Un Sol major, maestre!

Căutând prin sutele de ciorne de pe blog, am realizat că nu v-am mai torturat de mult cu opiniile mele despre genuri muzicale de care n-a auzit nimeni sau cu albume de care nimeni nu vrea să audă.

Cum numai în ultimul an și jumătate am ascultat vreo cincizeci de materiale noi (are și concediul forțat niște avantaje), o să vă scutesc de cazna cititului și o să rămân la cele pe care le-am așteptat, chiar dacă nu le-am apreciat (mereu). De altfel, cu ani în urmă, recenziile de albume care nu-mi plăceau erau semnătura mea. Încă îmi amintesc cum enervam artiștii locali scriind pentru Bang Your Brain și primind amenințări pe mail.

De data asta însă, am amestecat metalele grele cu niște trupe de pe scena balcanică de celtic rock (da, există o astfel de scenă și nu e deloc săracă), dar și cu puțin brit pop și câteva ciudățenii. Practic, o să vă tai definitiv pofta pentru orice fel de gen muzical. O să vă fie dor de Ricky Dandel.


Korpiklaani – Kulkija (2018)

Finlandezii de la Korpiklaani sunt genul de trupă de care fie te îndrăgostești instant, fie fugi de la primele acorduri. După o căutare de câțiva ani și o zvonită dezintoxicare a solistului, Korpiklaani au revenit în 2015 cu Noita, un album folk metal excelent pentru o petrecere în codru.

Din păcate, materialul din 2018, Kulkija, desi a generat deja vreo două videoclipuri și două „lyric videos” nu mă prea mișcă. E complet în finlandeză și pătruns până la absurd de o tristețe care-mi amintește de doinele de jale românești. Nu e un material rău, dar până acum n-au reușit să se lipească de mine decât piesa Kotikonnut și poate Henkselipoika.

Nota: 6.5 din 10 cu maximă indulgență, pentru copertă. Mergeți în bancă, acum vă iese media!


Pop Evil – Pop Evil (2018)

Pe vremuri, americanii de la Pop Evil reușeau să combine cele mai bune părți din alternative metal și rock’n roll și să scoată genul ăla de metal generic, dar plăcut, pe care Alter Bridge, Shinedown și alții l-au perfecționat prin anii 2000. Albumul lor din 2008, Lipstick on the Mirror, e plin de genul de piese pe care le arunci în playlist când îți turezi Mustang-ul pe autostradă (favorita mea e 100 on a 55).

Zece ani mai târziu, Pop Evil și-au tras o bateristă drăguță și au scos un album fără nume. Curajos sau nu, albumul Pop Evil vine din păcate cu o doză nebunească de plictis. Materialul e atât de generic, încât simți că asculți Creed sau Nickleback… înainte să te întrebi de ce încă mai știi cum sună Creed și Nickleback.

Nota: 4.5 din 10 – Luați loc în studio și ne vedem la toamnă.


Powerwolf – The Sacrament of Sin (2018)

Germano-românii care trebuiau să ajungă anul ăsta la Posada (dar, din varii motive, se pare că n-au făcut-o) se întorc în forță cu al șaptelea album. Pentru cine nu e familiar cu Powerwolf, băieții ăștia sunt o combinație de power metal cu o voce clasică de tenor (Attila Dorn, născut în România) și o imagine care satirizează clișeele genului. În plus, Attila Dorn emulează de multe ori imaginea preoților ortodocși, dar și miturile populare românești, așa cum se vede și din piesa Armata Strigoi, o favorită la Wacken.

Powerwolf nu a schimbat efectiv nimic de vreo cinci albume, perfecționându-și până la absurd formula, una care, ce-i drept, oferă un metal accesibil și plăcut, dar nu surprinzător. Dacă albumul anterior, Blessed & Possesed, mi s-a părut un material excelent pentru a face cunoștință cu trupa, The Sacrament of Sin dă semne de oboseală pe toate planurile. Deși au promovat piesele de pe el intensiv (a se vedea “Demons are a Girl’s Best Friend”), tot Killers with the Cross a prins cel mai mult. Asta și un cover făcut de Saltatio Mortis, disponibil în ediția limitată.

Nota: 7.5/10 – Nu pentru că merită, ci pentru că la ei doar albumele cu număr par au succes. Jumătate de punct vine la faptul că nu concertează în România, deși aici s-au întâlnit.

Powerwolf (via Amazon)


Ghost – Prequelle (2018)

Despre Ghost am mai scris și v-am spus că e o trupă cu un sound inventat și o imagine intens studiată. E mai degrabă un start-up care a luat pe sus lumea metalului, decât un grup de muzicieni visători. Astfel, deși și-a pierdut toți instrumentiștii originali, rămânând doar cu solistul si compozitorul Tobias Forge, Ghost au scos anul ăsta un album excelent.

Totul e să nu luați în considerare titulatura de „heavy metal” pe care trupa și-o adjudecă uneori. De la excelentul single Rats până la cleișeistica, dar interesanta, Faith, și la experimentele fericite Dance Macabre și Witch Image, Prequelle ne oferă un rock psihidelic de calitate, interesant combinat cu sonorități religioase. Altfel, corporatiști sau nu, Ghost au totuși o relație specială cu fanii lor, așa cum arată și ultimul gest al solistului.

Nota: 8.8/10 – Teatral și haotic, dar fantastic dacă nu-l consideri „heavy metal”


Primordial – Exile Amongst the Ruins (2018)

Spre rușinea mea, pe Primordial am început să-i ascult relativ recent, odată cu albumul din 2007 (To The Nameless Dead, posibil unul dintre cele mai bune albume de metal), deși recunosc că opera lor din 2014, Where Greater Men Have Fallen, e cea care m-a convins să devin fan.

Irlandezii își continuă ascensiunea lentă dar sigură printre titanii genului cu un album care nu diferă cu mult de precedentele, poate doar prin calitatea producției. Exile Among the Ruins te copleșește cu piese lungi, îmbibate într-un sound greu, aproape sufocant, și cu o voce care oscilează între tânguire și growling. Versurile vorbesc ca de obicei despre pierdere și luptă, fără însă a uita să insereze și simboluri celtice, o relicvă a bagajului cultural al trupei.

Nu vă dau link-uri la piese individuale, dat fiindcă mai tot albumul se poate asculta gratuit pe canalul de Youtube al casei de discuri.

Nota: 9.0/10 – Sau, cum ar spune ăia micii, #asaseface


The Fratellis – In Your Sweet Time (2017)

The Fratellis au fost mai mereu o dilemă pentru mine. Un amestec de brit rock târziu și muzică de cabaret, scoțienii ăștia și-au trăit succesul în a doua jumătate a anilor 2000. După ce popularitatea curentului brit rock s-a stins, oamenii au luat o pauză prelungită și s-au întors după vreo 3-4 ani cu un stil schimbat, îmbibat în rock clasic și muzică electronică. Deși niciunul din genurile ăstea nu întră în topul meu, în mod bizar, The Fratellis mi-au plăcut în toate variantele lor.

In Your Sweet Time e ultimul lor album și reușește să aducă în același loc atât influențele de muzică de cabaret (Stand Up Tragedy, The Next Time We Wed, I Guess… I Suppose), dar și experimentele recente (Told You So, Indestructible) care îi fac să semene cu MGMT. Piesa preferată de pe album rămâne I’ve Been Blind, pe care o puteți asculta aici.

Nota: 9.0/10 – Ce mă irită la trupele de gen este sunetul „gol”, lipsit de forța instrumentației „clasice”. Deși nu scapă complet de problemă, The Fratellis reușesc să o ocolească.


Paddy and the Rats – Riot City Outlaws (2017)

Paddy and the Rats (via E78)

La început v-am promis și ceva celtic punk de prin Balcani și cred că e momentul să mă țin de cuvânt. După ce Serbia a oferit două trupe cel puțin decente de rock celtic (Orthodox Celts și Irish Stew of Sindidun), vecinii din Nord-Vest au decis să ne arate arate că spiridușii nu au doar pașaport de Irlanda. Paddy and the Rats sunt o trupă de celitc punk formată în Ungaria, dar din expați irlandezi.

Dacă trupele menționate ulterior preferă o variantă curată de rock cu influențe folclorice, Paddy și șobolanii lui se duc destul de vizibil spre Dropkick Murphys și, pe acest ultim album, spre metaliștii de la Alestorm. Trupa m-a prins de la albumul de debut, din 2009, când piesa Freedom circula furibund pe diverse forumuri. Trebuie să recunosc însă că Riot City Outlaws e o îmbunătățire pe toate planurile față de materialele precedente, fie și numai pentru că acum Paddy and the Rats sunt acum produși de Nuclear Blast.

Îmbibat în cântece de bătrâni marinari, Riot City Outlaws are câteva piese care merită menționate printre care Join the Riot, Black Sails, Pilgrim on the Road sau Castaway. Mai toate au videoclipuri în momentul ăsta. Eu vă las însă cu One Last Ale, o piesă mai potrivită genului lor muzical.

Nota: 8.8/10 – Cu puțin mai multă diversitate muzicală, trupa asta ar putea fi un Dropkick Murphys european, dacă am avea nevoie de așa ceva.

Voi încheia aici acest prim episod. Toate albumele se pot cumpăra de pe Google Music și Spotify, iar ultimul Primordial poate fi ascultat gratuit pe Youtube, în mod legal.

P.S: După ce Ed Sheeran și Viagogo s-au certat serios pe tema circuitului biletelor în natură, iată că și Ticketmaster sunt acum acuzați de vinderea lor pe sub mână, spre nemulțumirea fanilor.

22 COMMENTS

  • Când te chemi Ticketmaster și deții Seatwave cum sună?
    Când concertele căutate termină biletele pe Ticketmaster in 30 de minute, dar pe Seatwave le găsești instantaneu la 5-10x cum sună?
    Da, teoretic l-au închis luna trecută. Mdeah, caută bilete pentru turneul U2 și afli repede numele noii firme prin care operează.
    Din păcate nu știu care ar fi soluția. Dacă nu ar fi Ticketmaster ar fi alții care ar scoate bani super grei din fix același rahat!
    Și cineva s-ar întreba de ce niciodată nu poți să găsești bilete bune pe Ticketmaster?
    Sunt sătul de ei într-un mare fel! Dar nu există alternativă! Bună parte din banii aia de îi produc prin Seatwave se duc unde trebuie astfel încât e monopol!

  • Da, cunosc problema, dar nu-mi imaginam ca e chiar la nivelul asta. Practic, speculantii nostri care cereau 10-20 de lei in plus pentru bilete la trupe semi-obscure erau nimic pe langa astia…

    Solutia ar fi sa transformi biletele in “titluri vandute in nume personal”, cum se face cu domeniile online. Practic, pentru a le putea vinde mai departe, ar trebui sa faci un transfer de drepturi, desi asta ar incetini si vanzarile autentice facute de fani catre alti fani.

    P.S: Cat de repede ai ajuns la P.S.-ul original :))

  • Prima mi-a adus aminte de clipul Equilibrium “Wirtshaus Gaudi” 🙂

    Despre finlandezi, o fi ceva in apa/aerul lor? Au mai multe grupuri/meseriasi in metal/heavy metal decat oricine altii. Care-i stiu si-mi plac: Wintersun, Wolfheart (Winterborn – criminal), Nightwish (cu Floor Jansen) si de curand Antti Martikainen (un album “Northern Steel” din 2017 bestial, baiatul asta ar putea face cu succes muzica de filme high$).

  • Daaaa… de cand n-am mai ascultat Equilibrium!

    Finlandezii au mai multe X decat orice alt popor din zona, raportat la populatie 🙂

    Antti are un album de 1:50? Wow!
    Altfel, iti place Wintersun si nu-ti place Ensiferum 🙂 ?

    Ar mai fi si primele albume Battlelore si Before the Dawn, dar tot asa, pe alese…

  • In Ensiferum n-am intrat prea tare inca, m-am luat cu de-astea mai de “lupta” (Suidakra, Sabaton) + As I Lay Dying.

    Din Wintersun imi place primul album, Time (desi mi se pare cam prea lungit acuma), iar din ultimul numai sectiunile Spring and Summer. Jari – baiat talentat, dar cam abureste fanii cu promisiuni si ii ia prea mult timp sa “nasca”. Ala de la Wolfheart (urmeaza sa scoata album nou saptamana asta, pe 28) + Antti – is mai talentati decat Jari.

  • Pe Sabaton i-am vazut de… patru ori in Romania (au fost de vreo cinci) si-i stiu cam de la primul album. Sunt genul de trupa care-ti place mai mult odata ce intelegi ca nu se iau foarte in serios – ci doar atat cat trebuie ca sa placa. La fel sunt si Powerwolf – tot o trupa pe un filon power metal inovator, care nu se prea ia in serios.

    Jari nu va mai atinge niciodata succesul masiv avut cu Ensiferum, desi el e convins de contrariu… (si da, dureaza enorm pana sa scoata ceva).

  • Altfel, lupisorii imi amintesc tare de Amon Amarth… dar si de Dark Tranquility!

  • Despre Wolfheart, faza funny: eram intr-o perioada latino-reggaetton (DYankee, DonOmar, JAlvarez etc) si vine fiu-miu: “Dad, why you’re listening to this shit? Let me show you something…” si mi-a pus de pe YT albumul Winterborn 🙂

  • Ha, ha, in general e invers :)) (Ma rog, stiu ca asta era si ideea, dar am un prieten care incearca sa-l “molipseasca” pe pustiul lui de 9 ani cu ceva Led Zeppelin si nu-i iese deloc – eu i-am zis sa inceapa tot cu ceva power metal, sa i se puna aluia mic pata pe dragoni!)

  • Altfel, nenea Anti parca nu e rau, dar inca prefer Two Steps from Hell in defavoarea lui 🙂

  • De molipsit/intors copchii, da! asta-i procedeul, sa-i expui la rock bun de mici. Fiu-miu a auzit de pe la 3 ani cam de toate, de la ACDC/LedZ/BonJovi in sus, spre metal (Maiden, Priest, Metallica). Iar acum aflu eu de la el, cam toate care-mi plac noi le stiu de la el. Cu mici exceptii, Antti de ex. Myrath alta exceptie – niste baieti metal din Tunisia, canta metal progresiv arabesc 🙂 In rest cam toti astia nordici + nemtii/Eluvetie etc – ii stiu de la el.

  • Eu am auzit Phoenix, Pasarea Colibri, Queen si Jethro Tull. Si tot asa, taica-meu si maica-mea au tot auzit de la mine tot felul de muzici ulterior 🙂

    Pe Myrath si Orphaned Land i-am auzit live, dar nu-s neaparat impresionat, desi de la Orphaned imi place o piesa 🙂

  • Ca un fel de side-note, de “admirat” relatia romanashului cu metal-ul. Deci urmaresc de mai mult timp un blogger din Brasov, e ok scrie bine si mai ales e independent (adica nu pupa poala PSD/PNL/etc) – lucru de admirat intr-o tara ca Romania. In post-ul de mai jos omul scrie despre concert Metallica Romania si cum baietii is oleaca cam past due. Ei bine, gramada de comentatori ca ba nuuu! is buni, albumul ultim e great etc. Altii cu babaeti mai ascultati si altele. Raspuns: adica ce? io n-am voie sa Metallica? si da-i si lupta 🙂

    https://www.zoso.ro/metallica-vine-degeaba/#comments

  • Eu sunt oare singurul care ar vrea sa mearga pentru Ghost :)) ?

  • Chiar si cu avertizare, mi-a stat putin inima in loc cand am vazut alt albastru…

    Altfel, de Ticketbastard nu mai zic nimic, in afara de faptul ca… experientele avute cu ei ma fac sa imi doresc sa se reintroduca vizele pentru Marea Britanie ca sa am o scuza ceva mai buna sa nu mai incerc sa vad alte concerte acolo.

    Powerworlf… cam da. Suna bine, dar nu memorabil. Si e pacat.

    Iar Metallica si Ghost. Nu. Metallica imi plac in continuare si nimic n-o sa schimbe asta, dar preturile din turneul asta sunt jupuiala. Asa ca nu. Stiu ca e posibil sa regret asta daca crapa Hetfield peste un an, dar… pur si simplu nu ma simt in stare sa dau atat pe un bilet. Crede-ma, i-as fi vazut deja altundeva in Europa daca preturile ar fi fost decente.

  • As zice ca dorinta ta cu vizele e pe vine :))
    Deja britanicii au anuntat ca pierd nu stiu cate milioane pe zi din cauza Brexit si inca nici nu s-a rezolvat treaba 🙂

    In cativa ani, o sa vezi Ghost cu Metallica in deschidere. Sincer, nici nu ma omor cu Ghost, dar as vrea sa stiu cum naiba au ajuns si ajung atat de mari, fara cine stie ce skill muzical in spate. Adica, in pop se intampla asta mereu… dar in metal?

  • Meh. Ghost cu Metallica in deschidere ma tenteaza chiar mai putin decat Metallica overpriced.

    Macar Metallica au scos piese care chiar inseamna ceva pentru mine. La €200, n-as ezita. De la Ghost insa n-am auzit pana acum nimic peste nivelul de catchy. Adica nu-mi displace, ba chiar as asculta iar, dar nu e ca si cum imi spune ceva.

    Sorry, I’ll stick to seeing Saxon, Metal Church and so on…

  • Eu am tot ascultat Prequelle in prostie. Imi place mult si Square Hammer, fie si pentru imagistica 🙂
    As zice Saxon cu Ghost in deschidere, dar avand in vedere popularitatea (nu tocmai meritata) a ultimei trupe, ar fi cam invers 🙁

  • Ahahaha, nu! Lasa-ma ca RTC a fost suficient. 40 de minute in mijlocul zilei, pe caldura. Ii vad azi iar headlineri, de-abia astept!

  • RTC?

  • Rock the City. Cand au venit in 2012. Cand am prins prosopul de la Biff. Cand mi-a semnat Nibbs n-spe chestii dupa Black Label Society. Las’ ca-mi semneaza toti iar n-spe chestii azi! Si aud iar Sons of Odin!

  • Ahhh, si uitasem de Rock the City. Nu stiu cum am putut 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.