1.Filme cu de toate

The Good Liar (2019) – Dintre toate filmele care au bântuit cinematografele de sărbători, The Good Liar mi-a făcut cea mai plăcută surpriză și asta nu doar datorită chimiei evidente dintre Ian McKellen și Hellen Mirren, dar și neașteptatului număr de întorsături de situație care au transformat o premisă uzată (doamna bonomă care se îndrăgostește de un ticălos șarmant) într-un policier antrenant. Sigur, filmul are câteva piulițe lipsă din logica narativă, dar, per total, e genul de film de la care pleci cu un rânjet satisfăcut și te gândești că: “băi, de data asta chiar cred că o să citesc și cartea!”.

În plus, scurtul moment „feminist” al peliculei e livrat atât de bine de Mirren, încât îți dai seama că filmul ar fi fost mult mai sărac fără el. Între timp, Sir Ian McKellen pare să-și fi făcut o carieră din a fi cel mai britanic actor în roluri de nonbritanici.

Star Wars Episode IX – The Rise of Skywalker (2019) – După catastroficul Solo și incoerentul The Last Jedi, J.J. Abrams si echipa lui reușesc ceva fantastic cu finalul noii trilogii. Reușesc să facă un Star Wars care să pară ridicol! Iar asta e fantastic de greu pentru o saga bazată pe budiști interstelari care se luptă cu neoane colorate.

Sigur, episodul nouă rezolvă complicatele și inutilele artificii narative din episoadele anterioare, însă modul în care o face e brutal și incoerent narativ. Totul e cârpit și în contradicție cu universul, personajele apar și dispar, și pare că la fiecare zece minute cineva virează povestea în altă parte fără vreo explicație prealabilă. Daisy Ridley, această Keira Knightley la reducere, când nu poate să lovească un droid cu sabia, când distruge nave de transport cu fulgere. Împăratul, anunțat din trailer, e băgat cu furca în poveste prin 2 paragrafe din deschiderea filmului, iar la final aflăm că era oricum capabil să facă toată treaba murdară și fără ajutor.

Kylo Ren (Adam Driver, singurul actor decent din film) se comportă și mai ambiguu decât în filmele anterioare, în mare și pentru că scenariștii nu par să știe ce să facă cu el. Unele personaje, precum inutila Rose, sunt aproape eliminate din poveste, ceea ce e totuși mai bine – problema ei nu era că era un personaj corect politic, ci unul prost scris. Prințesa Leia e scoasă din scenă pe targă, după câteva scene obținute prin puterea efectelor speciale (măcar au scutit pe cineva de a juca rolul regretatei Carrie Fisher). Lando Calrissian apare și el ca un bonus pentru fani, deși povestea lui de fundal lipsește complet. De fapt, The Rise of Skywalker îți dă mereu impresia că ai pierdut accidental un film și că de fapt te uiți la Episodul X.

Ce nu par să dețină scenariștii Disney este exact ingredientul care făcea trilogia originală Star Wars atât de atrăgătoare: nenorocitul ăla de drum inițiatic sau „călătoria eroului”, după Campbell. Nu e greu să resetezi o trilogie precum Star Wars – e suficient ca Făt Frumos să ia scutul și calul tatălui. E important însă ca fiecare personaj din ea să crească până își atinge maximul de potențial, nu să sară de la ratat la zeu în trei cadre. Nu poți să compui un film doar din Deus Ex Machina.

Partea bună e că simt că în sfârșit filmele Star Wars au ajuns să fie 100% forță și 0% magie. Cred că o să mă mărginesc la universul extins, ăla pe care l-a eliminat Disney și la ocazionalele The Fallen Order și alte jocuri care mizează doar pe nostalgie fără pretenții.

Ford v Ferrari (2019) – Botezat la noi „Marea Provocare: Le Mans 66’”, din clasica poftă de spoiler a traducătorilor români, Ford v Ferrari e un film care surprinde perfect mania curselor de anduranță ale anilor ’60 și curajul alimentat de ego și testosteron al piloților acelui deceniu. Similar în execuție cu Rush, Ford v Ferrari reușește să-l bată pe ultimul la mai multe capitole, principalul fiind jocul actoricesc.

Matt Damon, în rolul legendarului Caroll Shelby și Christian Bale în rolul subevaluatului pilot Ken Miles construiesc un duo solid pe ecran, deși Bale e de departe actorul mai bun. Puși în situația de a concepe și pilota o mașină care să învingă Ferrari în circuitul Le Mans, cei doi trebuie să se lupte atât cu detaliile tehnice ale misiunii, dar și cu o întreagă brigadă de corporatiști.

Din fericire, au la îndemână câteva ajutoare printre care tipul din The Punisher, care are aceeași grimasă tot filmul, dar și o serie de interacțiuni cu care bărbații vor fi foarte familiari, pe când femeile le vor arăta cu degetul întrebând senine: „Dar de ce trebuie să se bată, nu pot să vorbească?”. Că veni vorba de femei, soția lui Miles pare pusă acolo pentru a fi „puternică și independentă”, însă scenariștii arată că n-au nici cea mai vagă idee să scrie un personaj feminin. Și nici nu trebuie: Ford v Ferrari e despre bărbați nesăbuiți – lăsați-ne să-l avem măcar pe-ăsta!

Până la inevitabilul deznodământ suntem tratați cu niște unghiuri fantastice de cameră (trăiască dronele!) și cu un film care nu îți dă prea multe pauze de toaletă. Recomandat, chiar și dacă nu vă place mirosul de frâne pe asfalt.

Pain and Glory (2019) – Cu filmele lui Almodovar am o relație ciudată, dat fiindcă în general îmi plac fix ălea pe care nu le suportă criticii. Pain and Glory (Dolor y Gloria) nu e însă nici Volver și nici Los Amantes Pasajeros – e o producție autobiografică, încadrată într-un trend care ne-a adus și La Grande Bellezza-ul lui Sorentino, dar și alte filme în care personajele își oglindesc creatorii. Antonio Banderas interpretează un regizor ăi cărui ani de glorie sunt mult în spate și care-și petrece bătrânețea (și boala) într-o continuă reuniune cu fantomele trecutului – de la foști iubiți și actori preferați la cioburile unei copilării greu de uitat.

Banderas e pus perfect în lumină aici și nici Penelope Cruz nu e rea, deși e departe de a avea paleta actoricească a lui Desperado. Da, în sfârșit m-am lăsat convins de Banderas ca actor! Cum rămâne însă cu filmul? Păi… e un amestec de cinematografie pură (Almodovar are un simț al esteticului imparabil) și de plictis absolut („artă”, domne, e „artă”!), dar care la final îți dă cu plus – mai ales că în ultimele minute regizorii (cel real și dublura lui din film) scot un ultim as din mânecă. De văzut neapărat dacă sunteți fani… de privit măcar, dacă nu sunteți.

Once Upon a Time… in Hollywood (2019) – Am disecat ultima musaca al lui Tarantino pe Facebook și n-are sens să insist prea mult. Once Upon a Time e un fel de Inglorious Basterds bazat pe evenimentele din jurul asasinatelor “Tate-LaBianca”. Un film atipic pentru Tarantino, cu violență puțină și decoruri somptuoase, Once Upon a Time funcționează ca un omagiu adus celor care l-au inspirat pe regizor.

Povestea e spusă din perspectiva unui actor în plin declin (Leonardo DiCaprio) și a cascadorului și prietenului său (Brad Pitt), personaje care ajung să aibă de-a face tangențial cu Charles Manson și „familia lui”. Prin film însă ne lovim și de Margot Robbie (în rolul lui Sharon Tate), dar și de un Al Pacino cel puțin interesant și de domnișoara din ultimul sezon Stranger Things care nu e încă atât de importantă încât să o caut pe Google.

Once Upon a Time e un film de stare condus de doi actori foarte buni și animat de probabil cea mai bună coloană sonoră din ultima vreme. Netflix va lansa în curând o variantă de patru ore a filmului, cu toate cadrele pe care Tarantino nu ni le-a vârât pe gât și, culmea, intenționez să o urmăresc.

The Green Book (2018) – Un film pe care l-am evitat tocmai datorită promovării lui excesive la Oscarurile de anul trecut și a tematicii cu iz de corectitudine politică. Am greșit – The Green Book e o poveste americană clasică, executată impecabil de unul din frații Farelly (recunoscuți mai degrabă pentru comediile din anii ’90).

Filmul se bazează pe povestea reală a prieteniei dintre Don Shirley (Mahershala Ali, tipul cel rău din Luke Cage), un pianist talentat dar fandosit (negru și gay pe deasupra, treabă periculoasă în anii ’60) și bodyguard-ul său, un irlandez simplu și nițel rasist, interpretat magistral de Viggo Mortensen. Urmăriți-l fără așteptări și mai mult ca sigur că o să vă surprindă – da, mizează pe toleranță și pe alte lucruri plăcute la Oscar și da, e ușor siropos, dar e mult în fața lui Bohemian Rhapsody și a altor favorite de gen.

Doctor Sleep (2019) – După ce aproape două decenii Hollywood-ul l-a cam ignorat, Stephen King e acum pe un val pe care nu cred să mai fi fost recent vreun alt scriitor. IT, Pet Semetary, The Dark Tower, Gerald’s Game sau Doctor Sleep sunt doar câteva dintre filmele apărute în ultimii doi ani pe baza cărților lui. Continuare spirituală a romanului The Shining, Doctor Sleep se învârte în jurul poveștii lui Danny Torrance (Ewan McGregor), copilașul speriat și bântuit de premoniții din prima carte, ajuns acum un adult alcoolic, disperat să scape de propriul dar.

Chiar dacă McGregor joacă foarte bine, filmul are câteva probleme majore. Prima ar fi că e o continuare a filmului lui Kubrick, nu a cărții lui King, motiv pentru care unele artificii narative (inclusiv finalul) n-au nicio logică. A doua ar fi că regizorul Mike Flannagan e recunoscut pentru filmele horror cu “twist”, motiv pentru care tot încearcă să vâre întorsături de situație în poveste. Poate de-asta Doctor Sleep nici nu-și găsește ritmul.

A treia problemă ar fi inamicii, o gașcă de vampiri energetici conduși de Rose, personaj pe care suedeza Rebecca Ferguson îl întruchipează fantastic. Pe lângă faptul că inamicii ăștia sunt nomazi, cafenii și răpesc copii (au sunat anii ’90, își vor miturile înapoi), mai au și problema de a fi al naibii de fragili, majoritatea murind până la final în moduri absolut banale. Sigur, filmul are un moment absolut horror în care gașca de nomazi sacrifică un băiețel (Jacob Tremblay), dar îmi e greu să uit că bătălia cu ei durează vreo 5 minute.

Per total, Doctor Sleep nu e un film rău, în ciuda unei chimii bizare între McGregor și puștoaica de culoare în jurul căreia se învârte povestea și în ciuda inamicilor neconvingători. E un film plăcut, cu suficient mister cât să atragă, dar fără un scenariu suficient de bun încât să fie memorabil.

Scary Stories to Tell in the Dark (2019) – Un horror inspirat de o carte pentru copii care aduce a Stranger Things dar și a Don’t Be Afraid of the Dark, o prodcuție cu o estetică similară și cu același producător: Guillermo Del Toro.

Ca multe dintre filmele lui Del Toro (deși aici nu e și regizor), și Scary Stories este vizual impecabil, dar absolut mediocru la nivel de poveste și scenariu, temele sociale și artificiile inutile încâlcind aiurea firul narativ. Pe scurt: niște puști intră de Halloween într-o casă bântuită de fantoma unei ucigașe de copii și fură o carte. Și cam de-aici puteți deduce și singuri ce se întâmplă… doar să nu deduceți și că veți primi efectiv răspunsuri.

IT Chapter Two (2019) – Stephen King, din nou. Vă spuneam într-un alt articol că nu prea înțeleg de ce a fost nevoie ca cineva să refacă seria IT, dat fiindcă producțiile vechi încă se țineau destul de bine. Lucrul ăsta e absolut valabil pentru prima parte a lui IT, unde varianta din 1990 e vizibil superioară celei din 2017, însă nu și pentru partea a doua, a cărei variantă din 2019 e foarte bună.

Nu știu de ce mi-a plăcut mai mult remake-ul, dar e posibil ca distribuția care-i conține pe James McAvoy (care a resuscitat recent și cariera lui Shyamalan), Jessica Chastain și Bill Hader să fi avut ceva de-a face cu asta. Poate și faptul că acel substrat social care mă irita în prima parte funcționează mai bine când e vorba de adulți. King are și aici o apariție surpriză, similar celor care-i plăceau atât de mult regretatului Stan Lee.

Altfel, respectul meu merge și acum către interpretul clovnului malefic, cel mai tânăr membru al familiei Skasgard.

3. Cu supereroi

Joker (2019) – Sigur, Joker nu e chiar un film cu supereroi, ci mai degrabă o dramă socială cu o ușoară tangență cu filmele de gen (și poate cu mai vechiul personaj interpretat de Jack Nicholson). De altfel, am tot scris despre el și despre modul în care criticii (de la CTP la câțiva ziariști de stânga) nu par să-i înțeleagă contexul.

Povestea, pe care dacă n-ați văzut-o sigur v-au povestit-o alții, îl urmărește pe Arthur Fleck, un comediant bolnav și sărac care trăiește prins între îngrijirea propriei mame și eterne iluzii de grandoare. Biciuit social din toate părțile, Fleck alunecă treptat spre sociopatie devenind exact ceea ce oamenii din jur se așteptau să devină.

Sau dacă vreți, e un film care arată că dacă lași doi adulți bântuiți de copilării nefericite să-și facă de cap, unul va deveni un clovn psihopat, iar altul un tip care se îmbracă în liliac. Imaginea și coloana sonoră sunt fantastice (Gotham e o ilustrație a orașului New York din anii ’70), Joaquin Phoenix e genial, iar Robert DeNiro… e acolo. Un film care merită revăzut, fie și pentru delicioasele indicii pe care regizorul Todd Phillips le aruncă printre rânduri.

Altfel, Joker e genul ăla de diamant al culturii pop care ajunge să se reflecte în mai tot ce se întâmplă în anul apariției lui. Sper însă să nu se apuce de vreun remake cu actori negri: nu de alta, dar poliția l-ar împușca pe Joker în primele 10 minute.

Glass (2019) – Ultimul film dintr-o trilogie pe care M.Night Shyamalan a început-o cu Unbreakable, în 2000 și pe care a continuat-o magistral cu Split, acum trei ani. Filmul poate fi văzut fără probleme și independent, doar că aș recomanda înainte Split, un fel de masterat în actorie al lui James McAvoy.

În general, M. Night Shyamalan e un regizor care fie creează capodopere, fie mizerii absolute. Cumva, Glass e diferit, fiind un film psihologic (și puțin tocilăresc) absolut satisfăcător, dar un film cu supereroi banal. Paznicul indestructibil (Bruce Willis) și nebunul cu personalitate multiplă (James McAvoy) sunt prinși și închiși într-un azil psihiatric alături de Glass, geniul malefic din primul film (Samuel L. Jackson). Aici sunt cu toții tratați de o doctoriță insistentă care le vâră în cap că superputerile lor nu sunt altceva decât o expresie a propiului ego și a unei grandomanii persistente. Filmul decurge mai mult ca o bătălie a ideilor și o desconstrucție a conceptului de supererou, până când degenerează într-un film de acțiune nu tocmai reușit (bătălia culminantă seamănă cu o cafteală din curtea școlii).

Din fericire, celebra întorsătură de situație din final, marca Shyamalan, salvează mult din acțiunea nereușită și reușește să definească un univers eroic. Ce o poate îngropa e chiar apariția regizorului și referințele absolut dubioase pe care le face… la alte apariții ale lui din propriile filme (inclusiv pe genericul filmului). Mai sunt și niște probleme logistice precum vârsta actorilor, dar dacă vă plac numele amintite mai sus, nu o să vă împiedicați de ele.

4.Cu S.F-uri

Pacific Rim: Uprising (2018) –  Primul Pacific Rim a fost o capodoperă, doar că nu una în sensul înțeles în general de critici. A fost un film fără pretenții, cu replici aruncate din avion și bătălii care se dizolvau într-o continuă cacofonie vizuală. Cu alte cuvinte: un film distractiv.

Al doilea Pacific Rim se petrece la câțiva ani după ce Pământul a ieșit victorios din lupta cu monștrii Kaiju, iar personajele principale sunt un fost pilot cu probleme de comportament (John Boyega), partenerul lui și câțiva piloți tineri și neexperimentați, forțați să se lupte cu o nouă amenințare. Adică exact personajele din primul film, doar că interpretate de alți actori.

Din precedentul se întorc Charlie Day (care joacă surprinzător de bine), Burn Gorman și domnișoara japoneză, la fel de bătăioasă. Ce nu se întoarce este atenția pentru efecte speciale de care dispune Guillermo Del Toro (aici doar în rol de producător) și un ritm satisfăcător: scenele de luptă se succed prea repede pentru a putea fi admirate. Practic, dispare sentimentul ăla de „măreție copilărească” deși povestea e simpatică, iar Pacific Rim: Uprising nu e nici pe departe catastrofa pe care-l bănuiam a fi.

Happy Death Day (2017) si Happy Death Day 2U (2019) – Traduse la noi prin „Aniversare Mortală 1&2”, filmele ăstea mi-au dat mereu impresia unor horror-uri de duzină, motiv pentru care le-am evitat. De vină o fi fost și regizorul, mai cunoscut pentru seria Paranormal Activity. Din fericire pentru timpul meu vorbim despre niște comedii S.F. bunicele, populate de adolescenți care călătoresc în timp și de un criminal rătăcit.

Primul film e vizibil mai bun, dat fiindcă e o combinație de Scream și Groundhog Day, filme pe care de altfel le și citează. Actrița din rolul principal, Jessica Rothe, are exact suficientă expresivitate cât să empatizezi cu ea, dar nu destulă cât să nu te calce uneori pe nervi. Seamănă cu o Toni Collete mai tânără și puțin cu Eliza Dushku și are șanse să mai prindă roluri bune, mai ales că a jucat și prin La La Land.

Al doilea film, o continuare directă, e ridicol până la absurd (științific vorbind), dar rămâne plăcut. Practic, sunt două filme mai apropiate de Detention decât de Saw, care merg văzute într-o după-amiază cu puțin timp liber.

5. Cu zâmbete forțate

The Hustle (2019) – O comedie ușoară cu Anne Hathaway și Rebel Wilson despre niște domnișoare din medii sociale diferite dar cu aceeași pasiune: înșelatul bărbaților porci și egomaniaci. Sincer, filmul nu face nimic deosebit, dar nici nimic greșit, iar asta e mare lucru într-o epocă în care comediile lipsite de obscenități sunt foarte rare. Sigur, povestea e un remake după un remake, dar tot smulge niște zâmbete, dacă nu puțin mai mult.

Little Monsters (2019) – O comedie horror, australiano-britanică, cu Lupita N’yongo și Josh Gad. Comediile cu zombi nu mai sunt de multă vreme o noutate, însă Little Monsters nu are, din fericire, pretenția inovației. Povestea se învârte în jurul unei profesoare de grădiniță (N’yongo) care merge cu puștanii ei și cu un unchi dubios la un parc de distracții tematic, aflat lângă o bază militară.

Evident, din baza respectivă evadează ceva morți-vii și totul se transformă într-o cursă în care profa încearcă să transforme dezastrul din jur într-o poveste pentru copii. Nu e un film rău, ba chiar aș îndrăzni să-l recomand pentru duminicile în familie, dat fiindcă nu e grotesc și unele replici sunt autentic amuzante.

The Dead Don’t Die (2019) – Dacă Little Monsters s-a vrut în primul rând comedie, The Dead Don’t Die se vrea un fel de meta-parodie la toate filmele cu zombie, dar și la comediile cu zombie. Normal, doar e regizat de Jim Jarmusch, un regizor capabil de filme fascinante, dar și de arătări pretențioase. Afișul îi include pe toți actorii favoriți ai regizorului, începând cu Bill Murray (care a jucat și în Zombieland), Adam Driver (aici un tip pasionat de… Star Wars), Chloe Sevigny, Steve Buscemi, Tilda Swinton, Dani Glover, Caleb Jones și Larry Fessenden, dar și câteva apariții ciudate precum Selena Gomez, Iggy Pop sau rapperul RZA. Ai zice că doar numele de pe afiș ar fi în stare să dea filmului greutate, nu?

Din păcate, nu prea. The Dead Don’t Die nu e nici artistic și nici pretențios. E pur și simplu un film prost, încărcat de referințe aiurea, cu scenariul prin toate direcțiile și fără nicio valoare cinematografică. Povestea se învârte în jurul unui sătuc năpădit de zombie și a oamenilor din el care mor treptat, nu înainte de a spune ceva „memorabil”. De altfel, toată lumea din film sparge al patrulea zid și are ceva de împărtășit cu privitorul – ceva pretențios, în general. Stilul de realizare aduce vag aminte de Napoleon Dynamite, ceea ce nu e chiar un lucru rău. Și poate că și The Dead Don’t Die ar fi mers, dacă pe piață nu existau un Shawn of the Dead, Zombieland 1&2 sau Scouts vs. Zombies. Până și Little Monsters îl depășește din toate privințele.

Cumva, Jarmusch a vrut sa parodieze filmele cu zombi fără sa fi vazut in prealabil vreunul. Și chiar dacă inamicii sunt simpatici, mai ales că nu toți au poftă de carne umană (unii vor Wi-Fi, Snickers sau Xanax), filmul pur și simplu nu funcționează. E ca un film horror regizat de Mungiu.

6.Seriale

Lost in Space – Un remake complet după un serial al anilor ’60 despre o familie a viitorului (nu foarte îndepărtat) blocată pe o planetă misterioasă, în urma unui accident spațial. În rețeta asta se strecoară și un robot imprevizibil, dar și câteva personaje specializate în intrigi dubioase. Sincer, rezultatul nu e deloc unul rău din punct de vedere al poveștii și al efectelor speciale. Ce-l trage în jos e distribuția și dialogurile care la fiecare cinci minute inserează câte un americanism, adică o frază afectată, citabilă și fără valoare reală în context.

De altfel, personajele nu sunt grozav conturate, femeile fiind creierul operațiunii, iar bărbații fiind majoritar bătuți în cap. Copilașul tipic, slab și speriat, dar cu „mult suflet” e atât de enervant, încât îți dorești să mai dispară din poveste câte un episod. Să nu mai vorbim despre plasările dubioase de produs, precum cele douăzeci de minute dintr-un episod în care lumea vorbește despre biscuiții Oreo. Mama familiei apare mereu julită sau lovită, fără vreo explicație clară, ca în următoarea scenă să aibă tenul proaspăt machiat, iar tatăl, interpretat de fiul lui Maggie Smith, pare lipit din alt film.

Cu toate astea, Lost in Space îți răsplătește perseverența aducând spre finalul primului sezon o întorsătură spectaculoasă de situație și dezvoltând suficient personajul cel rău (Parker Posey e singura actriță care joacă bine), încât în sezonul doi poți vorbi de un serial închegat, peste media Netflix. În plus, faptul că în al doilea sezon acțiunea se petrece în mai multe locuri iar accentul pică pe elementele de factură extraterestră și pe intrigi „politice” ne scutește puțin de jocul actorilor principali.

The Witcher – Pentru fanii excelentelor jocuri din serie și ai cărților, serialul The Witcher e o producție curat realizată, cu multe detalii de culoare ale lumii lui Sapkowski și un Henry Cavill care vorbește șoptit și apăsat și dă replici de două propoziții (spre deosebire de Superman, unde vorbea tare și apăsat și dădea replici de două propoziții).

Dacă nu aveți deja o idee clară cu ce se ocupă „vrăjitoristul” din serie, o să aveți nevoie de vreo 4-5 episoade să înțelegeți cine pe cine vrea să omoare, dat fiindcă linia temporală e vraiște. The Witcher urmărește în paralel trei personaje, a căror întâlnire inevitabilă e amânată suficient de mult, încât privitorii ocazionali să se dea bătuți pe parcurs. De altfel, la finalul primului și singurului sezon de până acum, ai senzația că în sfârșit ai priceput și tu bancul ăla bun de-l spunea văru-tu. Și partea mai tristă e că primul sezon se simte de fapt ca un prim episod: Netflix are de gând să continue seria la greu.

Dacă vreți însă să vă faceți viața puțin mai ușoară și să înțelegeți de ce vânătorul de vrăjitoare Geralt din Rivia face mai degrabă sex cu practicantele magiei decât ce îi cere fișa postului, vă recomand să consultați un ghid fără spoilere al liniei temporare. Cu el, The Witcher devine chiar un serial plăcut, plus/minus micile inserții cu iz feminist. Nu e un nou Game of Thrones, dar îi prezic vreo câteva serii.

The Orville – Sezonul 2: Cred că v-am mai spus că mi-a plăcut primul sezon din creația lui Seth MacFarlane, un Star Trek ancorat în teme curente și mult mai satiric. Nici al doilea sezon nu dezamăgește, deși unul din personajele de bază dispare din serial (Alara, căpitanul securității), fiind înlocuit de unul similar. Problemele rezolvate de căpitanul Ed Mercer și echipa lui intergalactică se învârt în jurul unor probleme cotidiene, de la vaccinuri și concedii medicale la probleme de discriminare. Ba, într-un episod, două personaje se trezesc în pericol din cauza unor extratereștrii care-și ghidau existența după horoscop. De văzut și apreciat măcar pentru look-ul retro și dialogurile deștepțele.

Pe lângă romanul de mai sus, am apucat să văd și scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, recent nominalizat la Oscar (e bun, dar e atât de înfipt în comunism, încât mă îndoiesc că juriul va înțelege ceva) și să prind la TV și Kidnapping Freddy Heineken, un film danezo-britanic din 2015 unde Anthony Hopkins face eforturi să compenseze pentru distribuția daneză. Între timp mă uit și la The Irishman, dar vă povestesc despre el în 2021, când o să termin cele cinșpe ore totale de film.

P.S: Dacă nici vouă nu v-a plăcut noul Star Wars, poate o să vă amuze clipul ăsta sau o să vă liniștească faptul că planul lui George Lucas pentru serie era la fel de dubios ca producțiile Disney. Și dacă nu vă interesează seria, puteți găsi paleta de culori a regizorului preferat pe link-ul ăsta.