Căutând prin sutele de ciorne de pe blog, am realizat că nu v-am mai torturat de mult cu opiniile mele despre genuri muzicale de care n-a auzit nimeni sau cu albume de care nimeni nu vrea să audă.

Cum numai în ultimul an și jumătate am ascultat vreo cincizeci de materiale noi (are și concediul forțat niște avantaje), o să vă scutesc de cazna cititului și o să rămân la cele pe care le-am așteptat, chiar dacă nu le-am apreciat (mereu). De altfel, cu ani în urmă, recenziile de albume care nu-mi plăceau erau semnătura mea. Încă îmi amintesc cum enervam artiștii locali scriind pentru Bang Your Brain și primind amenințări pe mail.

De data asta însă, am amestecat metalele grele cu niște trupe de pe scena balcanică de celtic rock (da, există o astfel de scenă și nu e deloc săracă), dar și cu puțin brit pop și câteva ciudățenii. Practic, o să vă tai definitiv pofta pentru orice fel de gen muzical. O să vă fie dor de Ricky Dandel.

Korpiklaani – Kulkija (2018)

Finlandezii de la Korpiklaani sunt genul de trupă de care fie te îndrăgostești instant, fie fugi de la primele acorduri. După o căutare de câțiva ani și o zvonită dezintoxicare a solistului, Korpiklaani au revenit în 2015 cu Noita, un album folk metal excelent pentru o petrecere în codru.

Din păcate, materialul din 2018, Kulkija, desi a generat deja vreo două videoclipuri și două „lyric videos” nu mă prea mișcă. E complet în finlandeză și pătruns până la absurd de o tristețe care-mi amintește de doinele de jale românești. Nu e un material rău, dar până acum n-au reușit să se lipească de mine decât piesa Kotikonnut și poate Henkselipoika.

Nota: 6.5 din 10 cu maximă indulgență, pentru copertă. Mergeți în bancă, acum vă iese media!

Pop Evil – Pop Evil (2018)

Pe vremuri, americanii de la Pop Evil reușeau să combine cele mai bune părți din alternative metal și rock’n roll și să scoată genul ăla de metal generic, dar plăcut, pe care Alter Bridge, Shinedown și alții l-au perfecționat prin anii 2000. Albumul lor din 2008, Lipstick on the Mirror, e plin de genul de piese pe care le arunci în playlist când îți turezi Mustang-ul pe autostradă (favorita mea e 100 on a 55).

Zece ani mai târziu, Pop Evil și-au tras o bateristă drăguță și au scos un album fără nume. Curajos sau nu, albumul Pop Evil vine din păcate cu o doză nebunească de plictis. Materialul e atât de generic, încât simți că asculți Creed sau Nickleback… înainte să te întrebi de ce încă mai știi cum sună Creed și Nickleback.

Nota: 4.5 din 10 – Luați loc în studio și ne vedem la toamnă.

Powerwolf – The Sacrament of Sin (2018)

Germano-românii care trebuiau să ajungă anul ăsta la Posada (dar, din varii motive, se pare că n-au făcut-o) se întorc în forță cu al șaptelea album. Pentru cine nu e familiar cu Powerwolf, băieții ăștia sunt o combinație de power metal cu o voce clasică de tenor (Attila Dorn, născut, se zvonește, în România) și o imagine care satirizează clișeele genului. În plus, Attila Dorn emulează de multe ori imaginea preoților ortodocși, dar și miturile populare românești, așa cum se vede și din piesa Armata Strigoi, o favorită la Wacken.

Powerwolf nu a schimbat efectiv nimic de vreo cinci albume, perfecționându-și până la absurd formula, una care, ce-i drept, oferă un metal accesibil și plăcut, dar nu surprinzător. Dacă albumul anterior, Blessed & Possesed, mi s-a părut un material excelent pentru a face cunoștință cu trupa, The Sacrament of Sin dă semne de oboseală pe toate planurile. Deși au promovat piesele de pe el intensiv (a se vedea “Demons are a Girl’s Best Friend”), tot săltăreața Incense & Iron și ceva mai clasica Killers with the Cross au prins cel mai mult. Asta și un cover făcut de Saltatio Mortis, disponibil în ediția limitată, pe un disc bonus numit Communio Lupatum.

Nota: 7.9/10 – Nu neapărat pentru că merită, ci pentru că la ei doar albumele cu număr par au succes. Un punct pierd din faptul că nu au venit încă să dârdâie la Arene, deși în România s-au întâlnit.

Ghost – Prequelle (2018)

Despre Ghost am mai scris și v-am spus că e o trupă cu un sound inventat și o imagine intens studiată. E mai degrabă un start-up care a luat pe sus lumea metalului, decât un grup de muzicieni visători. Astfel, deși și-a pierdut toți instrumentiștii originali, rămânând doar cu solistul si compozitorul Tobias Forge, Ghost au scos anul ăsta un album excelent.

Totul e să nu luați în considerare titulatura de „heavy metal” pe care trupa și-o adjudecă uneori. De la excelentul single Rats până la cleișeistica, dar interesanta, Faith, și la experimentele fericite Dance Macabre și Witch Image, Prequelle ne oferă un rock psihidelic de calitate, interesant combinat cu sonorități religioase. Altfel, corporatiști sau nu, Ghost au totuși o relație specială cu fanii lor, așa cum arată și ultimul gest al solistului.

Nota: 8.8/10 – Teatral și haotic, dar fantastic dacă nu-l consideri „heavy metal”

Primordial – Exile Amongst the Ruins (2018)

Spre rușinea mea, pe Primordial am început să-i ascult relativ recent, odată cu albumul din 2007 (To The Nameless Dead, posibil unul dintre cele mai bune albume de metal), deși recunosc că opera lor din 2014, Where Greater Men Have Fallen, e cea care m-a convins să devin fan.

Irlandezii își continuă ascensiunea lentă dar sigură printre titanii genului cu un album care nu diferă cu mult de precedentele, poate doar prin calitatea producției. Exile Among the Ruins te copleșește cu piese lungi, îmbibate într-un sound greu, aproape sufocant, și cu o voce care oscilează între tânguire și growling. Versurile vorbesc ca de obicei despre pierdere și luptă, fără însă a uita să insereze și simboluri celtice, o relicvă a bagajului cultural al trupei.

Nu vă dau link-uri la piese individuale, dat fiindcă mai tot albumul se poate asculta gratuit pe canalul de Youtube al casei de discuri.

Nota: 9.0/10 – Sau, cum ar spune ăia micii, #asaseface

The Fratellis – In Your Sweet Time (2017)

The Fratellis au fost mai mereu o dilemă pentru mine. Un amestec de brit rock târziu și muzică de cabaret, scoțienii ăștia și-au trăit succesul în a doua jumătate a anilor 2000. După ce popularitatea curentului brit rock s-a stins, oamenii au luat o pauză prelungită și s-au întors după vreo 3-4 ani cu un stil schimbat, îmbibat în rock clasic și muzică electronică. Deși niciunul din genurile ăstea nu întră în topul meu, în mod bizar, The Fratellis mi-au plăcut în toate variantele lor.

In Your Sweet Time e ultimul lor album și reușește să aducă în același loc atât influențele de muzică de cabaret (Stand Up Tragedy, The Next Time We Wed, I Guess… I Suppose), dar și experimentele recente (Told You So, Indestructible) care îi fac să semene cu MGMT. Piesa preferată de pe album rămâne I’ve Been Blind, pe care o puteți asculta aici.

Nota: 9.0/10 – Ce mă irită la trupele de gen este sunetul „gol”, lipsit de forța instrumentației „clasice”. Deși nu scapă complet de problemă, The Fratellis reușesc să o ocolească.

Paddy and the Rats – Riot City Outlaws (2017)

La început v-am promis și ceva celtic punk de prin Balcani și cred că e momentul să mă țin de cuvânt. După ce Serbia a oferit două trupe cel puțin decente de rock celtic (Orthodox Celts și Irish Stew of Sindidun), vecinii din Nord-Vest au decis să ne arate arate că spiridușii nu au doar pașaport de Irlanda. Paddy and the Rats sunt o trupă de celitc punk formată în Ungaria, dar din expați irlandezi.

Dacă trupele menționate ulterior preferă o variantă curată de rock cu influențe folclorice, Paddy și șobolanii lui se duc destul de vizibil spre Dropkick Murphys și, pe acest ultim album, spre metaliștii de la Alestorm. Trupa m-a prins de la albumul de debut, din 2009, când piesa Freedom circula furibund pe diverse forumuri. Trebuie să recunosc însă că Riot City Outlaws e o îmbunătățire pe toate planurile față de materialele precedente, fie și numai pentru că acum Paddy and the Rats sunt acum produși de Nuclear Blast.

Îmbibat în cântece de bătrâni marinari, Riot City Outlaws are câteva piese care merită menționate printre care Join the Riot, Black Sails, Pilgrim on the Road sau Castaway. Mai toate au videoclipuri în momentul ăsta. Eu vă las însă cu One Last Ale, o piesă mai potrivită genului lor muzical.

Nota: 8.8/10 – Cu puțin mai multă diversitate muzicală, trupa asta ar putea fi un Dropkick Murphys european, dacă am avea nevoie de așa ceva.

Voi încheia aici acest prim episod. Toate albumele se pot cumpăra de pe Google Music și Spotify, iar ultimul Primordial poate fi ascultat gratuit pe Youtube, în mod legal.

P.S: După ce Ed Sheeran și Viagogo s-au certat serios pe tema circuitului biletelor în natură, iată că și Ticketmaster sunt acum acuzați de vinderea lor pe sub mână, spre nemulțumirea fanilor.