Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Băi, dar tu ce cauți acolo?

Posted by on 26 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un pahar de cuvinte lipsit de bule sau spumă, următorul articol va debuta cu o mai veche amintire…

Cu 18 ani în urmă, într-o perioadă în care revista Bravo avea nezdruncinată încredere că Backstreet Boys erau următorii Beatles, într-o școală de provincie, exista un elev care întâmplător eram eu. Stați liniștiți, elevul de-atunci nu crede că a trăit prea multe lucruri care să merite povestite. Există însă o întâmplare, banală și repetitivă, care îmi pare de interes pentru situația de acum.

Într-o banală zi a săptămânii, în timpul unei ore de zoologie care nu mai începea, s-a nimerit ca micul Vlad să fie trimis să o caute pe profesoară. După ce a zâmbit prostește pe la toate cancelariile și fumoarele, a aflat că profa, întâmplător și diriginta lui, ajunsese la spital din cauza unei mușcături de albine. De-acolo traseul era simplu. Urma să se întoarcă în clasă și să decidă alături de ceilalți membri ai clubului Mensa dacă o să urle pe coridor sau în curte.

După ce a deschis ușa, Vlad a observat însă ceva ciudat. La catedră se plasase un puști blond și pistruiat, un corijent simpatic de la o altă clasă. Omul se juca de-a profesorul, dând note imaginare și behăind că vrea liniște. Șocant era însă că, exceptând vreo doi colegi mai „războinici”, aproape toată lumea i-a intrat în joc. Și nu, nu era inițiativa vreunui individ inteligent sau popular, ci doar a unui ins gălăgios și incoerent, venit de la altă clasă. Un nimeni foarte vizibil.

Probabil vă așteptați să vă spun că elevii l-au detronat repede pe falsul profesor. N-a fost așa: vreo jumătate de oră, o bună parte din clasă a făcut liniște, s-a prefăcut că răspunde sau a schimbat mici glumițe cu „șeful”. Cu alte cuvinte, i-au intrat în joc, chiar dacă a fost în detrimentul celor care voiau să-și folosească altfel timpul. În plus, noul profesor se mai uita din când în când și în catalogul lăsat pe catedră de un profesor real și făcea tot felul de glume nesărate despre absențe. Recunosc, treaba asta mă stresa teribil la momentul respectiv.

Mai mult chiar, la final, când lumea s-a plictisit de blondul guraliv, omul începuse chiar să aibă o oarecare autoritate în ochii unora. Mai mult sau mai puțin în glumă, devenise „Domnul Diriginte”. De altfel, l-au și strigat o vreme așa pe coridor. De ce mi-am amintit toate astea și de ce m-am apucat acum să le scriu? Pentru că sunt convins că ați avut și încă aveți și voi câte un „Domn Diriginte” prin preajmă.

Adevărata problemă e că nu am scăpat nici acum de problema asta. Nu am scăpat de molima liderilor de carton, a celor care-și trag autoritatea din neglijența altora. Dacă puștanii de clasa a șasea participă la jocuri de genul ăsta din pură plictiseală sau din curiozitate, adulții nu au nicio scuză. E greu să explici de ce indivizi fără nicio legătură cu ce ar trebui să facă vin, urlă din toți rărunchii și sunt lăsați să conducă. E greu să înțelegi de ce proștii strigă catalogul!

Exagerez? Probabil, dar uitați-vă la Donald Trump și spuneți-mi că lumea n-are o problemă. Spuneți-mi că omul ăla are ce căuta în poziția pe care o ocupă. Trump este exact puștiul blond de la altă clasă care vrea neapărat să fie profesor, deși el de-abia citește Abecedarul. Nu e prost, dar nici pregătit. Din păcate, tot ce trebuie să facă este să se urce la catedră și să-i acopere pe toți cu propriile strigăte. E suficient să urle „Liniște”!

De fapt, uitați-vă mai bine la întreaga clasă politică românescă. Merită vreunul să fie în cancelarie? În sensul ăsta, ultimii doi ani au fost un record. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca guvernele să fie în halul ăsta de nepregătite. Rar am mai avut senzația atât de clară că repetenții au primi cheia școlii.


(O ședință de Guvern, cred. Sursa Imaginii.)

Deseori, discuția din spațiul public se învârte în jurul calității morale și intelectuale a celor care ne conduc. Au intenții bune sau rele? Sunt niște soldăței limitați sau o gașcă manipulatoare? Vor introduce noi pedepse sau vor motiva absențele tuturor? Toate sunt dileme reale, dar ele ar trebui să vină după indignare. Ele ar trebui să urmeze întrebării: Băi, dar ăștia ce caută acolo?

În clasa a șasea, colegii mei nu reacționau din comoditate, din frică sau pentru că le plăcea efectiv să fie acolo. De altfel, câțiva au și colaborat cu „profu’”. Nu e greu de observat că și astăzi motivele sunt aceleași. Sunt motive umane. Acceptăm conducerea fără să o chestionăm pentru că uneori e mai simplu așa. Ne indignăm, dar nu ieșim cu adevărat din bănci decât rar și pașnic.

Din păcate, am prins două generații de politicieni de „tranziție” croiți după același tipar. Repetenții școlii, oameni fără perspectivă sau viitor. Cei care au ridicat brusc mâna când s-a auzit întrebarea: „Cine vrea să fie șeful?”. De-acolo, din inerția celorlalți, a fost ușor ca „proful” să motiveze absențele chiulangiilor și să-și asigure controlul. În plus, o diplomă reală nu e chiar greu de obținut.

Ultimii ani ne-au pus față în față cu adevărul: avem o clasă politică fără vreo abilitate de conducere sau vreo abilitate în general. Deci nu, nu e vorba doar despre răutatea sau micimea unor oameni. E vorba despre faptul că, și dacă ar avea niște repere morale, oamenii ăștia tot incompetenți ar fi. Nici blondul nu era un tip rău, era doar limitat și guraliv, chiar și pentru un puști de clasa a șasea.

Din păcate, adevărații diriginți au plecat de multă vreme sau au fost distruși de tăvălugul comunist care a decis că oricine putea fi profesor, dacă în prealabil fusese sărac lipit. Avem nevoie de o generație într-adevăr nouă, nu de elevii unor falși pedagogi.

Într-un final, tot ce rămâne de făcut este să găsim niște oameni coerenți și să-i trimitem la catedră. Pare simplu, dar să scoți românii la vot e mai greu decât să faci 30 de copii de generală să-și țină gura. În fond, dacă ar ajunge în fața clasei, oamenii noștri ar avea un singur lucru de făcut: să ia catalogul din mâinile proștilor. Dacă nu pot, măcar să întrebe public: Băi, dar tu ce cauți acolo?

P.S: La câteva minute după ce am publicat articolul, cineva m-a întrebat dacă fac vreo aluzie la Iohannis și profesia lui. Nu, chiar nu e nicio aluzie la Iohannis. Nu mai scriu despre președinți de când am constatat că nici ei nu scriu despre mine!

Oamenii din jur

Posted by on 16 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Uncategorized, Viata & Nu Numai

Un citat dubios mă anunță colorat că în viață “cunoști oamenii pe care-i meriți, nu cei pe care ți-i dorești”.

Dacă în general nu mă prea pasionează adevărurile cu glazură de Poptămaș, fraza asta m-a pus puțin pe gânduri. Cu doar o zi în urmă avusesem o conversație pe exact aceeași temă, așa că am fost nevoit să îmi scarpin gânditor barba și să afirm: Da, bă, cam așa e!

Singura obiecție pe care aș aduce-o citatului (neatribuit, dar aștept completări) ar fi folosirea sintagmei „meriți”. Viața nu e atât de bine reglată încât să-ți dea ce meriți, nici măcar în sensul negativ. Cel mai probabil, cunoști oamenii pe care personalitatea, statutul tău social și abilitățile intelectuale îți permit să-i cunoști. Cunoști oamenii pe care „poți” să îi cunoști.

Uneori, doar uneori, se întâmplă să ai contact cu omul ăla providențial care să te facă să-ți depășești condiția, fie că e vorba despre o consoartă, un șef bonom sau despre un profesor iluminat. Din păcate, nimeni nu-ți garantează punctele ăstea de cotitură, motiv pentru care nu are sens să discutăm destinul altora. Ce mi se pare însă interesant este modul în care, în majoritatea situațiilor, ni se pare mai ușor să dăm vina pe „anturaj”, decât să admitem partea de vină a „victimelor”. E o tendință care se vede în media, atunci când caută scuze externe vreunui psihopat (l-au învățat radicalii ăia rău, altfel era băiat bun), dar și în viața de zi cu zi.

Cel mic e un dezastru la școală și s-a apucat de fumat? E numai vina lui Gigel, liderul găștii din care face parte. Sigur, faptul că numai al tău, al Maricicăi și încă doi nebuni ascultă de Gigel nu e o problemă. La fel nu e o problemă cum alți copii din clasă îi ocolesc pe-ăștia, deși ar putea foarte bine să chiulească și să fumeze și ei. Anturajul poartă toată vina. Cel mic și educația primită acasă sunt în alt plan al discuției.

Tânărul Ionel nu mai dă pe-acasă și parcă și-a uitat prietenii și părinții? E numai vina viperei ăleia cu care s-a însurat! Aia nu-l lasă. El, săracul, nici nu are abilitatea de a răspunde pentru propriile acțiuni. Nu, el e o simplă marionetă care nu înțelege conceptul de alegere, deși are peste 30 de ani. Femeia aia poartă toată vina, nu frustrările care l-au făcut pe Ionel să se refugieze în brațele ei.

Marina a devenit brusc arogantă și ursuză? Păi e de la noul serviciu, au făcut-o ăia șefă pe-acolo și-i spun că e grozavă! De-atunci nici nu mai salută. Clar de la job i se trage, ci nu din faptul că toată viața Marina nu și-a dorit altceva decât să parvină, uitându-se la toți prietenii și rudele ei ca la niște instrumente în drumul ei către glorie. Clar nu e vina ei.


(Un alt om pe care l-au stricat prietenii)

Situația poate sta foarte bine și invers: meritele individuale ale unora pot fi îngropate de reputația sau renumele grupului, chiar dacă el nu este complet relevant. De fapt, poate că problema e mai degrabă una a dinamicii de grup. Grupurile reale sau fictive cărora le atribuim o influență implacabilă nu sunt cu adevărat relevante. Faptul că așa au făcut sau că așa fac alții nu mai e de secole o scuză sau cel puțin de la Nürnberg în sus. Sigur că apartenența la un partid politic te poate face mai nesuferit în discuții, dar ea nu explică de ce îți lipsește bunul simț.

Exemplele de mai sus nu urmăreau să-i facă de rușine pe Gigel, Ionel și Marina, ci să sublinieze un fapt puțin mai grav: tindem să acordăm foarte multă importanță comportamentului de grup, ignorându-l pe cel individual. Motivul e simplu și ține de incapacitatea de a ne asuma și de a atribui niște responsabilități. Consecința e că tindem să avem scuze din ce în ce mai stupide, pentru comportamente din ce în ce mai nocive.

Ai votat complet aiurea la ultimele alegeri sau n-ai votat deloc? E în regulă, așa au votat și ăia din jurul tău și te-ai lăsat dus de val. Ai fraudat puțin sistemul? Nu e vina ta. Ai fost influențat, că așa făceau toți pe „vremea aia”. Cumva, nu e vina noastră sau a celor apropiați nouă, ci a unor grupuri amorfe care aparent ne spun ce să gândim. Nu spun că mentalitatea și presiunea de grup n-ar exista, ci doar că ele nu funcționează așa cum ar vrea conștiința unora.

Prin urmare, când vă uitați la băieții ăia veseli care taie libertăți cu ștampila în Parlament, nu-i mai vedeți ca pe o masă amorfă. Nu, ei sunt individualități, alese sau nu de o majoritate, oameni care, cu sau fără dosare, iau niște decizii. Pentru ultimele, nu sunt vinovați numai liderii, X, Y sau Z. Fiecare dintre omuleții ăstia e o subspecie proprie și, după ce tot calvarul ăsta se va fi terminat, ar trebui să ne uităm mai atent la fiecare. Mă îndoiesc că toți au fost vreodată oameni buni, dar i-a stricat anturaju’…

P.S: Zilele ăstea au fost un experiment incredibil de chimie: antipatia s-a transformat în apatie și apoi din nou în furie. Îmi scuzați rima.

În regulă, și după?

Posted by on 28 Oct 2017 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Responsabilitate şi Putere

Posted by on 20 Jun 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În filmele Marvel şi în paginile multor benzi desenate…

Nu există supererou care să nu fi auzit măcar o dată în lunga lui viaţă fraza: “Cu o mare putere vine şi o mare responsabilitate”. Spider-Man, Superman, Batman şi mulţi alţi supăraţi costumaţi au auzit la un moment dat discursul: “Băiete (sau fato), acum că te poţi urca pe pereţi şi trage cu iepuri din ureche, ai o responsabilitate faţă de tine, faţă de umanitate şi faţă de pădurea amazoniană! Orice ai face, pentru că eşti mai puternic şi pentru că lumea te priveşte de jos, ai o responsabilitate înzecită faţă de cea a oamenilor obişnuiţi”. Simplu, nu? În benzile desenate lucrurile par destul de clare. În viaţa reală însă…

Am stabilit deja că asumarea responsabilităţii este cea care aduce salarii obscen de mari unor manageri şi care face ca anumite posturi să vină şi cu, ei bine, costuri (în termeni de timp şi sănătate psihică). Da, există oameni care sunt plătiţi tocmai pentru a-şi asuma responsabilităţi şi ale căror capete cad de fiecare dată când lucrurile merg prost. Am mai vorbit însă despre oamenii din posturi înalte de conducere şi nu aş vrea să mă repet. Există şi oameni care sunt plătiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi şi a lua decizii, dar care sunt incapabili să ridice mâna într-o şedinţă. Dar nici despre politicieni nu aş vrea să vorbim prea mult.

Ştim de altfel ce se întâmplă când oameni cu putere şi responsabilitate abuzează de prima dintre ele. Dar invers? Ce se întâmplă când ai o groază de responsabilităţi, dar nimeni nu-ţi respectă autoritatea? Ce se întâmplă când, cu o mare responsabilitate, nu doar că nu vine o mare putere, dar nici măcar respectul şi aprecierea nu se arată?


(Sursa Imaginii)

Nu de alta, dar în viaţa reală situaţia asta este la fel de des întâlnită. În cazul lui Spider-Man (în al cărui univers s-a născut citatul de la început), puterea este destul de clar definită, aşa că mai rămâne responsabilitatea. Spider-Man ştie că e mai puternic, mai agil şi mai lipicios decât un om de rând şi că, în virtutea acestei idei, are nişte responsabilităţi faţă de “specia inferioară”. Dar ce putere are fraierul care-şi asumă responsabilitatea unui proiect, când nimeni altcineva nu o face? Ce putere au liderii care ies să ia cuvântul, în cazul unei crize? Ce putere au medicii care iau responsabilitatea vieţii unui om asupra lor? Nu îmi e greu să înţeleg de ce unii nu îşi asumă responsabilităţi, dar imi e greu să accept ideea că, după ce alţii şi le-au asumat, tu, omul care a stat în rândul doi, nu vrei nici măcar să accepţi noul lider. Ba mai mult, ai senzaţia că cel care s-a ridicat nu a făcut “mare lucru” şi că nu are niciun sens să-i recunoşti meritele.

Dacă la muncă am avut norocul unor echipe mici şi coerente, multe dintre cunoştinţele mele s-au trezit prinse în lanţuri ierahice şi grupuri unde responsabilitatea se pasa uşor, dar puterea se lăsa aşteptată. În plus, mi s-a întâmplat în multe alte contexte să mă lovesc de o atitudine de tip “Să preia conducerea cine vrea, dar eu nu sunt obligat să-l ascult!”. Păi stai puţin, suntem un grup care şi-a ales democratic sau măcar prin excludere liderul. Cât timp avem un obiectiv comun, iar X e desemnat să şi-l asume, atunci X primeşte la pachet şi dreptul de a delega sarcini şi a face scandal din când în când. Asta dacă nu cumva X era Spider-Man de la bun început…

Ştiu că nu e o problemă strict românească, dar e o problemă pe care românii ar trebui să o conştientizeze. Din pe băncile şcolii şi ale facultăţii, unde “şefii de proiect” ajung să facă singuri toată munca, în timp ce alţii se laudă, până la protestele de stradă unde liderii aleşi (sau măcar aprobaţi) de majoritate sunt ignoraţi complet, responsabilitatea pare a fi singurul lucru care se oferă, pe când puterea şi rezultatele se împart rapace între oameni care nu şi-au câştigat dreptul de a le folosi.

E cam ciudat să spun asta într-o ţară al cărei Parlament fuge de orice urmă de responsabilitate, în timp ce, cu fiecare nouă propunere legislativă, puterile şi prerogativele se măresc. Din pacate, e aceeaşi ţară unde stereotipul “Dorel” e cât de poate de actual şi unde ideea omului care “vrea să iasă bine” (în timp ce restul îl privesc, încurajează sau ignoră) e promovată într-un număr destul de mare de locuri, de la multinaţionale la echipe sportive. Delegarea responsabilităţii e mai degrabă un joc de miuţă, pe când puterea şi autoritatea devin concepte abstracte, numai bune de dezbătut la infinit. Nimeni nu e dispus sa-si asume responsabilităţi prea mari, dar nici să respecte prerogativele celui care şi le-a asumat într-un final. Sigur, Ionescu a făcut toată infrastructura noului program, dar cu ce drept este trecut în condică drept designer şef?

Pentru unii, problema e ceva mai sensibilă, pentru că alegerea unui lider se face de multe ori informal, la mica înţelegere a grupului, ci nu printr-o delegare oficială (care de multe ori nici nu are de unde să vină). Pentru mine, ea se reduce la o logică mai simplă: dacă tu eşti omul care se aruncă în prima linie, tot tu eşti cel care pune steagul pe redută! Cine nu vrea să participe la bătălie, se poate ocupa cu păzitul gardului. Nu de alta dar, oricât ne-ar plăcea să dezbatem pe tema egalităţii, nu putem avea lideri fără şefi.

P.S: Complet pe lângă subiect, Amfitrionul si Capitanul Ront sunt au aterizat şi în librăriile CLB. Ceva mai multe detalii despre cele două apariţii găsiţi aici.

Next»