S-a pornit recent un scăndăluț online pe tema faptului că, în Odiseea, un viitor film bazat pe celebra epopee, rolul Elenei din Troia va fi preluat de Lupita Nyong’o, o actriță a cărei culoare a pielii nu se potrivește cu ce cred unii că a scris Homer.

Dacă e să fiu onest, sunt departe de a fi un individ corect politic și mi se pare amuzant cum cred producătorii americani că-și repară greșelile istorice față de populația afro-americană. Dacă Nolan voia să facă un film cât de cât corect istoric, folosea măcar actori din regiune, chit că grecii Epocii Bronzului și grecii de-acum au tot atâta legătură între ei precum românii și Cultura Cucuteni. Pe de altă parte, Elena din Troia e un personaj fictiv din toate punctele de vedere, chiar dacă războiul descris în Iliada și Odiseea (şi în celelalte poeme ale ciclului epic, negăsite complet) a fost unul real și mult mai interesant decât varianta lui mitologică. De fapt, de-acolo trebuie să și pornim. Dacă vrem să vedem ce e în neregulă cu producțiile americanizate care tratează istoria ca pe o supapă ideologică a propriilor ambiții, trebuie să înțelegem contextul istoric din spate.

Să începem deci cu Troia: ce a fost, unde a fost și de ce a fost această cetate cu deschidere la mare atât de importantă în secolul XII înaintea erei noastre. Pentru asta însă trebuie să menționăm însă că, până prin 1865, Troia a fost considerată un simplu mit. A fost nevoie de un context politic favorabil și de un nebun simpatic pentru a se dovedi că nu era așa…

Pe undeva prin secolul XIX, Imperiul Otoman, o putere în cădere liberă, a dat voie arheologilor occidentali să analizeze mai atent Anatolia. Unul din leagănele civilizației moderne și una din cele mai importante regiuni ale Epocii Bronzului, Anatolia fusese și unul dintre cele mai mari centre ale civilizațiilor Antichității Timpurii. În plus, după descoperirea pietrei Rosetta în 1799, arheologii europeni aveau un apetit fantastic pentru a dezgropa tot ce li se părea “antic”.

Odată ce primii experți europeni au ajuns în zonă, nu doar legende precum Troia și-au demonstrat valoarea de adevăr, dar și câteva povestiri biblice au căpătat mai mult sens. Tot în perioada asta umanitatea a redescoperit Imperiul Hitit, probabil cel mai puternic imperiu al Epocii Bronzului și cu siguranță cel mai bine informat. De altfel, hitiții o să tot apară de câteva ori în articolul de față. Să revenim însă la subiect…

Troia în sine a fost descoperită de Heinrich Schliemann. Schliemmann ăsta era un băiat care făcuse o groază de bani din negoț și din intermedieri și care-și dezvoltase propriul sistem de învățare a unei limbi străine, motiv pentru care și vorbea vreo doișpe. Inteligent nativ și curios, neamțul era și foarte pasionat de Grecia și de mitologia ei și credea că Troia era mai mult decât o legendă. Singura mare problemă a lui Heinrich Schliemann era că omul era un fel de Donald Trump al arheologiei: un nebun care credea că dinamita rezolvă orice problemă.

Din fericire pentru noi și pentru istorie, băiatul ăsta chiar a descoperit Troia pe dealul Hisarlik, într-un loc indicat inițial de Frank Calvert, alt arheolog amator. Din păcate pentru noi, a făcut-o folosind mai multă dinamită decât Wile E. Coyote. Vedeți voi, Troia cea legendară era de fapt mai multe orașe, construite unul peste altul pe parcursul a vreo 3000 de ani, motiv pentru care dinamitarea dealului pentru a descoperi “comoara regelui Priam” a fost o idee proastă. Straturile arheologice s-au amestecat și au trecut mai bine de 100 de ani până când cineva a identificat Troia lui Homer ca fiind de fapt Troia VI/VIIa (a șasea și a șaptea așezare din același loc, refăcută imediat după un cutremur). Orașul ăsta corespunea cel mai clar mitului homerian, de la arhitectura descrisă în poem la relieful din jur.

Dar ce era totuși Troia pentru oamenii din perioada respectivă? Ei bine, cercetările recente, iar aici vă recomand scurta istorie a lui Eric Cline, ne spun că Troia sau Wilusa în arhivele hitite (Iliusa sau Ilion la greci, de unde și numele de Iliada) era în momentul războiului troian un oraș anatolian, cel mai probabil luvian sau frigian (după Eschil), aflat sub tutela Imperiului Hitit. Cu alte cuvinte, Troia nu era nici măcar un oraș grecesc, darămite unul populat de omuleți similari cu americanii moderni. Populațiile anatoliene și luvienii în special aveau o origine incertă, proto-indoeuropeană după limbă, iar frigienii erau o rudă distantă, migrată din Balcani. Descrierile vremii îi arătau pe luvieni (sau Arzawa, dupa fosta lor entitate politică) ca pe niște indivizi înalți, svelți și, în cazul războinicilor, purtători de coifuri cu pene. În orice caz, localnicii erau departe de Parisul lui Orlando Bloom, din vechiul film Troia. Despre hitiți nu mai vorbim: își rădeau bărbile și țineau părul impletit in codițe, aveau deseori mustati scurte si fruntea lata si purtau tunici scurte și împodobite, cercei și pantofi cu vârful întors. Erau practic niște hipsteri metrosexuali pe lângă grecii cei hiper masculini.

Conflictul descris de Homer sau de oamenii care au stat în spatele numelui “Homer”, a fost plasat pe undeva prin secolul XII înainte de Hristos, mai precis în perioada 1200–1180 Î.Hr. Dacă mi-ați citit comparațiile istorice amatoriceşti sau dacă vă place pur și simplu istoria, știți că în perioada aia a mai avut loc un eveniment major. Care? Colapsul Epocii de Bronz, o catstrofă acoperită perfect de Eric Cline și nu doar de el.

Ce s-a întâmplat atunci? Simplu, în decursul a mai puțin de un deceniu, Grecia Miceniană (Grecia veche, a aheilor, până la fondarea cetăților clasice), Creta Minoică (atunci subjugată grecilor), Imperiul Hitit, dar și alte state și orașe din Levant și Estul Mijlociu precum Ugarit, regatul Amorit, vechiul imperiu Assirian, Babilonul și Egiptul Antic au dispărut sau au avut de suferit masiv după o combinație de secetă, cutremure, schimbări climatice, migrații masive, întreruperi ale aprovizionării cu staniu (vital pentru a produce bronzul) și după invaziile a ceva ce până de curând era cunoscut doar sub denumirea de “Popoarele Mării”.

Practic, dacă n-ar fi existat inscripțiile egiptene din perioada respectivă, pentru că Egiptul și Asiria au supraviețuit într-un final, tot ce ne-ar fi rămas ar fi fost zeci de cetăți arse și peste 300 de ani de tăcere absolută în ceea ce privește cultura materială. Practic, pentru câteva secole, omenirea civilizată a fost readusă în preistorie. “În regulă, și ce legătură are asta cu Troia?” o să ziceți. Ei bine, e posibil ca adevărata Troie să fi fost unul din motivele care au declanșat căderea marilor puteri regionale, dar și invazia “Popoarelor Mării”.

Să ne uităm însă mai atent unde era Troia poziționată și ce interese aveau puterile regionale când venea vorba de enigmatica cetate…

(Ca să înțelegeți mai bine cum arătau lucrurile, am făcut o combinație între Wikipedia și o hartă desenată de scriitorul și istoricul Gordon Doherty)

Troia avea ghinionul să fie principalul port al Imperiului Hitit la marea Egee, prin vasalitate cel puțin, dar și un punct important de comerț pentru micenieni. Mai mult, era un teritoriu dorit şi de luvieni, al căror regat, Arzawa, fusese dizolvat de hitiţi, transformându-i pe primii în aliaţi ai grecilor.

Cel mai probabil, războiul troian a fost o serie de conflicte care au durat în jur de un deceniu (Iliada nu acoperă efectiv căderea orașului, dar putem estima). Conflictele au avut loc între micul regat din jurul Troiei/Wilusei, hitiții şi oraşele care-l sprijineau și vechii greci şi aliații lor (grecii din Asia şi luvienii), toți direct interesați de ieșirea la Egee și probabil de controlul strâmtorii Dardanele. Chiar și dacă ignorăm cifrele uriașe înaintate de Homer, puținele estimări mai realiste din perioadă spun că Troia era un oraș super fortificat și că trupele necesare pentru a o cuceri au fost de ordinul zecilor de mii și la fel și trupele necesare apărării. Apropo, în mitul homeric original, Zeus voia să profite de războiul Troian pentru a mai depopula puțin Pământul. Cam asta a fost anvergura lui pentru părțile cobeligerante…

În acest punct merită să amintim și că Grecia miceniană era de fapt un fel de monarhie federală, o combinație de orașe-stat precum Micene, Ithaca, Pylos sau Theba, conduse din Micene de un rege, numit și wanax (sau anax), titlu pe care Agamemnon îl are în poemul lui Homer. Prin urmare armata lor era mai puțin o adunătură de “eroi”, ci o combinație de micenieni, aliați și mercenari. Mai mult, dacă ne uităm puțin la mitul clasic al lui Homer și la celebrul sacrificiu al Ifigeniei, fiica lui Agamemnon, putem observa că relațiile dintre greci și “regele” lor nu erau tocmai clar definite, iar regele conducea mai degrabă prin exemplu, decât prin legi.

În Asia Mică (numele Asia vine din akadianul Asu care înseamnă Est, preluat în greaca veche ca Asia) grecii micenieni aveau o bază de putere în Milet, oraş care se supunea regelui din Micene.

Momentul în care grecii atacă este unul de profundă nelinişte şi răscoale între orașele Greciei centrale și populațiile din jur și foarte probabil unul de declin al comerțului și al economiei. La fel, imperiul hitit venea după o secetă uriașă, de trei ani consecutivi, după nişte lupte cu Asiria și o pace câștigată cu mare greutate cu Egiptul. Și aici ar merită să spunem că, deși ocupa un sfert din harta de mai sus, Imperiul Hitit avea doar câteva orașe autentic hitite (Hattusa fiind cel mai mare, urmată de Kanesh, Kusara și Karkemish), fiind în rest administratorul unui uriaș sistem de tributuri și alianțe, ținute împreună de formidabila armată a împăratului. Mai mult, hitiții însişi erau un amestec din populația indigenă Hati, indo-europeni şi hurrienii cuceriți. Pe scurt, hitiții erau minoritari în propriul imperiu.

Practic, două regate în declin au decis să se lupte cam un deceniu pentru o regiune importantă, dar nu atât de importantă încât să merite parierea întregii stabilități regionale pe ele. Hitiții sunt menționați mai degrabă în Odiseea sub numele de Khetti sau Keteioi (în greacă) și apar în ultima fază a războiului, când deja resursele Troiei păreau epuizate. Asta poate și pentru că hitiții trimiteau mereu armata de la Hattusa, iar după standardele vremii, Troia era la mama naibii, iar imperiul hitit fusese zguduit recent de un război civil. Desigur, există și posibilitatea ca hitiții să fi fost atât de îndepărtați și civilizațional și fizic de greci, încât vechii micenieni să nu înțeleagă de fapt ce se întâmpla. Oricum, te aștepți ca grecii să fie eroi într-o epopee grecească.

O altă teorie, poate la fel de plauzibilă, spune că în momentul căderii Troiei, hitiții erau la rândul lor în declin, inscripțiile din perioadă vorbind despre lupte şi răscoale mai aproapiate de casă.

Evident, nu doar grecii, hitiții și troienii au fost implicați în acest asediu extins, ci și popoarele din jur, în special aliații și dușmanii anatolieni ai Imperiului Hitit. Cert este că până la urmă Troia cade și, deși imaginea celebrului cal troian apare pe diferite vase de bronz din perioadă, e posibil ca el să fi fost o metaforă bazată pe o similaritate a unor denumiri. Metaforă pentru ce? Pentru un anume tip de barcă, deseori încărcată cu provizii și lasată drept tribut, cel puțin conform teoriei arheologului Francesco Tiboni. Cumva, în contextul ăsta, schema Calului Troian capătă mai mult sens, deși teoria nu a fost complet validată. De altfel, Calul Troian nu apare nici în Iliada, nici în Odiseea, ci în celelalte poeme din Ciclul Epic, niciodată descoperite, doar intuite din povestirile altora.

Ce s-a întâmplat după ce grecii au pus Troia la pământ, consumându-şi resursele în proces? Păi, legenda ne spune că Agamemnon, marele victorios, se întoarce la un Micene slăbit şi e asasinat de nevastă-sa. Urmaşii ei nu rezistă mult pe tron, Micene căzând cel mai probabil după un conflict cu grecii dorieni, o populație pe-atunci încă sălbatică sau cu Popoarele Mării. Despre Ulise/Odiseu, de a cărui viață se preocupă filmul lui Nolan (dar şi alți regizori) ştim că a mai rătăcit 10 ani, suficient cât niciunul din marii războinici care asediaseră Troia să nu mai fie în viață. Lose-lose, vorba americanilor.

Altfel, așa cum vă spuneam, după episodul Troia sau concomitent cu el s-a petrecut şi Colapsul Epocii Bronzului, iar acum știm cu precizie că Popoarele Mării nu erau invadatori sălbatici, ci mai degrabă refugiați din zonele afectate fie de secetă, fie de războiul pe care cele două mari puteri ale vremii îl începuseră (e imposibil ca regiunea să nu fi fost afectată economic). Știm mai multe despre ei datorită egiptenilor și lui Ramses al III-lea care-i și învinge și notează treaba asta pe un pietroi. Tot egiptenii notează și că multe Popoare ale Mării veneau cu femei și copiii în care sau bărci, ceva ce nu prea coincide cu mitul marilor invadatori.

Datorită acestor inscripții și cercetărilor ulterioare bănuim că Peleset (sau filistinii, pentru amatorii de denumiri biblice) veneau cel mai probabil din Creta, că Lukka erau foști subiecți hitiți, acum eliberați de stăpânii lor, și că Ahhiwaya sau Ekwesh nu erau altceva decât greci fugiți din Micene și din Vestul Anatoliei. De altfel, și termenul “ahei” (pe care vechii greci îl foloseau) e foarte similar cu cele două denumiri. Tribul numit Sherdan era probabil venit din Sardinia (unde exista o civilizație a Bronzului dezvoltată, fragmentată şi militarizată), iar Shekelesh proveneau din Sicilia.

Weshesh, Karkiya și Teresh erau anatolieni, din foste dependințe ale hitiților, Denjen și Teker erau în mod cert luvieni din zona Troiei, pe când Denyen erau greci mai degrabă refugiați din nordul Greciei. Teresh e un alt trib de popoare ale mării asociate cu Troia și, spun unii cercetători, precursorii etruscilor, fapt ce ar alimenta vechea legendă etrusco-romană a lui Aeneas. O alta teorie spune că multe din aceste triburi, unele nenumite de egipteni, erau de fapt proto-celtice, parte din cultura Urnfield (ceea ce arheologia şi studiul religiilor confirmă parțial).

*Popoarele mării, după Giuseppe Rava și Godron Doherty. Desigur, catalogarea din text nu e finală și a fost făcută după consultarea a mai multe surse. Exceptând filistinii, grecii și triburile Lukka, nu avem date foarte clare despre restul de popoare ale mării. Interesant este că despre grecii exilați știm că la un moment dat ajung în slujba faraonilor Egiptului, după ce cei din urmă îi inving. Este interesant pentru că fix asta spune Odiseea că ar fi făcut la un moment dat Ulysse, Menelaus și navele lor. De altfel, Ulysse ataca mai multe cetăți în Odiseea.

Forțate de împrejurări, de climă și lipsa resurselor, toate popoarele ăstea au năvălit asupra fostelor teritorii miceniene şi hitite, asupra Canaanului și centrului Levantului, distrugând totul în cale. După câteva secole, urmașii acelorași populații au construit orașe și imperii și au făcut trecerea naturală de la folosirea bronzului la cea a fierului, mai abundent și mai rezistent, dar mai greu de stabilizat cu mijloace rudimentare.

Totuși, dacă Războiul Troian a fost un mini război mondial între greci și hitiți și s-a încheiat cu o infiltrare maritimă în cetatea Troiei și cu un colaps global, cum rămâne cu restul de personaje din Iliada?

Ei bine, unele au corespondent real. Priam, conducătorul Troiei, se prea poate să fi fost Piyamaradu, un prinț luvian fără țară şi aliat al grecilor care cauzase ceva haos prin Anatolia și care ajunsese să preia Troia/Wilusa cu forța la un timp, așa cum ne spun hitiții în scrisoarea de la Twagalawa, un document premergător războiului. În el, conducătorii hitiți se vaită că nu pot ajunge la pace cu grecii în ceea ce priveşte Wilusa/Troia. Documentul respectiv vorbește despre conflicte premergătoare războiului troian, dar arată și cam ce părere aveau hitiții despre greci: fără neapărat să-i desconsidere, putem spune că se temeau de impredictibilitatea lor. Aceleași surse ne spun însă că Priam/Piyamaradu era deja schimbat de pe tron în perioada războiului, ceea ce e posibil să-l fi și declanșat, prin provocarea grecilor. O altă teorie deapre acest Piyamaradu, un personaj real, ne spune că el ar fi fost baza pentru mitul lui Ahile. Treaba asta s-ar alinia mai bine cu conflictul.

Paris sau Aleksandu/Alexandros e la rândul lui un personaj istoric real care apare în mai multe inscripții hitite și grecești drept unul din conducătorii Troiei, aliat cu hitiții. De altfel, ascensiunea lui pe tron pare sa fie datorată unui război anterior dintre greci şi hitiți, fapt marcat de arhivele de la Hattusa. Agammemnom (wanax-ul sau regele regatului micenian), Hector sau Ahile e foarte posibil să fi existat, dat fiind că toți aveau nume extrem de comune în Grecia miceniană. La fel și celebrul scut al lui Ajax, de tip turn, care chiar era folosit de vechii greci.

Singura mare problemă rămâne Elena din Troia, care, după Homer, ar fi fost spartană și după Herodot și Euripide ar fi fost o vindecătoare… egipteană, care nu a călcat vreodată în Grecia sau Troia. Sparta nu exista cu siguranță în timpul aheilor, fiind un oraș dorian fondat mult după ce vechii greci rămăseseră doar o amintire. Atena exista, dar populată de un alt val de greci, ulterior exilați de ionieni în niște orășele din centrul peninsulei şi poate prin Theba și Argos. Mai mult, în miturile grecești, Elena e fiica Ledei și a lui Zeus, care s-a transformat în lebădă pentru a o seduce. Ca urmare a acestui act bizar, Leda a făcut un ou, din care a ieșit Elena din Troia. Dacă vi se pare că bucata asta e mult mai aberantă decât ce ați auzit până acum, ei bine… așa și este.

Betthany Hughes argumentează chiar că Elena era deja considerată o zeiță minoră în Sparta, în perioada în care Homer își scria poemele, motiv pentru care sunt slabe șanse să fi fost un personaj real. Cel mai probabil Homer sau oamenii din spatele acestui nume au amestecat mitologia spartană, cu care erau contemporani, cu ceva mituri mai vechi și cu memoria colectivă a războiului Troian.

Dacă a existat vreo Elena, foarte probabil ea nu a fost nici albă, nici africană și mult mai probabil că nu a avut niciun fel de legătură cu începutul războiului. Dacă o prințesă greacă chiar a avut bucurii la unul din conducătorii Troiei, a făcut-o probabil pentru că societatea vechilor greci nu se comporta grozav cu femeile.

O Elena reală ar fi fost cel mult un “casus belli”, cum ar zice romanii: un pretext ca grecii să facă ce voiau oricum să facă, odată ce conducătorul lor nu mai era pe tronul Troiei. O eventuală Elena ar fi fost doar un pretext care n-ar fi oprit oricum colapsul inevitabil al civilizației greceşti, colaps care se întâmpla cel mai probabil în timp ce oamenii ăștia aveau toată armata concentrată lângă o cetate de partea cealaltă a mării.

Din fericire, la fel ca Evul Mediu de mai târziu, nici Colapsul Epocii Bronzului nu a durat la infinit. După o perioadă de haos, numită şi Perioada Geometrică, Grecia a intrat în epoca ei clasică, cu cetăți precum Atena, Sparta, Corint, Milet sau Rhodos. Asiria și-a revenit și a devenit unul dintre cele mai dezvoltate și sângeroase imperii, fiind ulterior eliminată de mezi și perși, la rândul lor creatorii unui mega imperiu. Egiptul a continuat să existe, soldații lor întâlnindu-se cu cei ai regatului elamit iar bărcile lor întrecându-se acum cu cele ale altor puteri precum fenicienii, cei care au creat și celebra Cartagina. Ulterior, în timp ce lumea se preocupa de luptele grecilor cu perșii, în nordul Greciei își lustruiau armele macedonenii, viitorii stăpâni ai lumii elenistice, iar într-un mic colțișor al Italiei se pregăteau de glorie niște băieți de care cu toții am auzit: romanii.

Niciun film istoric din perioada respectivă și nici cele complet fictive precum “300” n-or să surprindă vreodată mărirea și decăderea civilizațiilor, ci doar câteva fapte de glorie, puternic mitizate și cosmetizate de istorie sau de Hollywood. Ideea oricărei narațiuni de gen va fi întotdeauna să existe niște băieți răi (troienii care au răpit-o pe Elena) și niște băieți buni (grecii, cunoscuți în perioadă mai degrabă drept pirați și stăpâni agresivi). Ideea războiului ca motiv colectiv de suferință își face cu greu loc la Hollywood, mult mai ușor de promovat fiind războaiele cu “scopuri nobile”.

Prin urmare, dacă ați venit aici doar să vedeți ce părere am despre Lupita, regret să vă dezamăgesc, dar nici ea și nici altă actriță nu ar conta în rolul ăsta pentru că ar juca un personaj fictiv chiar și după standardele mitologiei grecești. Un personaj introdus doar pentru a înnobila războiul.

Din câte știm și încă știm foarte puțin, războiul troian a fost o afacere complexă și foarte distructivă pentru Epoca Bronzului, iar transformarea lui într-o cafteala pentru o gagică, cu personaje bune și rele, nu va transmite nimic din drama lui. La fel de inutilă este şi transformarea rătăcirii lui Ulysse din Odiseea într-o aventură eroică şi masculină.

Filmul anterior despre Troia, cel din 2004, a scos complet elementul mitologic din scenă, dar ce a rămas nu a fost o ilustrare a conflictului real, ci un fel de cafteala imaginară între americani și orientali. În același an ne-a lovit și Alexandru, un film atât de îndepărtat de realitatea lui Alexandru Macedon și atât de încărcat de agende politice, încât se putea numi foarte bine și Burebista. Înainte de el, Gladiatorul a transformat Roma într-o republică care trebuia salvată de propriul imperiu, iar după, Cleopatra din 2023 și Napoleon-ul din același an ne-au arătat că poți face un film istoric chiar dacă ai chiulit la toate orele de istorie din generală. Să nu mai amintim de legendarul Braveheart…

Lupita nu va fi o Elena bună sau o Elena rea pentru că Elena nu a existat. Actrița de culoare va juca de fapt o versiune fictivă a ceea ce-și închipuie un stat ultramilitarizat și iliberal că ne învață istoria. Mai mult, sunt sigur că o vor transforma cumva într-o femeie puternică și independentă, dar în același timp vulnerabilă. Bărbații vor fi lipsiți de rațiune și acționa din impuls, nu din motivațiile dinastice și politice care le-au chinuit strămoșii. Iar Ulise/Odiseu? Greu de spus, dar dacă filmul lui Nolan iese fain, o să analizăm și călătoriile lui.

La final, în ciuda faptului că deznodământul real a fost unul teribil pentru toate părțile implicate, regizorul și producătorii ne vor livra un final fericit, unul pe care istoria nu ni-l va oferi niciodată. Nu de alta, dar oricum ai da-o, războiul e război, iar câștigătorii nu rămân niciodată așa multă vreme.

P.S: Din păcate, problemele medicale m-au cam ținut departe de scris, deci inclusiv de blog, dar sper ca lucrurile să se rezolve în curând. Ca și articolul precedent, și articolul ăsta se înscrie în seria despre imperii.