În timp ce americanii își demolează cu grație țara iar situația internațională tinde să ni se prăbușească în cap, aud din ce în ce mai des un concept pe care l-am tratat pe larg acum trei ani: acceleraționismul.

Acum, având în vedere că am scris deja despre el, parcă nu aș vrea să mă repet. Totuși, pentru cei care n-au chef să citească două articole lungi, voi face un rezumat. Acceleraționismul este o ideologie care consideră progresul ca fiind inevitabil și aflat în afara voinței umane, obligația noastră fiind să nu ne opunem lui, ba chiar să îl accelerăm. Asta se traduce prin accelerarea dezvoltării tehnologice, chiar dacă ne pune viețile în pericol, prin accelerarea capitalismului, chiar dacă îi lasă pe mulți în urmă, și susținerea creșterii financiare cu orice preț, chiar dacă nu e fezabilă. Practic, progresul e ceva dincolo de puterile noastre de înțelegere, iar el curge implacabil spre o „mare schimbare” a sistemelor actuale. Vă mai miră că acest acceleraționism a pornit din utopiile science fiction și din distopiile lui Marx?

Dacă vi se pare că deja trăim fenomenul ăsta de câțiva ani, nu vă înșelați. De la companii de tehnologie suprafinanțate la promovarea în funcții publice ale unor rechini disperați după profit, semnele acceleraționismului sunt acolo. E drept că mulți nu și le-au însușit ideologic, dar de vreo câțiva ani avem promotori în zona tehnologiei care și le asumă cu mândrie. Să nu uităm de altfel că, până recent, mottoul Meta era “Move fast and break things” (Mișcă-te repede și strică lucruri), o aluzie nu tocmai subtilă la ideologia menționată. Practic, după ce libertarianismul (altă tâmpenie) a devenit desuet, bogătanii americani și așa numiții „tech bros” și-au găsit o nouă jucărie. Ghinionul face ca toți să fie strânși acum în jurul lui Trump, Musk sau Thiel și să aibă putere pe toate planurile.

Acum, ideea unei efort unitar de accelerare tehnologică nu e ceva nou și nici ceva neapărat negativ. Uneori e mai bine să cercetezi cât de mult poți o zonă precum inteligența artificială pentru a nu o lăsa să te surprindă. În cazul politicii însă, acceleraționismul este un dezastru. Mihnea Măruță explică pe Substack cum stă treaba cu acceleraționismul politic și cu NRx, o subramură care consideră ca democrația și statele de drept sunt o mare piedică în fața progresului. Aceeași oameni care considerau că impozitele și legislația muncii sunt niște tâmpenii promovează acum ideea unor “rețele de orașe-state”, unde evident că ei și capitalul lor ar fi stăpâni. Practic, dacă vă întrebați care e marea schimbare pe care o așteaptă acceleraționiștii, fix asta e: o oligarhie de sorginte libertariană unde ei și alți mari fondatori să domnească precum regii, totul datorită inteligenței și simțului lor de busines. Nu fabulez, că au și zis-o de mai multe ori.

Problema cu mulți dintre acești nou îmbogățiți e că, deși sunt fără îndoială ambițioși, dacă analizezi mai tot ce fac și scriu observi că sunt teribil de inculți și ignoranți și deseori imuni la bun-simț. Oamenii ca Musk sunt rezultatul milioanelor pompate în ei de către alții și ai cărților de business și self-help, nu ai unei evoluții naturale și educaționale. Partea proastă e că și majoritatea cetățenilor sunt la fel, motiv pentru care săracii Americii i-au ales fix pe-ăia unu’ la sută care până acum i-au jefuit. De-aia nici nu mă miră că, după ce și-a șters cu buretele procesele, Musk a obținut un contract uriaș cu statul pentru probabil cea mai proastă mașină făcută vreodată. Dar în fine, divagăm…

Treaba cu a fi un individ complet deconectat de la zeitgeist și istorie, dar în același timp convins că istoria e inevitabilă, este că riști să te lovești cu toată puterea de ea. Dacă ar fi cercetat puțin de unde vine ideologia pe care o promovează, bogătanii de rit nou ar fi văzut că revoluțiile nu au fost niciodată evenimente pașnice și de bun augur pentru băieții cu bani. De fapt, fix masele ălea pe care stângiștii le văd oprimate și pe care dreapta le fetișisează ajung să fie cele care țin torța din vârful mormanului de ruine. Am mai scris despre asta și cred că oricine a citit măcar prefața unei cărți de istorie știe că masele nu se ridică pentru a-l pune pe Peter Thiel președinte, ci mai degrabă pentru a da foc bogaților în propriile buncăre. “Bieții oameni” îi urăsc cu aceeași pasiune și pe stângiștii woke care vin să le aducă toleranță și pe conservatorii care stau pe mormane de aur. Ușor de manipulat? Cu siguranță. Ușor de oprit? Niciodată.

Dar hai să presupunem că lucrurile curg în direcția unor orașe-stat sau a unor rețele de orașe-stat avansate. Ce se va întâmpla cu restul populației… că suntem deja peste opt miliarde? Păi stai, că ne spune istoria, pe care marii noștri progresiști o ignoră, ce se întâmplă sau, mai exact… ce s-a întâmplat.

Undeva în jurul anului 1177 Î.Hr, lumea arăta complet diferit și cumva foarte similar. Pe de-o parte aveai Grecia Miceniană, o rețea de orașe-stat foarte puternice (ălea din Odiseea lui Homer), concentrate în jurul unei metropole, dar în definitiv independente (li se mai spunea și “orașe palațiale”, pentru că erau organizate concentric în jurul palatului). Grecii o duceau fabulos pentru Epoca Bronzului, în sensul în care aveau propriul sistem de scriere, temple uriașe și o abundență greu de egalat. De când cuceriseră civilizația Minoică (Creta), bijuteriile și uneltele orașelor grecești erau mult mai sofisticate decât le permitea epoca, iar la nivel economic, băieții lui Menelaus erau un fel de CEOs ai comerțului.

Ceva mai la dreapta, în Turcia de azi, aveai regatul Hitit, probabil cel mai cult regat din istorie: nu doar că aveau sistem școlar foarte avansat pentru administratori și scribi, dar erau și pasionați de traducerea și punerea pe tăblițe a istoriei altor regate. Și ei erau tot o rețea de orașe-stat foarte bogate, coordonate din Hattusa, dar în definitiv independente sau doar parțial vasale capitalei. Spre finalul existenței, Regatul Hitit devenise un imperiu pe bune, administrația lui complexă fiind concentrată în Hattusa, iar orașele vasale având cote clar stabilite de contribuții. Pe aceeași hartă aveam și regatul Kassit al Babilonului, și el foarte bine echipat la nivel de resurse intelectuale și economice și orașele-stat amorite, un fel de Silicon Valley al comerțului levantin. Tot pe-aici se întâlneau și Imperiul Egiptean, despre care sigur știți câte ceva, dar și imperiul Mittani, la rândul lui o strânsură de orașe-stat specializate în creșterea cailor și în tehnologie militară. Despre ei nu știm prea multe, doar că ajunseseră să controleze aproape complet comerțul cu cositor dinspre Asia. Cositorul sau staniul era vital pentru a fabrica bronzul, o treabă super importantă în Epoca… Bronzului.

Acum, de ce vă povestesc despre anul 1177 și despre Epoca de Bronz? Pentru că anul ăla a fost cel mai probabil începutul sfârșitului pentru acceleraționiștii perioadei – iar sfârșitul a venit repede. În decurs de nici douăzeci ani, marile orașe-stat ale Epocii de Bronz au fost distruse complet, iar populațiile au fugit din fața urgiei spre munți sau au sărăcit și și-au ucis elitele. Vinovații aparenți au fost o colecție de triburi numite Popoarele Mării, dar și războaiele civile locale. Deși unele documentare fac perioada să pară foarte misterioasă, avem câteva date despre ce s-a întâmplat grație egiptenilor, al căror regat s-a redus la 50% din teritoriu, dar nu a fost distrus și asirienilor, pe-atunci un set de vreo trei orașe asaltate permanent. De la grecii micenieni, mittani, babilonieni sau de la orașele-stat de la mare nu avem vești, în afară de strigăte disperate de ajutor înainte de a fi șterse din istorie. Nu înfloresc, chiar avem ultimele scrisori ale unor administratori hitiți, dar și ale unor bogați șefi de stat precum cel al Ugaritului, puși în fața orașelor lor arse. Mai mereu ororoarea începea cu vederea unor corăbii la orizont și se încheia în mijlocul frazei. Scrisorile de genul ăsta subliniază și marea problemă a orașelor-state: deși erau bogate și relativ independente, rămâneau niște formațiuni politice izolate, conduse de lideri autocrați și aroganți. Pentru ei războiul avea mai degrabă o funcție simbolică, iar defensiva împotriva unor armate eficiente și rapide era imposibilă.

Evenimentul, cunoscut drept Colapsul Epocii de Bronz pare mai degrabă o invazie la scară largă, însă adevărul este undeva la mijloc. Se pare că el a fost declanșat inițial de o serie de fenomene meteorologice neobișnuite (Megaseceta), de întreruperea alimentării cu staniu datorită unor conflicte și de un val uriaș de imigranți, înfometați de secetă și de războaiele din propriile lor orașe. Practic, acum știm că o parte din Popoarele Mării nu erau altceva decât greci fugiți din Creta (celebrii filistini), greci și hitiți fugiți din Troia (Wilusa), posibil după arderea cetății, sardinieni și corsicani (civilizații considerate inferioare), dar și alte populații anatoliene și grecești pe care orașele state le considerau nedemne să stea la masa lor. Multe astfel de popoare s-au aliat între ele, iar unele chiar au fondat orașe noi – aici vorbim tot despre filistini, o populație care a adus civilizația greacă printre popoarele semitice ale Canaanului.

Dar hei, hai să fim optimiști! După catastrofa asta, lumea și-a revenit destul de repede, nu? Da, și-a revenit, în vreo 350 de ani în care pe teritoriul unor megalopolisuri antice nu s-a mai scris, nu s-au mai folosit unelte complexe iar populații de ciobani războinici precum aramaicii și-au impus cultura peste ruinele vechilor imperii. Perioada respectivă a creat efectiv un strat de pământ curat în multe situri arheologice, pentru că o bună parte din cultura materială a populațiilor locale a dispărut. Orașele greceși nu și-au mai revenit până la apariția Atenei și Spartei, hitiții, mittanii și amoriții au dispărut definitiv (deși regate neo-hitite au existat pentru o vreme), iar asirienii s-au transformat într-unul din cele mai sângeroase imperii din istorie, sătui de 300 de ani de atacuri și incendieri. Nici măcar cultura Indusului (Harappa) nu si-a mai revenit vreodata, iar în partea aia de lume invaziile si impactul climatic au fost mai restrânse. Lumii antice i-a mai luat încă vreo două secole să recupereze tehnologia și viziunea imperiilor care zăceau acum îngropate sub moloz. Deci da, și-au revenit complet… în jumătate de mileniu.

Despre ce vorbeam? Ah da, despre cum acceleraționiștii sunt convinși că progresul este inevitabil și că perioadele de regresie nu există… mai puțin atunci când există, se repetă și durează mai multe generații. Că sunt în Epoca Bronzului, în Antichitatea Târzie (după căderea Imperiului Roman), în timpul invaziilor mongole, în Evul Mediu sau în timpul cuceririi Lumii Noi (pentru amerindieni), perioadele de regresie există. Există și în deseori apar după ce câțiva iluminați decid să se izoleze de marea masă, să ignore clima și economia și să accelereze spre “schimbare”. Să nu uităm că am avut relativ recent Două Războaie Mondiale și câteva decenii bune de regresie după, cel puțin pentru o mare parte a lumii – mai puțin pentru SUA, dar par hotărâți să recupereze.

De-asta mă îndoiesc că utopiile acceleraționiste au șanse să funcționeze. La un moment dat, când ești gata să te sui pe calul alb al salvatorului, vin Popoarele Mării, îți dau foc la cetate și-ți transformă bazele militare în pășune. Lumea de azi are miliarde de oameni pregătite să se suie în barcă și să plece unde văd cu ochii, indiferent dacă locul ăla e locuit sau nu, iar încălzirea globală ne spune că lucrul ăsta se va întâmpla mai degrabă mai devreme, decât mai târziu. Cu masele nu e de glumit și șansele ca A.I.-ul să ne aducă sfârșitul sunt mult mai mici decât cele ca oamenii exasperați, dar îndopați cu conspirații și promisiuni aberante să pună mâna pe arme.

Desigur, ăsta n-ar fi un lucru bun pentru nimeni, cu atât mai mult pentru niște omuleți guralivi ca mine, blocați într-o țară care s-a trezit din nou între ciocan și nicovală. Cu toate astea, rămân cu certitudinea că nici mințile luminate care au decis să ne sacrifice pe toți în numele progresului nu vor ajunge prea departe. Destinul inevitabil al acceleraționiștilor este într-o mașină în flăcări, departe de linia de final și departe de echipa care i-ar fi putut ajuta să câștige. Până atunci, noi restul vom primi speriați din tribune, perfect conștienți că nu mai avem bilete la alt spectacol.