem de fapt cum funcționează. Nu le înțelegem, dar credem că le-am fraierit.

2.Neîncrederea în stat. Trecând peste faptul că suntem prizonierii unui stat cleptoman și antagonic, adevărata problemă în cazul digitalizării este lipsa unor plase de siguranță. Nimeni nu poate cu adevărat conta pe stat și pe legislația lui să medieze eventualele dispute, așa că tot ce rămâne de făcut este să privești cu suspiciune la oricine îți cere cardul pentru o „mică tranzacție” – fie că e un serviciu digital, fie că e oficiul ANAF.

Până la urmă, să nu uităm că actuala conducere a statului vrea să naționalizeze pilonul II de pensii, adică un pilon construit special pentru a ne proteja de incapacitatea statului de a ne gestiona banii!

3.Corupția și evaziunea. Tranzacțiile făcute printre POS sunt mai greu de ascuns, atâta tot. De-asta chioșcul de la colț, deși are sute de oameni care-i trec pragul, nu are „cu cardu’” și îți dă bon numai uneori (și ăla non-fiscal). De asemenea, chiar dacă după Panama Papers nu ați zice că e așa, o șpagă intrată în sistemul bancar poate fi blocată mai ușor decât una transformată în terenuri, apartamente sau caltaboși.

4.Sărăcia. Am explicat pe larg de ce sărăcia lasă urme profunde în mentalitatea unui individ și, implicit, în cea colectivă. Un om care toată viața a fost pe minus și care deodată reușește să pună ceva deoparte nu se va gândi la un cont de economii sau la o investiție. Nu are de ce. Va vrea să „păstreze” și să „aibă” pe loc, neștiind când îl va lovi iar norocul. În niciun caz nu va înțelege necesitatea de a plăti un comision lunar din „banii lui” (sau banii ei).

Economisirea este pentru un om crescut în condiții modeste ceva ce se construiește prin abstinență financiară și zgârcenie, nu prin grijă și investiție. Reflexul de a lua cu ambele mâini și de a striga din toate puterile „al meu” nu dispare cu vârsta.

 

(Sursa Imaginii)

 

5.Frica. Nu, nu-i vorba despre frica de furt sau despre spargerea contului. Aia e naturală și oricum oamenii se vor proteja tot la suprafață. În cazul românilor vorbim și despre o frică de eficiență. Dacă totul s-ar întâmpla online sau prin câteva validări la un automat bancar, inutilitatea sistemelor existente ar fi mai vizibilă. Ca oameni care n-au mai văzut de ani de zile un „casier”, cozile pentru „plătit curentul” vi se par aranjamente distopice. Din păcate, pentru unii, ele sunt echivalentul grupurilor de Facebook: ocazii de a socializa pe parcursul întregii zile. În plus, gândiți-vă câte joburi ar dispărea dacă lumea ar înțelege că cele șapte drumuri săptămânale la bănci și ghișee s-ar putea rezolva din câteva click-uri.

Sigur, la asta se adaugă și paranoia, însă oameni care urlă că vor fi microcipați există în toate țările, inclusiv în cele unde oamenii chiar sunt microcipați. Pe lângă ei, există și oameni cât se poate de raționali care simt nevoia de concret: își doresc ca lucrurile pentru care muncesc să fie cumva tangibile. Lor li se adaugă și cei profund îngrijorați de propria siguranță și intimitate. Toate grupurile ăstea reprezintă însă o minoritate. Lipsa educației economice, neîncrederea, corupția, sărăcia și frica sunt piedici mult mai mari în calea unui viitor financiar sănătos.

Problemele amintite până acum se resfrâng asupra tuturor tehnologiilor din sectorul bancar, de la carduri contactless, la tranzacții online sau cipuri NFC. În plus, dacă tu nu ai încredere într-un transfer matematic, cum să-ți cer să plătești un abonament lunar la un serviciu digital? Cum să îți spun că e în regulă să achiți dinainte un produs comandat online și că nu e nevoie să stai cu teancul de bani la ușă?

Per total, dacă asta ar afecta doar populația locală, tot n-ar fi o problemă. Ne-am rezolva toate tranzacțiile live, prin troc. Un plin de benzină? Super, te costă doi purcei de lapte! Problema e când se rătăcește câte un turist străin prin faimoasele noastre stațiuni și constată stupefiat că nu poate lăsa bacșiș de pe card. Atunci e momentul în care vedem exact unde suntem. Omul ăla nu poate face ceva considerat normal în alte țări. Singura problema e că nu tehnologia îi lipsește (ceva ce poate lipsi din multe locuri), ci cadrul mental care să accepte un bacșiș nemototolit.

Din păcate nu vom rezolva problema asta prea curând. Nu o vom rezolva pentru că nu vrem să o rezolvăm sau nu vrem să credem că e problemă. Pentru că suntem… noi! Da… da, doamnă, e în regulă! Dați-mi un loz dacă n-aveți doi lei!

P.S: Dacă sentința, fie și temporară, dată lui Dragnea a avut darul de a uni opinia publică, caricatura franțuzească din săptămâna anterioară ne-a arătat din nou că stăm puțin mai bine cu simțul umorului decât cu cel al penibilului.

Still Made in Romania

Posted by on 21 Jun 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Ca orice pui de dac sunt obișnuit să primesc uneori produse proaste și foarte proaste, în schimbul unor sume mai mici sau mai mari de bani…

Ce nu sunt însă obișnuit este să nu primesc nimic în schimbul oricărei sume de bani. Cu alte cuvinte, nu sunt încă obișnuit să primesc țeapă, în ciuda mediului propice. Din păcate, prezența sau absența țepei nu ține de mine, ci doar de către cei care au primit-o înaintea mea și au decis să tacă. Prin urmare, pentru a rupe puțin lanțul frustrărilor, o să vă povestesc cât se poate de simplu despre un produs prost, pe care am avut neșansa să-l întâlnesc.

Acum vreo săptămână, mi s-a pus brusc pata să-mi cumpăr rulouri de pânză pentru ferestre. Știți despre ce vorbesc: e vorba despre acele jaluzele formate dintr-o uriașă bucată de pânză, înfășurată pe un sul și acționată, evident, de un șnur. Sunt un produs relativ simplu, dar care nu oferă neapărat o soluție pe termen lung. În limbaj popular li se mai spune și „storuri”. Din fericire, cam asta și căutam: o soluție pe termen scurt, până când apuc să-mi pun jaluzele verticale, pe șină.

Totuși, sunt convins că vă interesează foarte puțin istoricul ferestrelor mele. Ce e însă de reținut din paragraful de mai sus e că am vrut din start o soluție ieftină și temporară. Mai mult, pentru a-mi introduce în joc propria vină, e de menționat că nu sunt chiar un tip îndemânatic. Am lipit țevi și schimbat prize, am montat dulapuri IKEA și am asamblat chiar și un pantofar românesc. Ultimul de altfel m-a făcut și să scriu despre modul absolut dureros în care sunt scrise instrucțiunile de utilizare de pe produsele autohtone.   Pot să țin un ciocan în mână, dar nu m-aș recomanda niciodată în defavoarea unuia care chiar se pricepe. Prin urmare, aveam nevoie de un produs relativ ușor de montat, pentru băieți mai agili cu mouse-ul decât cu tesla.

Am dat peste produsul ăsta, similar cu unul văzut într-un magazin de bricolaj, dar produs de altă firmă. Este vorba despre un rulou textil produs de firma Lariana, o firmă românească din Sibiu care ne întâmpină online cu următorul mesaj:

Acum, sincer să fiu, oamenii ăștia erau singurii care aveau online mai toate mărimile posibile de rulouri textile și suficiente culori încât să le pot asorta cu alte lucruri de prin casă. De asemenea, sistemul de tip „clemfix” părea ușor de utilizat și prins de rama geamului. Cu alte cuvinte, mă așteptam să primesc un produs ieftin și ușor de montat, dar fără cine știe ce rezistență în timp.

Ce am primit în schimb a fost un produs în care cuvântul „pânză” a fost singurul care merita să se regăsească pe etichetă. Am comandat două astfel de rulori și problemele au început de când am încercat să le scot din ambalaj. Ambalajul era de altfel compact, fără prea mult plastic… dar greu de deschis fără să faci praf pânza sau instrucțiunile înghesuite acolo.

Apropo de instrucțiuni: evident că existau două seturi diferite, unul pe interior și altul pe exterior! Am presupus însă că există două moduri de a monta ruloul: unul cu respectiva clemă (clemfix) și altul pe baza unor benzi dublu adezive. Am presupus asta după ce am analizat un produs similar.

Să trecem însă peste inconvenientele inițiale pentru că, din nou, nu mă așteptam la mai mult. Primele probleme reale au fost însă cu banda dublu adezivă menționată mai sus. Aveam două bucățele: una era aproape uscată, alta a fost imposibil de desprins. Am zis: ok, oamenii nu-s în stare să facă o bucățică de bandă adezivă! Voi folosi un lipici dacă nu merge. Cu chiu cu vai am reușit totuși să atașez.

Apoi am constat că micile piulițe de plastic, cele care fixau rola pe geam, erau extrem de fragile și se îmbinau foarte prost. În plus, o bucățică presupus mobilă nu voia deloc să culiseze. Dacă la una dintre role mecanismul de strângere a pânzei (șnurul, practic) funcționa fără reproș, la cealaltă el n-a vrut din start să funcționeze, până să mă apuc efectiv să montez ceva.

Evident că n-am reușit să montez prima rolă fără să fac praf câteva bucățele de plastic. Mi-am spus simplu: sunt nervos și neîndemânatic, alții sigur au reușit! Din păcate, șnurul nefuncțional m-a făcut să dau jos prima rolă, chiar dacă o fixasem cât de cât. Am început să o montez pe-a doua unde am întâlnit aceleași probleme, dar, nefiind complet tembel, am reușit să evit câteva dintre capcanele primului montaj.

Mergea! Fereastra mea a avut un „stor” complet funcțional! Timp de vreo două ore, timp după care întregul atelaj s-a prăbușit, în momentul în care am încercat să strâng rola.

Evident, m-am enervat, dar am scris o recenzie ceva mai blândă decât textul ăsta. Totuși, mai mult de o stea n-am putut să ofer produsului. Da, e posibil să fi fost neîndemânatic… de două ori. Da, e posibil ca rama veche a ferestrei mele să nu fi fost ceea ce au avut în minte producătorii.

Dar, dar la fel ca în cazul altei creații locale, un dulap textil, calitatea îndoielnică a unor piese face produsul final aproape de neutilizat. Sincer, sunt convins că oameni mai orientați decât mine au montat imediat jaluzeaua. Tot la fel de convins sunt însă că ea a rezistat maxim două săptămâni și asta la o utilizare ocazională.

În regulă, dom’le, ai primit un produs nefuncțional și nu l-ai putut returna pentru că ai încercat să-l montezi tu. Ce vrei să se întâmple mai departe?

Într-o țară civilizată: Producătorul sau distribuitorul m-ar contacta pentru niște scuze și, evident, pentru lămuriri. Mi-ar explica greșelile făcute de mine sau, în cazul cel mai probabil, ar promite că va repara problemele produsului. Ați spune că e un efort, dar două bucăți de bandă adezivă și îngroșarea unor mici piese de plastic nu încarcă fantastic procesul de producție. Ulterior aș primi (contra cost, că nu din cauza banilor am ales produsul) o variantă îmbunătățită iar eu, pentru că nu sunt pornit în mod deosebit pe firma asta, aș scrie gratuit un alt articol, de laudă. Sigur, pentru ei sunt doar un cumpărător supărat, dar am fost totuși un cumpărător!

În România: Aici, în general, lucrurile se întâmplă după un tipar fix, deși nu spun neapărat că lucrurile vor sta așa. Întâi, după ce vede articolul, șeful cel mare se supără și pune un angajat să-l amenințe pe clientul care scrie pe net cu procesul. Cum își permite? După câteva zile, se lămurește și el că nu există niciun temei legal pentru care poți da în judecată autorul unei recenzii de produs, mai ales dacă poate dovedi că a achiziționat produsul. Apoi, din senin, atât pe emag.ro cât și pe blog, vor apărea niște comentarii semnate cu nume ca Alex sau Dana. Absolut toate, în mod bizar, vor fi testat produsul care e foarte bun, de unde rezultă că eu sunt un ins răuvoitor sau pur și simplu incapabil să lipesc o bucată de plastic. Asta dacă nu mi se vor face oferte dubioase (cum am pățit cândva cu o marcă de bere) sau nu voi fi înjurat sistematic peste tot. Sigur, faptul că mă plimb de șaișpe ani în spațiul online mă va face incapabil să detectez un IP sau un proxy…

N-aș vrea să fiu negativist și să înclin spre a doua variantă, dar Clausweb a procedat exact la fel. Proprietarii firmei ar fi putut intra să spună: „Scuze că ți-am răspuns așa, omule, eram și noi nervoși într-o seară!” și aș fi înțeles. Din păcate pentru ei, micii mârlani au preferat să ducă un fel de război online timp de vreo câțiva ani cu toți cei care i-au acuzat de nesimțire. Și au pierdut.

Vrem nu vrem, de-asta avem probleme cu produsele românești și cu cei care le fabrică. Nu pentru că oamenii lor nu ar avea talent și nu pentru că nu există inspirație. Până la urmă, și rolele ăstea sunt un produs care acoperă o nișă, altfel nu ajungeam la ele. Problema e că nu știm sau nu vrem să primim feedback. E ceva general, nu are legătură cu cei menționați în articol care s-ar putea să reacționeze chiar pozitiv până la urmă. Oricum, rezistența la feedback ar fi o problemă.

A doua problemă este că avem impresia că, dacă ignorăm ceva, acel ceva va dispărea de la sine. Un exemplu bun poate fi chiar actuala guvernare. Tocmai de-asta știu că există un băiat sau o fată undeva acolo care a citit articolul ăsta și acum spune cu satisfacție: Ha, ha, uită-te și la fraierul ăsta, a luat țeapă cum am luat și eu!

P.S: Personal, aș fi preferat să pot scrie un articol simpatic și pozitiv, ceva ce cititorii așteptau de multicel. Din păcate, am simțit că defularea asta a fost necesară. Îmi cer scuze dacă v-am stresat inutil.

P.S 2: La sugestia unui comentator, am comandat exact același lucru de la www.insuladeperdele.ro. Deși modul de comandă mi s-a părut ușor primitiv (telefonic, cu mărimile și adresa dictate unui operator), am primit același tip de rolete, cu două sisteme de prindere. L-am folosit exact pe cel folosit și mai sus (adeziv și cârlig) și, spre surpriza mea, a mers și încă ține. Motivul? Adezivul era mai puternic și funcțional, iar cârligul de prindere a rezistat atașării (deși instrucțiunile de montare erau la fel de încâlcite)

Nu mi s-a dat ocazia

Posted by on 16 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Știți care-i cel mai frustrant aspect al Internetului? Faptul că te lasă fără scuze.

Într-o perioadă în care un videoclip te poate propulsa pe scenă sau îți poate ruina cariera încă neîncepută, mi se pare ciudat să văd oameni care se vaită că „nu li se dă ocazia”. Ocazia să ce? Ocazia să se lanseze, să se promoveze, să fie descoperiți, să fie citiți sau să primească fonduri. Pe scurt, ocazia de a nu fi anonimi.

Suntem înconjurați de platforme de crowdfunding și crowdsourcing, de rețele sociale cu publicuri de milioane de oameni, de bloguri, site-uri și edituri care abia așteaptă să profite de prospături. Până și televiziunile sunt deschise către „iluștrii anonimi” și ai șanse să scoți un hit doar cântând în fața telefonului. Per total, suntem la mile distanță de posibilitățile generațiilor trecute, chiar și de-ale celor crescute în țări civilizate. Cu douăzeci de ani în urmă, procesul de selecție era decis de către media. Acum, noi suntem media. Și totuși, prea mulți așteaptă ca „marea lovitură” să vină din afară, de la un binefăcător neîntâlnit.

Zilele trecute, am asistat la nu mai puțin de trei discuții pe marginea prestațiilor publice ale lui Jordan Peterson, controversatul psiholog canadian. Recent, omul a intrat în atenția mai multor jurnaliști, majoritatea de stânga, pentru câteva afirmații nu chiar corecte politic. Acum, nu știu câtă dreptate are Peterson, un om mai interesat de argumentare decât de argumente în sine. Rămâne să discutăm altă dată. Ce m-a intrigat mai tare a fost comentariul unui amic. Omul zicea că există zeci sau sute de oameni mai inteligenți decât Peterson în mediul academic, dar n-au avut șansa să se manifeste… săracii!

Bun, și eu întreb acum: ce i-a oprit și ce îi oprește? Ce ține în frâu popularitatea unor oameni care nu doar că pot, dar ar trebui să se manifeste și să-și lanseze ideile în afara sălii de curs? Ce îi oprește să aibă propriul canal de Youtube, să meargă la emisiuni online (ușor de accesat) și, per total, să fie niște „influenceri”? Păi mai nimic, în afară de frică.

O parte dintre cititori îmi vor spune: dar stai, că poate nu toată lumea vrea să fie faimoasă! De acord, deși trăim într-o societate care nu te lasă să fii anonim. Totuși, dacă nu vrei să participi la dezbaterea publică, nu te văita că un nene faimos și mai nou și bogat vinde mii de cărți și demolează jurnaliste. E dreptul lui și, dacă îi iese, înseamnă că are și validare publică pentru asta. Cine e mai credibil dintre Peterson și profesorul Petrescu? Exact.

Dacă Peterson s-a expus, și-a asumat și succesul și sutele de comentarii în care cineva îi amenință rudele decedate. A depășit la un timp frica de ridicol. Așa cum spuneam mai sus, frica asta e principalul combustibil al reticenței. Teama că toate chestiile ălea la care suntem „buni” în capul nostru vor fi ridiculizate de publicul online, adică de mai toată lumea. Teama de feedback. Și, cum foarte puțini oameni sunt suficient de maturi să piardă, contactul cu realitatea poate fi distrugător.

Lumea online e simplă: te ridici rapid, eșuezi rapid. Un produs prost sau inadecvat publicului nu rezistă. Și poate asta e și problema. Ne place să menținem iluzia că „am fi putut face”, nu să aflăm că e mai bine că n-am făcut. Nu suportăm eterna provocare a trolilor: dacă ești așa de deștept, fă-o tu mai bine! Evident, în multe situații, o astfel de provocare e un non-sens, dar nu când vorbim despre nișe. Dacă tu dai lecții de chitară și critici deschis tutorialele altora, mă aștept să predai mai bine, nu? Dacă ăla e promovat „pe nedrept”, atunci tu ar trebui să ai măcar o parte din succesul lui, tu fiind mai bun, este? Cu alte cuvinte, dacă te lauzi, am dreptul să te provoc.

Fenomenul e valabil și pentru scriitori, jurnaliști, influenceri, cântăreți și mai toate categoriile care până acum zece ani aveau nevoie de un mecena generos și de un public numeros pentru a atinge succesul. Niciuna din categoriile înșirate nu mai are astăzi nicio scuză. În fond, de ce să vânezi o ocazie, când poți să-ți construiești în fiecare moment una?

P.S: Succesul ține de trenduri, perioadă și de noroc, dar „șansa” nu mai depinde exclusiv de alții. Cum o să te lansezi, dacă nimeni nu te vede?

Haideți să facem un efort!

Posted by on 08 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Zilele trecute, am schimbat câteva vorbe cu un om a cărui scriitură sportivă e ca un crampon înfipt în gazonul proaspăt. Revigorantă.

După 10 minute de dat din gură despre cine și ce mai citește, am ajuns evident să ne văităm. E un hobby pentru bărbații de 30 de ani și mai bine. Pe ce temă? Pe tema celor care nu pot să îndruge două cuvinte și cu siguranță nu pot să le scrie, dar care simt totuși nevoia să le transmită. Îi știți foarte bine: sunt oamenii care scriu pagini de Facebook pe teme banale, dar pun puncte de suspensie între subiect în predicat, să evite virgula.

În momentul ăsta, cei doi cititori ai blogului se pregătesc să revină la maratonul de tăiat unghiile. Îi înțeleg foarte bine. Au citit de-atâtea ori despre agramați, încât li se pare că un nou articol pe temă ar fi o inevitabilă pierdere de biți. Nu vă faceți griji. Articolul ăsta nu este despre inflexibilitatea limbii române, despre cuvintele fără stăpân, invazia cratimelor sau despre distrugerea structurilor gramaticale. Este despre o categorie mai specială de oameni.

Vedeți voi, când un om începe să delireze despre cum mușețelul vindecă Ebola și despre cum Statul ne implantează microcipuri în creier, nu prea te mai interesează dacă e sau nu agramat. Nu de alta, dar înainte de a fi agramat, omul e idiot. Slabe șanse să îți pese dacă scrie sau nu corect: tot o tâmpenie va scrie. E la fel și cu oamenii depășiți de situație, care doar încuviințează prin câteva cuvinte sau comentează pe lângă subiect. Lor li se alătură și trolii de profesie, parte semnificativă a păreriștilor online. Opiniile lor nu înclină balanța dezbaterii în nicio direcție, așa că le poți tolera un dezacord.

Oamenii pe tema cărora mă văitam alături de domnul amintit sunt mult mai greu de evitat. Ei sunt în zona de mijloc. E o zonă unde ne aflăm mai toți, de la simpli pasionați de dezbatere la experți, de la cei ce caută informații la periculoșii „proști elocvenți”. Sunt oameni ale căror joburi implică de multe ori chiar conceperea de mesaje sau măcar un flux constant de e-mail-uri. Oameni cu facultăți, cu bloguri și conturi de social media. Oameni care au pretenția de a fi citiți și impresia că scriu decent, dacă nu chiar bine!

Și aici e problema. Cum vrei să fii luat în serios, când habar n-ai niște reguli elementare de morfologie, sintaxă sau ortografie? Cum crezi că opinia ta va străluci, când tu scrii „să ști”, pui virgulă între subiect și predicat, umpli fraza de semne de exclamare și folosești când majuscule, când Bold, când Italic? Cum aș putea să îți contrazic argumentele, când eu trebuie să fac un efort să îți înțeleg cuvintele? Mai mult, de ce aș face efortul ăsta, în loc să te trimit direct la coșul de gunoi al Internetului?

(Sursa: John Hart Studios)

Oricum ai reacționa, întotdeauna auzi aceleași scuze. Mă grăbeam! În regulă, dar să răspunzi pe Facebook sau pe un blog nu e o obligație. Scriam de pe telefon! Cu ce, cu bormașina? Așa scriu eu când nu sunt la job! Deci numai colegii de birou merită respect? Cu asta mă ocup, așa ca nu vreau să-mi iau munca acasă! E ca și când ai spune că, dacă ești pneumolog, n-are sens să respiri și acasă. Gramatica limbii române e inflexibilă și nu așa vorbesc oamenii! Complet de acord, doar că nu e treaba noastră să o corectăm oficial, cu atât mai mult cu cât n-avem aceeași viziune asupra limbii. Dacă refuzi să respecți reguli pe care nu le cunoști, ești puțin ignorant, nu rebel.

Deși am lucrat ceva vreme într-un domeniu unde „fascismul gramatical” era normă, nu am pretenții mari de la mesajele online. Nu am pretenții pentru că și eu aud de multe ori musca bâzâindu-mi pe șapcă. Problema e că nu pot avea o discuție cu un om trecut de 25 de ani, cu un job decent și cu prieteni reali, care scrie de parcă oferă tribut mIRC-ului. Simt că e pur și simplu o lipsă de respect față de interlocutori.

Nu, nu e nevoie să pui toate virgulele cerute de Academie, cel puțin nu pe ălea pe care le omite toată lumea (virgula dinainte de „încât”, de exemplu). Nu am pretenția nici să scrii cu diacritice, dacă dispozitivul tău nu-ți permite să faci asta rapid. E suficient ca atunci când scrii un cuvânt să îi folosești toate literele. Aș fi mulțumit să marchezi Vocativul prin virgule și să tai frazele lungi în felii. Nu arunca subiectul și predicatul în bărci diferite și nu separa nici predicatul de complementul direct. Aruncă un ochi pe dexonline.ro sau pe blogurile specializate, când nu ești sigur de un cuvânt. De fapt, verifică toată fraza, dacă ea conține un atac la persoană. Tot nu o să fie „corect”, dar măcar o să sune bine!

Poate că m-am lăsat dus de val cu ceea ce trebuia să fie inițial o diatribă de Facebook. În final, bucățica asta de text se adresează celor care pot să scrie dacă nu mai corect, măcar mai îngrijit. E un memento și pentru cei care dezbat înfocați, dar uită că un argument trebuie mai întâi înțeles și apoi combătut. Pentru toți cei care pot să ne facă viața online mai ușoară: haideți să facem un efort!

P.S: Dacă ți se pare că pluralul cuvântului minge este „mingii”, e posibil să fie prea târziu pentru tine. Virusul a avansat prea mult!

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Next»