Matt Damon si Dinozaurii

Pentru ca am intrat intr-un binemeritat concediu, am zis sa-mi reiau activitatea pe blog…

Cum mi-as putea altfel face incalzirea daca nu printr-o insiruire de filme pe care nu vrea nimeni sa le vada? Noroc ca vi le pot povesti eu…in mai multe cuvinte decat a folosit vreodata scenaristul.

Pacific Rim (2013)

Pacific Rim e filmul care mi-a aratat apogeul scriiturii. Esti intr-adevar un guru al scenaristicii cand vii extaziat in birou si zici: “Gata! Am rezolvat! Acum robotul gigantic îi f*te un vapor peste bot dinozaurului!”. Esti un zeu cand cineva iti da 25 de milioane de dolari sa filmezi fix scena aia. Trecand peste tema filmului (roboti construiti pentru a lupta cu monstri extraterestri), filmul lui Guillermo Del Toro merita vazut. Merita vazut la iMax (stiu ca am mai spus asta si despre alte filme), merita vazut in 3D, cu popcorn, cu sapca in trei culori si cu o cutie mare de suc. Nu de alta, dar Pacific Rim e fix filmul pe care l-as fi facut la 12 ani si care mi-a destins perfect o seara de duminica…la 26.

Filmul e plin de stereotipuri, scenariul e subtirel, iar obligatoriul personaj de culoare vorbeste cu entuziasmul unui bombardier. Partea buna e ca Pacific Rim nu se ia niciodata in serios. Fara explicatii filosofice inutile, filmul livreaza fix ce promite: efecte superbe, actiune continua si o poveste simpla in care, dupa cateva sacrificii, binele invinge. Mai mult, coloana sonora este excelenta, piesa de generic beneficiind si de vocea lui Blake Pearlman, fiica lui Ron Pearlman. Si daca tot a venit vorba de Ron, un preferat al filmelor lui Del Torro, trebuie sa spun ca personajul din film i se potriveste ca o manusa. Savuroase sunt si personajele cliseu: cei doi ”geeksi” interpretati de Charlie Day si Burn Gorman (care seamana dubios de mult cu William Defoe).

Nu-ti pasa ca unele lucruri sunt complet aleatorii (sabia robotului apare cand vrea regizorul, unele personaje nu-si justifica deloc reactiile). Poti sa treci si peste faptul ca robotul principal se numeste ”Gypsy Danger” si ca unul dintre inamici pare copiat din Diablo III. Important e ca tu urmaresti un nene care are ”o Apocalipsă de anulat”. Din punctul asta de vedere, Pacific Rim este net superior altor incercari similare, precum stresantul Battleship. Mi-a adus aminte de un Independence Day pe steroizi. Exista cateva idei desteptele strecurate in context, inclusiv cea legata de ”unirea constiintelor”, insa filmul nu-si pierde timpul cu ele. Producatorii au realizat ca orice incercare de a da o tema militanta filmului il va arunca in oala cu productii mediocre (cum s-a dovedit a fi Avatar, dupa entuziasmul initial). Multi critici s-au declarat dezamagiti de ‘mica indulgenta” a lui Del Toro. Pentru mine insa, regizorul a crescut crescut enorm. Cu exceptia El Laberinto Del Fauno, nu mi-a placut mare lucru de la mexican. Acum insa, m-am convins: desi nu-i sta prea bune ca maestru de ceremonii, Guillermo este un pictor exceptional.

Now You See Me (2013)

Un film despre iluzionisti si cauze pierdute. N-am idee de ce criticii n-au inghitit productia lui Leterrier, dar cert este ca mie mi-a prins bine. Pe scurt: patru magicieni din medii diferite sunt adusi impreuna de un strain misterios si, in timp, ajung cu spectacolul lor la un nivel care-i pune pe lista FBI. Filmul este narat din perspectiva agentului plecat in urmarirea celor patru (Mark Ruffalo) si a partenerei lui (frantuzoaica draguta din Inglorious Basterds). Distributia insa nu prin ei straluceste, ci prin pleiada de nume grele care fac roluri cel putin decente. Morgan Freeman, Michael Cane, Jesse Eisenberg (care joaca acelasi personaj de cinci filme) si Isla Fisher sunt completati de un Woody Harrelson in mare forma. Daca Harrelson si Eisenberg au facut echipa buna impreuna si in Zombieland, Ruffalo si blonda care-l insoteste par a fi lipiti cu aracet contrafacut. Cu toate astea, iluzia finala a filmului salveaza jocul cabotin al ”eroului” si de altfel si filmul. Concluzie: un The Prestige mai putin dramatic si poate mai superficial, dar recomandat.

The Wolverine (2013)

Daca universul X-Men mi-a fost aproape din copilarie, nu pot spune acelasi lucru despre filme. Primele doua productii din seria X-Men au fost mai mult decat bine venite. A treia a ridicat niste semne de intrebare, pe cand X-Men Origins (primul film cu Wolverine) a livrat o poveste de fundal apropiata de benzile desenate, dar insuficient ambalata. X-Men First Class mi-a placut, desi nu l-am considerat neaparat un film din serie.  In 2013, ultimul film cu Wolverine nu avanseaza cu mai nimic saga X-Men. Asta poate fi un lucru bun pentru publicul de ocazie, dar ar putea fi si al naibii de frustrant pentru oamenii care n-au venit numai sa-l vada pe Hugh Jackman caftind japonezi.

Ca veni vorba de japonezi, e de mentionat ca mai toata actiunea filmului se petrece intr-o Japonie stilizata, cu iz de anime. In contextul asta, Yukio, personajul interpretat de bizara Rila Fukushima, te face sa te intrebi daca nu cumva ai in fata o plasmuire a unui artist CGI. Oricum, ridicolul actiunii ne aduce constant aminte ca vizionam un film cu supereroi. Ideea de a face ”bursucul salbatic” sa-si piarda temporar nemurirea merita poate trecut pe film. Lungile cadre in care nu se intampla nimic si personajele nedezvoltate puteau ramane insa la nivel de idee. De asemenea, faptul ca Wolverine nu are alta tactica de lupta decat saritul pe adversari cu ghearele in fata devine iritant dupa o vreme. Desi e mutantul meu favorit, Wolverine nu e Batman (au!), iar prezenta lui excesiva pe ecran ii rapeste din aură. Totusi, o scena de dupa generic ne sugereaza ca in curand vom vedea un nou film din seria X-Men, unul care sa merite intr-adevar asteptarea.

Elysium (2013)

Elysium e unul din zecile de filme al carui trailer livreaza mai toate momentele bune din film. Neill Blomkamp, regizorul District 9, a reusit sa selecteze cele mai anoste elemente din primul lui film si sa incropeasca o productie de aproape doua ore din ele. Elysium promite mult: o lume in care Pamantul a fost redus la stadiul unui imens ghetou, iar cei instariti s-au refugiat pe o statie spatiala unde tehnologiile medicale si mediul artificial le mentin fizicul si psihicul sanatos. Elysium promite, insa ne livreaza un personaj principal de paie cu care e greu sa empatizezi (Matt Damon nu e preferatul meu, dar aici nu-i vina lui) si o morala simplista si evidenta.

Firul narativ ramane insa principala problema a lui Elysium: la fel ca in Distrct 9, actiunea trage personajele dupa ea, ci nu invers. Eroul se comporta  bizar si pe alocuri chiar stupid, numai pentru ca vocea regizorului sa apara din cand in cand si sa urle ”V-am zis eu!”. Mai mult, faptul ca lumea creata de regizor este foarte putin credibila incalca invizibilul pact autor-spectator. De la lacunele logice din relatia Pamant-Elysium la lipsa sexualitatii, lumea post Apocaliptica a lui Blomkamp nu sta in picioare. La asta se adauga si lipsa unui personaj negativ central, desi Kruger (Sharlto Copley) e destul de interesant. Nici Jodie Foster nu face un rol rau, dar nu suficient pentru a salva filmul. Elysium aminteste de remake-ul la Total Recall si asta nu e deloc un lucru bun. Se puteau gasi metode mai subtile de a vorbi despre cei ”1 la suta”.

P.S: Trebuie sa ma tin zilele astea si de mai vechea promisiune a unui articol despre carti. Nu pentru ca mi-a cerut cineva, ci pentru ca incultura expusa e pe jumatate iertata.

10 Comments

  • Pe jumatate offtopic – uita-te la Compliance. Este unul dintre cele mai tari filme pe care le-am vazut in ultima vreme. Scenariu bun, si 2 actrite care joaca f.bine. Plus ca este inspirat din fapte reale.

  • Da, da. E pe lista, dar pe-astea l-am prins la cinema 🙂

  • hmm, ai vazut “The Devil’s Backbone” al lui del Toro? Mie mi se pare de departe cel mai bun film al lui. Am mai vazut si “Cronos”, care nu mi-a placut deloc. In rest, omul e un regizor bun si isi gaseste proiecte interesante.

    “The Wolverine” parca a fost chiar bun pana in ultimul act. Putea sa fie muuult mai bun daca se tineau de stilul benzilor desenate si daca aspira sa fie ceva mai mult de “next summer movie”, dar mie mi-a fost suficient sa il vad caftind japonezi. Mi-a placut regia totusi, iar 3d-ul a fost eficient. Ii dau un 9/10 lejer.

    Din “Elysium” voi ramane doar cu accentul lui Sharlto Copley. De fiecare data cand deschidea gura, izbucneam intr-un ras isteric si ii auzeam si pe cei de langa mine razand la fel de tare 🙂 In rest, filmul nu merge nici macar ca parodie de ‘lifestyle of the rich and famous’. Un 5/10.

    “Now You See Me” s-a dus pe apa sambetei chiar dupa primul act. Ce nevoie aveam de plot-ul cu societatea secreta? Mi s-a parut ca a incercat sa fie un ‘typical indie Korean revenge movie’ produs de Hollywood. Am vazut episoade din “Leverage” mai bune. 6.5/10

    Si ca tot vorbeam de coreeni, recomand calduros “The Thieves” – e tot despre niste meseriasi care se aduna pentru “the big hit”, dar e spectaculos si bate toate productiile similare oferite de Hollywood in ultimii ani.

  • Pe mine, ultimul film care m-a putut dezamăgi a fost Prometheus (cică urmează partea a 2a în 2015). Din simplu motiv că după el nici n-am mai avut vreun fel de pretenţie de la vreun film SF. M-am uitat după gadgeturi, costume, efecte speciale, orice ar putea să mă acapareze vizual, că mental… nimic nu-ţi ridică mingea la fileu.
    Aştept cu mult interes şi cu o şi mai mare panică ecranizarea după seria Fundaţiei, care cică ar apare anul viitor. În sinea mea ştiu că n-or să se poată abţine de la tipicăriile lor enervante, sper doar să nu schimbe povestea cu totul.
    Una peste alta, mulţam de recenziile pe care le postezi aici, citindu-te de atîta vreme, mi-am creat un etalon şi mi-e mai uşor să-mi dau seama despre calitatea unui film, decît citind recenziile unor necunoscuţi pe imdb. 😀

  • Whisperer: The Devil’s Backbone am vazut mai demult, insa am vazut si Blade 2 si seria Hellboy si imi e greu sa cred ca se contrabalanseaza. Oricum, The Devil’s Backbone nu e numai opera lui Del Torro. Cu Elysium suntem de acord vad. Notat si The Thieves 🙂

    Amyofbedlam: Nu m-as lua pe mine drept etalon, dar cert este ca in oamenii de pe imdb am mai putina incredere decat in piticii din propriul cap. Tind sa cred ca piticii mei sunt mai reali decat “oamenii” care dau 9/10 unor filme precum Mr.Bean’s Vacation.

    Prometheus dezamageste si pentru ca-i facut sa calce pe urmele unei serii pe care multi (inclusiv eu) si-o doreau reanimata. Mi-a placut mai mult Pandorum. Astept Europa Report.

  • Din ce spuneau unii despre Elysium, e un fel de deja vu, intri în sală şi ştii din primul moment ce va face fiecare.

    Adică e un scenariu ordinar de cyberpunk de dinainte de 1989, cu nişte mici modificări ca să fie digerabil şi în zilele noastre. Fără japonezi mici, galbeni şi perverşi, cu mai puţine neoane şi fără panica SIDA.

    Nu-i plătesc nişte drepturi de autor şi lui Norman Spinrad?.. 😛

  • Exact: scenariul e un deja vu cu “morala” 🙂

  • Dacă e aşa de simplu de făcut un scenariu cyberpunk, hai să punem toţi mână de la mână, strângem ceva parale şi ecranizăm Maşinăria Rock and Roll a lui Spinrad, cu ajutorul lui Cristian Mungiu. Paco Monaco jucat de Pepe, Sally de Oana Roman şi Mama Nebună a Rock and Rollului de Monica Tatoiu 😛 🙂 😀

  • Probabil va avea sase ore, iar in primele 3 abia ai afla ce e cu Muzik Inc.

  • E urat cu filmele, daca le pierd in cinema, adio, nu mai am de unde sa inchiriez, iar ce e pe net se vede groaznic !

3 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.