Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

După două luni…

Posted by on 18 Oct 2017 | Tagged as: Anunturi & Stiri, Viata & Nu Numai

O parte dintre voi a observat cu oarecare surprindere și, sper, cu o doză sănătoasă de nepăsare, că n-am mai activat pe blog de vreo două luni. De altfel, am și scris o minune de articol pe tema asta, promițând o întoarcere în forță.

Din păcate, absența mea nu a ținut nici de nevoia de o pauză și nici de vreun protest tacit față de social media. Așa cum am sugerat în articolul precedent, a fost vorba de o defecțiune tehnică la propria persoană. Una cu care m-am luptat mai bine de șapte ani, până când am recurs la o soluție la care aș fi ajuns oricum. O soluție chirurgicală care m-a ținut în spital aproape două luni.

Fără a intra în detalii, pot spune că a fost vorba despre o afecțiune autoimună, nu despre afecțiuni oncologice sau despre alte lucruri bănuite de prieteni, colegi și cititori. Motivul pentru care nu descriu mai clar afecțiunea și rezolvarea ei nu ține de vreun secret sau de vreo jenă (răspund de altfel în privat la întrebări), ci de faptul că plănuiesc să revin cu o carte care să descrie toată experiența. O carte care are deja un titlu, o structură și o editură preferată. Nu are însă o dată de lansare.

E greu de spus cu ce m-am schimbat după experiența asta, dat fiindcă nu am depășit-o complet. Sunt încă în faza controalelor periodice, al reglajelor de tratament și a consultațiilor, perioadă care nu mă lasă să simt că m-am desprins complet de mediul ce m-a ținut captiv. Poate de-asta am și amânat câteva zile să scriu articolul ăsta, articol care nu cred că a liniștit sau lămurit pe cineva, dar pe care simt că îl datoram celor puțini care chiar se întrebau unde am dispărut.

P.S: Altfel, mi-am propus să fac mai mult și să comentez mai puțin. Asta însă nu vă scutește de viitoarele articole pe blog, pe care le voi posta în mod constant de acum încolo, având în vedere posibilitățile relativ reduse de comunicare din următoarea perioadă.

Războaie, corporații și purceluși mutanți

Posted by on 23 Jul 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează un text prea scurt pentru filme proaste, dar prea lung pentru glume bune…

Știu că abia așteptați să vă întoarceți la Facebook așa că am decis să-mi restrâng textul la câteva titluri care rulează acum sau care pot fi găsite pe serviciile de streaming și DVD. Sau, cum ar spune un adolescent în fața primei cuceriri: o să termin repede…

Dunkirk (2017)

Ultimul film al lui Christopher Nolan are atât de multe recenzii pozitive, încât începi să-ți pui întrebări. Să fie britanicul atât de bun? Răspunsul este: da, până acum… da. În Dunkirk, Nolan rămâne voit fără jucăriile preferate, tematica S.F. și efectele speciale, și ne trântește un film impecabil cap-coadă, cu o editare sonoră incredibilă și o cinematografie monumentală. Dacă pentru muzică (nu și pentru sunet) este responsabil Hans Zimmer, pentru cinematografie îi putem mulțumi lui Hoyte van Hoytema, un olandez care a marcat deja câteva goluri.

Dacă despre retragerea de la Dunkirk nu se pot spune noutăți, despre abordarea lui Nolan se va vorbi ceva vreme. Dunkirk e un film claustrofobic, compus din trei povești separate și ușor decalate în timp. Scenariul aduce îi aduce în prim plan atât pe eroii de conjunctură, cât și pe cei speriați de iminența catastrofei. Totul înconjurat de unghiuri cinematografice care fac 3D-ul absolut inutil, motiv pentru care Nolan nu îl folosește. Metoda științifică abordată de regizor chiar strălucește. Dunkirk este genul de producție care mai demonstrează o dată că cetatea filmului a fost, este și va rămâne la Hollywood, nu la Cannes, Veneția sau Toronto. E un film obligatoriu pentru cinefilii europeni aspiranți, mai ales că e și destul de scurt. Nu de altceva, dar trebuie să vadă și ei cum se face, cu sau fără buget.

Altfel, actorii sunt la înălțime, însă nu ei sunt vedetele filmului. De fapt, în Dunkirk, toți soldații sunt reduși la o masă amorfă și speriată, motiv pentru care talente precum Tom Hardy (care își reia involuntar rolul din Batman), Cillian Murphy sau Kenneth Branagh pot sta liniștiți lângă Harry Styles, un cântăreț de pop enervant care, culmea, face un rol decent.


Tom Hardy

(Tom Hardy fiind Tom Hardy – Sursa

Okja (2017)

Bong Joon-ho a atras tuturor atenția cu Snowpiercer, iar Netflix ne-a trezit curiozitatea după ce lungmetrajele lor S.F. (Spectral, The Discovery, iBoy) au început să fie la înălțimea serialelor. Okja arată excelent atât vizual, cât și la nivelul numelor de pe afiș. Pe lângă micuța coreeană căreia i-ai putea spune “personaj principal”, în film apar Tilda Swinton, Paul Dano și Jake Gylenhaal pe care nu-l vedeam în rolul unui Ace Ventura alcoolic. Coloana sonoră aduce puternic aminte de Goran Bregovic, iar filmul a fost inițial huiduit la Cannes pentru prezența logoului Netflix. Toate ingredientele ar trebui să ducă la o producție excelentă, nu?

Din păcate, la nivel narativ, Okja livrează o marfă neglijabilă, un fel de Free Willy în care obiectul salvării este o purcelușă mutantă, vânată de o corporație care atacă Monsanto. Mesajul anti-GMO și parodierea activismului modern sunt binevenite. La fel sunt și glumele cu accent cultural, strâns legate de obsesiile sud-coreenilor. Într-un final însă, Okja rămâne un film care poate fi uitat lejer după prima și singura vizionare.

Okja

(Un omuleț purceluș și o purcelușă omuleț – via Slashfilm)

Kong – Skull Island (2017)

La momentul lansării, Kong îi trăgea tare cu nume precum Tom Hiddleston, Samuel L. Jackson, John Goodman și John C. Reilly. Chiar și așa, recunosc că nu aveam mari așteptări de la titlul ăsta. După ultimul film cu Godzilla (de care universul Kong este legat) și după încercarea anterioară de remake (Peter Jackson), nu credeam că maimuța gigantică ne mai poate rezerva surprize.

Nu numai că Skull Island este impresionant vizual, dar filmul este și foarte relaxant. Cu excepția lui Jackson, etern tensionat, toți actorii par să se distreze la culme în noua producție. Nu văd niciun motiv pentru care publicul nu ar face la fel. Skull Island e o poveste de aventură clasică, fără mari pretenții, dar sensibil diferită de mai vechea “maimuța răpește femeia și apoi urcă pe clădire cu ea”.

The Belko Experiment (2017)

Filmul ăsta promitea destul de mult din trailer. Angajații unei corporații americane cu sedii prin țări exotice și cu un obiect de activitate greu de definit se trezesc blocați în noua lor clădire. O voce invadează sistemele de comunicare și le poruncește să se omoare între ei. Totul pentru propria supraviețuire, evident. Șefi, secretare, băieți de la întreținere, paznici și mai toți angajații clasici trebuie să decidă rapid dacă totul e o glumă sau dacă e cazul să pună mâna pe capsator.

Prima parte a filmului amintește de mai vechiul și mai bine realizatul The Exam, însă a doua parte este cea care scufundă experimentul. Sânge, sânge, măcel și o concluzie previzibilă și la îndemână. Merită văzut pentru construcția personajelor și pentru cei câțiva actori de categoria B recognoscibili, dar cam atât.

The Void (2017)

După primele zece minute de vizionare, The Void pare să fie un horror clasic, o întoarcere la stilul anilor ‘90, cu niște cadre care amintesc (sau copiază de-a dreptul) cinematografia lui David Lynch. Filmul este bine localizat (un spital aproape abandonat), iar tensiunea crește gradual, însă apariția bruscă a unor creaturi bizare, referințele mitologice și efectele vizuale mediocre o să vă lase la final cu aceeași întrebare: ce și, mai ales, de ce am văzut?

The Circle (2017)

Emma Watson, Tom Hanks, Patton Oswalt, John Boyega și ultimul film înainte de moartea lui Bill Paxton și a lui Glenne Headley, care aici joacă rolul unui cuplu în vârstă. Dacă distribuția pare impresionantă pentru un film despre corporații și despre dispariția intimității (da, altul), ei bine, și lista firmelor și persoanelor parodiate sau direct atacate e la fel de mare. Google, Facebook, Amazon, Apple, Steve Jobs, Larry Page, Mark Zuckerberg sau Edward Snowden își fac fie și fugitiv loc prin scenariu.

The Circle spune povestea unei fete simple, dar inteligente (Emma Watson, evident), care urcă rapid treptele unei corporații gigantice. O corporație plină de stereotipuri, ale cărei rețele sociale și gadget-uri ajunseseră să guverneze viața americanilor. În mare, scenariul seamănă cu un episod din Black Mirror, o nuvela de a lui Ken Liu (The Paper Menagerie) sau cu o mai veche creație personală (complet irelevant, dar ne promovăm și noi cum putem).

Din păcate, filmul nu se apropie de niciuna dintre cele trei surse de comparații (da, nici măcar de creația mea), pentru că scenariul pare să se oprească după 30 de minute. The Circle este genul ăla de film pe care-l tot aștepți să înceapă și care, până la final, îți transmite fix nimic. Multe idei bune și la fel de mulți actori decenți irosiți. Păcat.

Tom Hanks

(Și uite așa se duc două ore de film – Sursa)

Raw (2017)

Raw este un horror franțuzesc profund deranjant și carnal, cu o temă care combină ritualurile de inițiere cu obsesiile moderne. Personajul principal, o studentă ajunsă prea devreme la universitate (pe criterii de inteligență), este forțată să treacă la o dietă omnivoră, după ani în care mama ei o hrănise cu verdețuri. Odată cu acest eveniment „traumatic”, junioara începe să se manifeste bizar, spre disperarea bisexualului ei coleg de cameră și a surorii ei.

Avantajul lui Raw este totodată și problema lui: e un film feminist, divers și foarte realist (există inclusiv o scenă cu o epilare inghinală), cu o actriță foarte promițătoare în rolul principal. Din păcate, deși genul s-a ridicat foarte mult în ultima vreme, Raw este un film prea pretențios pentru un horror și lucrul ăsta se simte. Deși episoadele de suspans nu au lipsit din film, aproape în fiecare minut m-am temut că unul dintre personaje va începe să meargă în slow-motion sau să înfulece o ciorbă, lingură cu lingură.

John Wick – Chapter 2 (2017)

Nu sunt foarte multe de comentat despre filmul ăsta, motiv pentru care am uitat să-l includ în selecția trecută. E un film mai puțin plauzibil decât primul, în care contractul cu privitorul este încălcat în multiple rânduri. Keanu Reeves, rapperul Common și Laurence Fishburne sunt simpatici, dar incredibilul Ian McShane îi eclipsează. Altfel, pe lângă momentele obositoare de cafteală, John Wick 2 arată superb vizual, câteva dintre scene fiind absolut memorabile. La fel ca primul film, ultima “capodoperă” a fostului cascador Chad Stahelski merge la fix într-un weekend ploios, chiar dacă nu vă place Keanu Reeves. Ahh, da, și lăsați-i naibii omului câinele în pace!

Rings (2017)

Dacă remake-ul american din 2002 a fost un film decent, fiind regizat de Gore Verbinski, niciuna dintre continuări nu a fost suficient de bună încât să merite un paragraf între…

P.S: Data trecută spuneam că nu voi comenta nimic despre noul Twin Peaks, din motive care țin de fanii lui. Acum, după mai multe apariții, aș spune că toată magia lui “David Lynch” din noul sezon încape în vreo două episoade mai bune din American Gods. Din păcate.

Rasism, extratereștri și planete vorbitoare

Posted by on 19 Jun 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează două pagini de delir pe tema filmelor, unde voi o să vă prefaceți interesați, iar eu o să mă prefac interesant…

Ar trebui să încep cu tema care bântuie nesănătos de mult în online: Wonder Woman – capodoperă modernă sau mizerie sinistră? Din păcate, Gal Gadot mi se pare în continuare un sac de cartofi superb și nu-i pot judeca prestația din prisma calităților actoricești. Altfel, filmele cu supereroi au avut și momente mai bune. O să las deci această capodoperă a feminității pe data viitoare. Până atunci, o să prezint filme suficient de recente încât să vă amintiți posterul, dar ajunse în etapa în care le puteți vedea cu 2 euro pe serviciile de streaming.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

Al doilea film din seria Guardians of the Galaxy e dovada că, dacă regizorul și actorii sunt competenți, tot ce trebuie să faci (ca producător) este să taci din gură. Marvel a înțeles lecția asta și l-a lăsat pe James Gunn să introducă puțin substrat în ceea ce altfel ar fi fost un film subțirel despre un om, un raton mutant și niște extratereștri care salvează din nou lumea. Guardians of the Galaxy 2 nu e numai echilibrat și plin de referințe plăcute fanilor, dar se joacă și pe tema ascendentului familial, readucându-l în scenă pe bătrânul, dar eficientul Kurt Russell. În rest, Chris Pratt, Vin Diesel și Bradley Cooper se întorc, iar Michael Rooker face un rol excelent în rolul lui Yondu. Per total, un film ușor, dar cu un dozaj excelent de emoție, acțiune și umor.

Alien: Covenant (2017)

Alien: Covenant e puțin mai bun decât Prometheus, dar e ca și când ai spune că ciocolata cu rom e mai cremoasă ca nămolul. Prometheus a fost o mizerie, iar Ridley Scott ar trebui să-și lase cariera să se odihnească. Altfel, cine știe cu ce Exodus 2 sau The Martian Returns ne trezim. Senzația pe care o ai urmărind filmul ăsta este că un tip îmbibat în alcool vrea să îți spună o glumă pe care o știai și care oricum nu e amuzantă. Covenant urmărește inițial rețeta din Aliens și parțial din primul Alien (o capodoperă a genului), doar că își plasează personajele – echipajul unei nave de coloniști – pe planeta din Prometheus.

Din păcate, după ce aruncă două ouă și niște zahăr în castron, Ridley Scott toarnă din plin suc de sfeclă, untură, făină integrală și pietriș. Nu de alta, dar Alien: Covenant e o prăjitură sinistră, lipsită de gust sau aspect. Personajele lui Scott sunt complet nememorabile, Michael Fassbender fiind singurul actor căruia pare să-i pese că în platou există o cameră de filmat. Spre surprinderea multora, Fassbender e urmat de la distanță de Danny McBride (da, acel Danny McBride, amicul lui James Franco, care apare la rândul lui în film). Altfel, cupluri gay puse cu mâna în peisaj, actori nefolosiți (Noomi Rapace, Guy Pearce) și un scenariu lipsit de respect față de privitor. Ca în multe filme din serie, în Alien: Covenant mor o groază de oameni, doar că aici nu-ți pasă de nicio culoare de ei.

Mai mult, obsedat de explicații complexe și întorsături de situație, Ridley Scott reușește cumva să strice și superbul inamic al seriei (xenomorful). Creatura din primele filme era un monstru al claustrării, un “demon” al spațiilor închise, a cărui motivație era supraviețuirea, nu vânătoarea în sine. Era o bombă cu ceas. În filmul ăsta, creatura e mai apropiata de un virus și atacă în câmp deschis, reușind să fie înfricoșătoare numai în ideea că Scott va mai face un film pe tema asta.

The Discovery (2017)

De la Spectral și Stranger Things în sus, Netflix s-a avântat în proiecte de lungmetraj din ce în ce mai scumpe și mai ambițioase (aștept cu interes Okja). The Discovery, cu un Robert Redford obosit și un Jason Segel surprinzător de bun, se numără printre ele. Filmul are o premisă cel puțin interesantă, una care le-a permis șefilor Netflix să-i facă o agresivă campanie publicitară. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, un om de știință deprimat demonstrează existența Vieții de Apoi, fără însă a afla vreun detaliu despre cum ar putea ea arăta.

Așa cum te-ai putea aștepta, anunțul este urmat de un val masiv de sinucideri la nivel mondial. The Discovery urmărește întâlnirea și conflictul dintre retrasul om de știință și fiul său (Segel), fiu care se îndoiește profund de intențiile și de veridicitatea descoperirii tatălui. Din păcate, a doua parte a filmului nu oferă suficiente răspunsuri, iar multe personaje par a fi în plus, lucru valabil și pentru sinucigașa jucată de Rooney Mara. Deși are niște cadre excelente și aduce aminte de The Veil și Sound of My Voice, The Discovery reușește să fie relativ plictisitor și generic. Totuși, dacă-l privim ca pe o poveste polițistă, filmul este destul de reușit. Ar fi putut fi cu adevărat bun dacă beneficia de o regie mai atentă, o coloană sonoră convingătoare și un scenariu la obiect.

Get Out (2017)

Înainte ca Get Out să iasă din circuitul festivalurilor și să intre în cel al cinematografelor, trei lucruri puteau fi citite în orice recenzie la filmul ăsta. Primul ar fi că e surprinzător de bun, al doilea că e un horror cu afro-americani și ultimul că a fost scris, regizat și produs de Jordan Peele, jumătatea mai scundă din duoul Key & Peele. Singurul lucru neadevărat este că Get Out ar fi un film horror. În rest, comediantul Jordan Peele își face debutul regizorial într-un mare fel: printr-un thriller deștept, încărcat social și cu un ritm excelent.

În general nu mă dau în vând după mesaje sociale, așa că filmele axate pe problemele unei minorități nu mă prea impresionează. Get Out își comunică însă din start intențiile: un tânăr fotograf de culoare, antisocial și cam hipster, merge să cunoască părinții noii lui iubite, doi oameni „de bine”, coborâți din interbelicul târziu. Cu alte cuvinte, te aștepți de la bun început la un conflict rasial. Totuși, de la apariția fratelui nebun al fetei, până la bogătanii cu “prieteni negri” și tratamentele alternative ale mamei, lucrurile se complică într-un mod care nu mai are de-a face cu preconcepțiile, ci mai degrabă cu nebunia.

Ultima parte a filmului se apropie într-adevăr de un film de groază sau de unul S.F., cu o întorsătură de situație cel puțin interesantă și un final alternativ pe gustul fanilor genului (finalul poate fi urmărit gratuit aici). Singurul lucru pe care l-aș fi schimbat la Get Out ar fi numărul imens de plasări de produs Microsoft. Am văzut logoul ăla mai des decât dinții personajului principal și omul a zâmbit continuu.

Life (2017)

Dacă Alien: Covenant nu a reușit să ofere prea mult din atmosfera clasicului Alien, iată că Life – un S.F. fără pretenții, dar cu actori decenți – o face. Plasat într-un viitor deloc îndepărtat, Life spune povestea unui echipaj de pe Stația Spațială Internațională a cărui misiune este să analizeze o mostră de sol de pe Marte. Dacă titlul nu v-a dat un indiciu, intriga din Life se declanșează odată ce, în mostra de sol, eroii noștri găsesc un organism primitiv (o celulă ciliată ceva mai complexă). Altfel, nu am amintit degeaba clasicul Alien. Life este la rândul lui un S.F. horror, iar echipajul format din Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds, Hiroyki Sanada, Ariyon Bakare și alți actori de diferite etnii și naționalități (e totuși o stație internațională) nu moare de bătrânețe. Da, filmul nu e 100% corect științific, dar e plauzibil, chiar și atunci când ne propune un inamic deloc înspăimântător.

The Snare (2017)

The Snare este un thriller psihologic cu accente horror (ce surpriză), lăudat inutil de critici și primit cu indiferență de public. Indiferență pe care o merită din plin, la fel ca The Innkeepers, altă plictiseală sinistră etichetată drept film. The Snare are totuși ceva ce merită menționat: o brutală imagine a abuzului. Din păcate, doar atât are. Filmul prezintă povestea unor “mileniali” care rămân blocați într-un apartament în care intraseră fără permisiune. În teorie, lucrurile nu sună rău, dar atât personajele cât și decorul sunt complet neinteresante și aproape “cocălărești”. Pe scurt, așa ar fi arătat The Shining dacă era filmat de un regizor român premiat.

A Cure for Wellness (2016)

Gore Verbinski (The Ring, Pirates of the Carribean) e un maestru al imaginii și cam orice film făcut de el merită măcar o vizionare curioasă. A Cure for Wellness are în plin plan un tânăr corporatist, trimis de consiliul companiei pentru care își sacrifica tinerețea să-și recupereze șeful. Ultimul, ales să fie țap ispășitor pentru niscaiva mizerii financiare, se retrăsese la un resort de tratamente cu ape curative din Elveția.

Premisa filmului este cel puțin interesantă, cadrele din prima jumătate sunt absolut superbe, efectele sonore aduc aminte de clasici, iar referințele la Lovecraft nu pot fi ignorate. Mai mult, actorul din rol principal, Dane DeHaan, promite să ia locul lui DiCaprio în vreo 10 ani. A Cure for Wellness a avut toate premisele să umple buzunarele studiourilor, dar și palmaresul regizorului. Din păcate, ceea ce începe ca un film polițist inteligent se termină ca un horror mediocru, prelungit inutil.

Practic, există un moment al filmului în care ești tentat să te ridici din sală pentru că, deși nu ți s-a răspuns la întrebări, îți place ce ai văzut și auzit. Se pare însă că producătorii au ratat momentul ăla. Montajul final mai include 30 de minute de bătaie, alergătură, incest și explicații inutile. În final, A Cure for Wellness e greu de încadrat. Personal, aș spune că filmul ăsta e fix ce vrea fiecare privitor să vadă: un thriller inteligent și bine construit, cu o premisă actuală, sau un horror încâlcit, cu final previzibil. Din păcate, creația lui Verbinski nu poate fi ambele.

Personal Shopper (2016/2017)

Având în vedere că regizorul lui Personal Shopper a împărțit podiumul cu Mungiu la Cannes-ul din 2016, puteți avea o idee la ce să vă așteptați: incoerență narativă, cadre fără sens și multe pretenții (Mungiu e totuși modest și are momentele lui). Personajul principal, interpretat de o Kristen Stewart alimentată de drogurile lui Nicholas Cage, lucrează în Paris pe post de valet de lux. Și e și medium, la fel ca fratele ei decedat. Și mai primește și mesaje de la un individ necunoscut, posibil mort. Și are și un iubit de la distanță, fără un scop în film. Și cam ăsta e tot Personal Shopper, cu tot cu punct culminant și deznodământ. Serios.

Personal Shopper nu are numai probleme de coerență, dar are și probleme la capitolul montaj, adică fix realizarea pentru care a fost lăudat. Ai senzația că e făcut din bucăți independente, lipite pentru a crea ceva artistic, dar nu pentru a face un film. În mod bizar, văzându-i eforturile din producții nepremiate la Cannes (și care nu sunt Twilight), îmi dau seama că mai rău îmi pare de Kristen Stewart decât de poveste. Serios, după trei paragrafe de laudă din partea criticilor, pe Wikipedia găsim următorul rezumat al lui Personal Shopper: “The film was booed at its initial screening at Cannes”. Hulit de public, apropo.

Nocturnal Animals (2016)

Nocturnal Animals este unul dintre rarele filme care îmbină simbolistica filmului așa-zis “de artă” cu filmul polițist și reușește cumva să nu le facă praf pe amândouă. Dacă acțiunea cadru a filmului (partea lui “artistică”) e mai mult un recital al lui Amy Adams, filmul polițist oferă câteva performanțe ce merită menționate, printre care cele ale lui Jake Gyllenhal și Aaron Taylor Johnson (Kick-Ass) care e genial în rolul de băiat rău.

Michael Shannon joacă excelent, ca în toate filmele în care apare, iar pe Isla Fisher o suspectez demult de a fi aceeași persoană cu Amy Adams. Mi-ar plăcea să dau mai multe detalii despre acțiune în sine, dar Nocturnal Animals e mai mult un film de văzut, decât de povestit și analizat.

(Amy Adams și Isla Fisher sau o singură doamnă foarte promiscuă. Sursa Imaginii.)

Pet (2016)

M-am gândit să amintesc și filmul ăsta pentru că a trecut foarte rapid prin cinematografe. Pe moment poate fi cumpărat prin iTunes și Google Video (indirect). O producție scurtă și fără multe cadre de umplutură, Pet e un horror psihologic inteligent și pe alocuri dement. Pe scurt, filmul urmărește un îngrijitor de animale ciudat și însingurat care răpește o femeie pentru care făcuse o obsesie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la intriga asta și la încercările captivei de a evada, Pet ar fi fost un film banal. Din fericire, în vâltoarea evenimentelor din film, călăii și victimele își schimbă mai des decât te-ai aștepta rolurile. În final, merită menționată și prestația lui Dominic Monaghan, unul dintre hobiții din Lord of the Rings. Cariera lui recentă, incluzând filmul ăsta, a constat în filme cu buget mic în care a jucat de parcă ar fi primit repartiție în Shakespeare.

Ar mai fi încăput câteva titluri pe listă, dar mă îndoiesc că a ajuns cineva la paragraful ăsta. Dacă totuși ați făcut-o, ar fi păcat să nu înșir și niște seriale văzute recent. Astfel, am pierdut puțin timpul cu Legion (o serie cu mutanți irelevanți, dar cu idei excelente), The OA (o idee bună, dar executată așa și așa), Big Little Lies (un serial scurt, dar inteligent, destinat mai ales femeilor) și ecranizarea American Gods care reușește să fie puțin mai bună decât romanul omonim.

Am adormit puțin și la noul Twin Peaks și am aruncat o privire și pe A Handmaid’s Tale, dar ambele au prea mulți fani pentru a vă spune ce le lipsește. Oricum, dacă spui că ultima capodoperă a lui Lynch e mult sub serialele apărute în ultimii ani, imediat te lynch-ează fanii (dacă nu v-a distrat gluma asta, probabil n-o să vă distreze nici serialul).

P.S: Pentru că în articolul ăsta am inserat și o răutate gratuită, o să vă las cu interviul ăsta pe care o reporteriță deconectată de la univers îl ia lui Cristian Mungiu, un regizor și producător mai ancorat în realitate decât ai zice. Trecând peste ultimele paragrafe și peste titlul absolut cretin, aș spune că Mungiu răspunde echilibrat și conștient de faptul că nu poți separa comercialul de artistic.

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

Posted by on 19 Mar 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

Magi, extratereștri și crenvurști vorbitori

Posted by on 15 Jan 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Îndemnat de o cititoare foarte specială, am început să-mi scriu recomandările de filme obscure și pe Taste of Cinema. Dacă nu aveți însă chef de texte imense în engleză, vă pot totuși servi un text supradimensionat în limba română

E adevărat, dacă făceam un mic efort, aș fi putut scrie un articol mai interesant pentru începutul lui 2017. Totuși, pentru că nu vreau să speriem anul în curs, o să încep cu ceva ușor de ronțăit, dar greu de digerat, ca un mititel tradițional. Pentru cititorul de la masa cinci, rămâne deci o porție de recenzii, cu pâine, muștar și o garnitură de glume prăjite…

Arrival (2016)

Arrival este un film care are, printre altele și câteva idei bune, dar cam așa a fost și comunismul și știm cu toții cât de bine a funcționat. Spre deosebire însă de comunism, Arrival nu a durat 40 de ani, însă a durat mai mult decât aveam chef să stau în sală. Bazat pe o nuvelă a lui Ted Chiang și inspirat din Arthur C.Clarke și Orson Scott Card, Arrival ne prezintă momentul primului contact al pământenilor cu o rasă superioară și insistă pe un aspect des neglijat în filmele de gen: bariera de comunicare. Dacă în general extratereștrii din filme vorbesc engleza sau o emulează, străinii din Arrival nu se prezintă cu “My name is…”.

Promițătoarea Amy Adams joacă rolul unei lingviste chemată să descifreze limbajul nou-veniților. Ei i se alătură Jeremy Renner, un om de știință la fel de inutil ca celelalte personaje ale aceluiași actor (arcașul din Avengers, de exemplu). În film apare și Forest Whitaker, într-un rol prost scris, dar din care actorul scoate cam tot ce poate. Per total, Arrival pune niște întrebări interesante și vorbește inclusiv despre „alfabetizarea” omenirii, dar are un ritm slăbuț, o coloană sonoră mediocră și un scenariu plin de găuri și de artificii de tip Deus Ex Machina. Pe lângă asta, cadrele lungi, de tip „anul trei de facultate” ne aduc aminte că vedem un film de Denis Villeneuve, un regizor bun, dar departe încă de excelență.

Ca un mic spoiler, aș spune că e interesant cum o rasă a cărei limbă nu are timpuri verbale, fiind bazată pe sensuri (ceva incredibil pentru protagonista noastră, deși vorbea mandarina!), nu are probleme în a înțelege o limbă bazată pe corespondența semn-sunet (limba engleză). De fapt, pentru un om vag familiarizat cu științele comunicării și cu lingvistica, Arrival e un fel de comedie de weekend. Altfel, dacă n-aveți așteptări prea mari și nu citiți Rotten Tomatoes sau alte mizerii, s-ar putea să vă placă. E un Interstellar mai ieftin.

Dr. Strange (2016)

Ca orice film Marvel, și Dr.Strange umple afișul cu actori talentați, de la Benedict Cumberbatch, la Chiwetel Ejiofor, Tilda Swinton, Rachel MacAdams și Madds Mikelsen. Spre deosebire de alte filme Marvel, Dr.Strange chiar are o barieră de trecut: are de introdus magia în ecuație, fără să strice jocul. Dr.Strange e bine jucat și cel puțin impresionant vizual, iar personajul lui Cumberbatch, un neurochirurg ajuns vrăjitor, amintește când de Dr.House, când de Sherlock Holmes și Iron Man (roluri de care-l leagă numele lui Robert Downey Jr., alt coleg din francizele Marvel). Ritmul e atipic pentru un film Marvel, unde în general lucrurile explodează din primele 20 de minute și asta urcă Dr.Strange pe lista pasionaților.

Problema e că, oricât s-ar chinui Benedict al nostru să fie credibil și oricât de bizar-interesantă ar fi Tilda Swinton, firul narativ este atât de ridicol, încât mulți privitori vor face un efort pentru a intra în lumea propusă de Dr.Strange. Din fericire, bătălia finală mizează mai mult pe inteligență decât pe forță sau “magie” brută, detaliu ce condimentează plăcut filmul. Chiar și așa, pentru mulți rămâne întrebarea: oare nu era mai bine ca personajul principal să rămână neurochirurg? Nu de alta, dar vrăjitori avem destui…

The Girl on the Train (2016)

Deși i-am văzut mai toate filmele, nu am putut spune niciodată dacă Emily Blunt e o actriță bună sau doar o față potrivită. După The Girl on the Train, sunt în sfârșit convins că britanica poate duce singură un rol serios, fără a se târâi în urma scenariului (vezi Sicario). The Girl on The Train e bazat pe romanul cu același nume și, pentru ceea ce e în esență un thriller polițist, are suficientă atmosferă, încât să poată fi recomandat. Filmul începe cu o confesiune din partea lui Rachel, un personaj pe care nu-l poți simpatiza foarte mult, dat fiindcă amestecă în mod autentic reveria cu alcoolismul. Acțiunea se complică treptat, făcându-și privitorii să schimbe partea la aproape fiecare turnură de situație. Merită urmărit.

The Shallows (2016)

Blondina Blake Lively are din ce în ce mai des momente în care vrea și poate să joace, iar The Shallows este unul dintre ele. În cazul de față, faptul că împarte rolul principal cu un rechin, o ajută să-și pună în valoare nu doar costumul de baie, ci și o intensitate a rolului de care nu o credeam capabilă. Prin urmare, dacă aveți chef de un thriller cu accente horror, The Shallows e suficient de scurt și la obiect, încât să vă satisfacă pofta.

Incarnate (2016)

Un film cu Aaron Eckhart și cu un puști căruia i-am tot văzut figura prin filme horror. Din fericire pentru privitorii de ocazie, Incarnate nu e un film horror. Din nefericire pentru toată lumea, nici vreun alt gen de film nu prea e. În primă fază, Incarnate ne surprinde printr-o premisă foarte interesantă: un doctor (nu se știe clar în ce) intră în mintea persoanelor posedate pentru a le ajuta să-și învingă demonii. Surpriza ar fi că aici demonii nu sunt o metaforă. Cealaltă surpriză vine din faptul că, deși Aaron Eckhart se chinuie cu rolul, iar puștiul posedat e credibil, Incarnate reușește să foe foarte plictisitor. De fapt, după ce l-ai vizionat, ai impresia că regizorul ți-a povestit ce film ar face el dacă ar avea buget mai mare.

Sausage Party (2016)

Daca umorul din Family Guy vi se pare mult prea subtil, are Seth Rogen ceva fin pentru voi! Sausage Party este o animație 3D în care veți găsi referințe la ateism, la clivajul social și la concurența obsesivă de la Hollywood, dar va trebui să înotați printre referințe la organe genitale pentru a le descoperi. În aparență, Sausage Party e un film despre un cârnăcior care evadează accidental din cutia lui și încearcă să avertizeze lumea cu privire la adevărata soartă a mâncării. Totul, în timp ce se lăfăie liniștit în interiorul unei chifle apetisante (exprimarea lui Rogen e mai poetică și mai puțin recomandată minorilor).

În realitate, Sausage Party e un film în care o groază de actori mari, majoritatea din aceeași gașcă, au putut să-și dea în petec, citind niște replici stupide, vulgare și uneori amuzante. Vorbim nu numai despre amintitul Rogen, dar și despre Jonah Hill, Kristen Wiig, Michael Cera, Bill Hader, James Franco, Paul Rudd și chiar despre Edward Norton. Cum partea de animație e oricum teribilă, Sausage Party merge vizionat fără copii prin preajmă, la un hot dog…

Masterminds (2016)

O comedie bazată pe o poveste reală, despre al doilea cel mai mare jaf bancar din istoria SUA, întreprins aproape în totalitate de idioți. Dacă povestea reală n-ar fi fost cel puțin dubioasă (o mașină blindată a fost furată și ascunsă de un angajat), Masterminds ar fi fost film prost, pe care distribuția simpatică, în frunte cu Zach Galifianakis, Owen Wilson, Jason Sudeikis și Kristen Wig, nu l-ar fi putut salva. Așa, e doar o comedioară de weekend despre un redneck îndrăgostit de o drogată, pe care distribuția simpatică nu îl poate salva. Dialogurile seamănă vag cu cele din Napoleon Dynamite, doar că acolo regizorul a “mers până la capăt”. Masterminds pică în mediocritate pentru că nu știe dacă să satirizeze subtil sau să parodieze grotesc, așa că le face pe amândouă în același timp.

Under the Shadow (2016)

O producție internațională, dar dirijată de un regizor iranian, Under the Shadow e un film complex, cu potențial de horror atmosferic și thriller psihologic. Într-un Teheran rupt în două de războiul cu Irakul din anii ’80, o fostă studentă la medicină trebuie să aleagă între o carieră pe care nu o va avea niciodată, un copil pe care nu pare că și l-a dorit și propria siguranță. Undeva la mijloc apare și antica legendă a djinn-ului, djinn care devine una dintre umbrele ce parazitează viața personajului. Elementul psihologic și cel social lucrează foarte bine, similar celebrului The Babadook, mai ales că aici vorbim despre o societate închisă până acum vesticilor, adică despre o societate islamică sau în curs de islamizare. Păcat de faptul că finalul nu funcționează la fel de bine, aici regizorul fiind pur și simplu… leneș.

Abattoir (2016)

Abattoir a fost promovat drept un fel de horror neo-noir cu influențe clasice și cu o premisă care sună foarte bine pe hârtie: un bătrân bizar cumpără case în care au avut loc crime oribile. Din păcate, Abattoir eșuează la toate nivelurile, în condițiile în care am fost chiar generos cu experimentele de genul ăsta. E mult prea rapid, personajele nu sunt credibile, acțiunea nu are niciun sens, iar deznodământul ar putea funcționa numai într-o revistă de benzi desenate (ceva ce regizorul a mai făcut, alături de niște continuări la SAW). Nu va fi însă nevoie de deznodământ în filmul ăsta, pentru că mulți dintre voi se vor fi dus să facă lucruri mai productive cu viața lor, după primele 30 de minute de aiureli incoerente și efecte inutile. De văzut până la capăt numai dacă vă forțează vreo hipsteriță sau un hipster drăguț.

Lights Out (2016)

Lights Out nu e un horror prea inteligent și este cu siguranță un film care merita niște explicații în plus. Dar, din fericire pentru cei care l-au văzut la cinematograf, filmul funcționează dintr-un motiv foarte simplu: antagonistul principal este înfricoșător. Lights Out te sperie atât prin elementul monstruos, din fața privitorului, cât și prin cel ușor de intuit la nivel psihologic. Filmul se centrează pe viața unei familii dezbinate de ceea ce pare a fi o psihoză a mamei care, la anumite intervale, susține că este vizitată de o prietenă imaginară și violentă care apare numai la stingerea luminii. Premisa nu e nouă (Darkness Falls a făcut ceva similar), dar este bine executată.

I Am Not A Serial Killer (2016)

Deși pare tot un film horror, I Am Not a Serial Killer e bazat pe o nuvela din categoria “young adult” (prima dintr-o trilogie) și funcționează mai degrabă ca un film polițist. Un film polițist peste medie, aș zice. I Am Not A Serial Killer pornește din start de la premisa că personajul lui principal, un adolescent care se autodeclară sociopat și care are chiar și un psiholog care-l tratează, ar putea ști mai multe despre crimele petrecute într-un mic orășel american.

Într-una din zilele lui obișnuite, pline de angoase și umor dubios, puștiul nostru descoperă că bunul său vecin, Crowley, nu e chiar cine pare a fi și nici măcar ce pare a fi. De-aici și conflictul bizar dintre frica față de personaj și atracția adolescentină față de tot ce e “altfel”.  Dacă vreți și un bonus, personajul lui Crowley este jucat de Christopher Lloyd, un actor de 80 de ani pe care e posibil să vi-l amintiți din… Back to the Future!

Ouija – Origin of Evil (2016)

Având în vedere că primul Ouija a fost un film complet nememorabil, nu mă așteptam ca al doilea să fie un horror bun și, mai interesant, să fie chiar un film peste medie. Dar, mă rog, Mike Flanagan pare pus pe fapte mari și, cum genul horror a înviat în ultimii ani, nu-l văd să se oprească prea curând. Filmul este plasat în anii ’60 și urmărește povestea unei false ghicitoare și a fetelor sale care, încercând să îmbogățească gama de scamatorii a mamei, reușesc să cheme o entitate care se ia mai în serios decât ar fi vrut cele ce o invocaseră. Premisa este clasică, dar complicațiile din scenariu și stilul vizual (conține chiar și celebrele “cigarette burns”) fac Ouija – Origin of Evil un film decent, chiar și pentru cei care s-au oprit cu filmele horror la Poltergeist.

Altfel, am terminat de văzut Westworld și l-am plasat frumos în topul celor mai bune seriale din 2016, alături de Stranger Things. Înțeleg cum acțiunea n-a fost pe placul tuturor, dar substratul tributar neuroștiinței și mai ales cinematografia (de la cadrele statice la coloana sonoră a lui Ramin Djawadi) au fost aproape de perfecțiune. De fapt, dacă aș fi un regizor român, m-aș holba la creația fratelui mai mic al lui Chris Nolan și apoi la cinematografia românească și mi-aș pune niște întrebări. Multe întrebări, ale căror răspuns nu poate fi doar “bugetul” sau “ăla e cu Anthony Hopkins”.

P.S: Articolul de pe Taste of Cinema va apărea puțin mai târziu, motiv pentru care l-am întârziat inutil și pe ăsta. O să fie plin de filme dubioase, promit!

 

Next»