Controlul si fragilitatea

Citind articolul meu precedent, cineva îmi spunea că senzația lui e că umanitatea a pierdut controlul asupra lumii. Ei bine, pe post de răspuns am decis să-i dedic articolul ăsta prin care să spun în prea multe cuvinte: da, prietene, ai dreptate!
Acum, vedeți voi, umanitatea chiar a pierdut ceva, dar acela ceva nu e controlul, ci iluzia controlului. E o iluzie cu care ne-am îmbătat copilărește în ultimele decenii de pace.
Brian Klass, expert în politică și în haos social, a făcut recent un rezumat al problemei pentru BigThink. Acolo, Klass explică două dintre cauzele pentru care avem senzația din ce în ce mai apăsătoare că am pierdut controlul.
Prima dintre cauze, spune el, este faptul că azi, spre deosebire de acum o sută sau o mie de ani, avem foarte multă stabilitate locală și puțină stabilitate globală. Practic, până recent, nu erai sigur dacă mâine aveai de mâncare, dacă te puteai trata în caz de boală sau dacă aveai unde lucra. În plus, nu știai când năvălea vreo invazie sau revoltă peste satul tău. Pe scurt, trăiai după visurile umede ale experților în self-help: doar ziua de astăzi și atât.
Desigur, nici la nivel global lucrurile nu erau tocmai stabile, dar ele nu te afectau în mod direct sau nu aflai la timp despre ele. Pur și simplu nu conta dacă ești în Imperiul Otoman sau ai devenit grec liber, pentru că viața ta de țăran pe moșie tot la fel era.
De mai bine de jumătate de secol lucrurile stau diferit, iar de vreo 20 de ani foarte diferit. Avem control aproape total la nivel micro. Avem o telecomandă sau un smartphone pentru orice, de la comunicare și divertisment, la transport și cumpărături. Ne înconjurăm cu cine vrem, ne uităm la ce vrem și comandăm sau gătim ce vrem să mâncăm, nu ce am găsit pe câmp în ziua aia. În plus, ne împrietenim și ne auzim cu cine vrem, nu cu tot satul la șezătoare, motiv pentru care nici nu avem idee cine trăiește de fapt în comunitatea noastră. La nivel micro, viața poate fi programată și anticipată cu un nivel destul de mare de succes.
La nivel macro însă, lucrurile o iau complet razna. Klass vede treaba asta ca pe două “bule” separate, cea a realității imediate și pe cea a lumii în general. Eu o văd ca pe un sistem concentric – o păpușă matrioska, în care fiecare nivel nou aduce o doză mai mare de incertitudine.
Noi suntem cea mai mică piesă, cea asupra căreia avem cel mai mare control. În această mini bulă (cea mai sănătoasă, de altfel) știm când mâncăm, când lucrăm, când chemăm un Bolt sau un taxi și când mergem pe jos. Bula imediat următoare e una unde, în mod similar, avem un nivel ridicat de control, chiar dacă nu total. Asta este bula familiei apropiate (partenerul/partenera și copiii), a animalelor de companie și a oamenilor cu care interacționăm imediat. Imprevizibilul poate lovi oricând, dar știm cum să acționăm, chiar dacă nu e mereu eficient. Îl doare pe-ăla micu’ burta? Îl duci la doctor. Îi e foame câinelui, îi iei mâncare. S-a supărat soția pe tine? Îi duci flori și îți pui cenușă în cap.
De la bula următoare însă lucrurile o iau pur și simplu razna și cu fiecare nouă păpușă matrioska, distanța dintre ce facem și impactul acțiunilor noastre e tot mai mare. Da, îți poți trata părinții și frații, dar nu-i poți opri să îmbătrânească și nici proteja de boli. Da, poți fi super eficient la job, dar succesul companiei tale ține de sute de oameni, și deseori de investitori și de actori care uneori n-au nicio treabă cu activitatea directă firmei. Da, poți vota într-un anume fel, dar democrația e un joc al numerelor și uneori un joc al altora, deci ce votezi tu și soția ta nu e neapărat relevant.
De-asta când ieșim din bulă (orice bulă ar fi ea), ne uităm în jur de parcă suntem Contele de Monte Cristo, evadați după 14 ani din Chateau d’If. Wow, dar ce țară e asta? Cine sunt oamenii ăștia și de ce își bat joc de noi? Prietenii mei nu sunt așa. Tornade și incendii? Eu am reciclat zilnic și am mers la ecologizări! A ieșit Trump? Cum, că eu am urmărit doar show-uri progresiste. Imigranții fac lucruri nasoale? Păi cum, că noi vorbim doar despre toleranță. Dan ăla care lucra cu mine în firmă acum e șef de filială la AUR? Vaaaai, a luat-o lumea razna!
De fapt, lumea nu a luat-o razna, ci a fost mereu razna, bombardată cu știri violente, vedete de carton și reclame la pariuri. Ea a fost mereu plină de conținut online care merge cum vrea algoritmul, nu utilizatorul care nu-și plătește confortul. Și n-aș vrea să mă înțelegeți greșit – e bine că avem control în bula noastră și că ne-am putut feri mintea și sufletul de tăvălug. Singura treabă e că noi încercăm acum să ne exersăm mecanismele de control în afara bulei. Practic, vrem să punem Netflixul pe pauză și să oprim Încălzirea Globală!
A doua mare problemă pentru care avem senzația că am pierdut controlul este că, până la un punct, chiar am pierdut controlul. Nu noi, ăștia care mergem cu Boltul la birou și votăm răul mai mic. De fapt, v-am mai spus că nu e tocmai vina noastră. Controlul acum l-au pierdut fix șmecherii ăia care au putere. Nici ăia nu mai pot mișca lucrurile, oricât ar vrea conspiraționiștii să credem într-o cabală care ne ghidează spre un scop obscur.
Sistemele noastre politice și sociale au fost mereu foarte complexe. Asta nu este neapărat ceva rău – e greu să organizezi milioane de oameni într-un mod simplu și ușor de înțeles. De vreo câteva decenii însă, și aici Klass atinge problema, ele au devenit și foarte complicate. Un sistem complicat are foarte multe părți în mișcare și prin urmare foarte multe metode de a deveni instabil. Lucrurile pot fi prevăzute la un nivel foarte mare, dar nu mai pot fi împiedicate sau controlate.
Încălzirea globală era ceva ce se prevăzuse din anii ‘60 (și fusese acoperit, din păcate), dar pentru că nu renta economic, a fost acoperită sau direct ignorată decenii întregi. Acum fenomenul afectează atât de multe regiuni și sisteme independente, încât e imposibil să-ți dai exact seama care vor fi daunele și efectele reale. Știi cu cât va crește temperatura globală și cam ce se poate întâmpla în mare, dar nu știi când izbucnește următorul incendiu de vegetație sau următoarea inundație.
Poate că încălzirea globală nu e cel mai bun exemplu, dat fiind că peisajul climatic n-a fost ceva asupra căruia am avut vreodată control real. La fel ca în cazul pandemiei, deși puteam preveni până la un punct situațiile de gen, nu puteam vorbi efectiv despre control.
Uitați-vă însă la sistemele politice locale și regionale – nimeni n-a anticipat tevatura cu Georgescu până la capăt, deși mulți știau de intențiile de vot ale unor oameni ai sistemului, de tendința spre extremism a populației și de mulți alți factori care puteau crea un salvator. Sistemele politice au devenit ceva atât de fragil și schimbător, încât verdictele clare de acum 20 de ani nu mai au astăzi nicio valoare. De altfel, nu numai ele sunt așa, ci și sistemele economice, afectate de fluctuații bursiere, monede imaginare și investiții speculative.
Deși Klass insistă cu evenimentele de tip Lebădă Neagră (eveniment imprevizibil și de impact – un alt concept al lui Taleb), eu aș spune că nu mai putem vorbi despre așa ceva, dat fiind că aproape fiecare eveniment major are calitățile unei Lebede Negre. De-asta cred că jobul de analist politic și social va dispărea înainte să-l facă ChatGPT inutil – suntem în punctul în care poți da cu zarul să vezi ce se mai întâmplă și sunt șanse mari să nu greșești.
Pe scurt, tot ce facem zilnic este foarte eficient pentru a ne spori confortul imediat (fizic și mental), dar absolut ineficient în a influența niște sisteme care sunt oricum mult prea complicate pentru a mai fi înțelese. Practic, chiar dacă mâine ai deveni ministru, șansele să schimbi un sistem cu mii de rotițe puturoase și interdependente sunt minime.
Acum o să ziceți: Bine, bine, am pierdut iluzia controlului și… ce putem face? Din punctul meu de vedere, ar fi trei lucruri pe care le putem face, cu rezultate pe termen mediu și lung.
Primul ar fi să ne creăm plase de siguranță, un lucru despre care vorbeam și în articolul ăsta. Mai concret, vorbim despre acea filosofie orientată spre anti-fragilitate despre care scria cu mult timp în urmă tot Taleb. Diferența este că nu mai vorbim despre companii sau politici financiare, ci despre viața zilnică, aia unde fragilitatea doare cel mai tare. Cu cât ai mai puține părți în mișcare și mai multe ancore, cu atât ești mai rezistent la schimbare. La nivel de bază, ideea asta se traduce prin niște concepte foarte simple, care însă trebuie aplicate zilnic.
Nu vrei să depinzi complet de job? Nu-ți face trei credite și creează-ți un fond de economii, oricât de mic ar fi. Vrei să ai pe cine să suni sau cui să-i scrii un mesaj? Lucrează de-acum la prieteniile care te vor salva peste 2-3 ani. La fel și în relații, în sport sau în orice activitate pe care o poți controla: planifică pentru situații nefavorabile, nu pentru confort. E mai important să știi că persoana de lângă tine te poate susține dacă ești internat în spital, de exemplu, decât că ți-au plăcut glumele de la primele întâlniri.
Genul ăsta de mentalitate orientată spre “anti-fragilitate” este de multe ori adoptată involuntar de oamenii care nu sunt obișnuiți cu abundența. De-asta un taximetrist cu Logan, căsătorie “tradițională” și casă cumpărată într-un cartier mărginaș e mult mai stabil decât corporatistul cu rate la mașină, chirie și 5 foste soții.
Al doilea punct ar fi construirea de mecanisme de control în bulele vecine. Singurul mod de a ne extinde controlul (sau măcar abilitatea de a face predicții) dincolo de prima păpușă Matrioska este să începem să construim mecanisme de control la alte niveluri. Ai o clădire dezafectată în cartierul tău? Fă un ONG cu vecinii și transform-o în centru cultural, dacă Statul nu te ajută. Ți-a băgat firma de pariuri două panouri uriașe lângă bloc? Pozează-le, raportează-le la primărie și fă scandal online, dacă sunt ilegale. Vrei alți oameni în politică? Candidează tu – nu la o funcție la care n-ai nicio șansă, dar măcar la postul de consilier local. N-o să schimbi lumea, dar o să-ți îmbunătățești măcar puțin viața.
La fel putem face cu multe alte lucruri care ne deranjează și care sunt de fapt destul de apropiate, nu în hăul ăla pe care nu-l putem controla. Atenție: nu zice nimeni că trebuie să ieși definitiv din bula ta și să te apuci să scoți toți nebunii la cafea. Spațiul ăla personal are un rol psihologic sănătos și bine definit. Ideea ar fi extinderea bulelor prin acțiune şi empatie, nu transformarea lor într-un cocktail de idei și persoane.
O a treia propunere ar fi reactivitatea. Nu, nu e vorba de reactivitatea aia care răbufnește cu furie după ani de calm, ci de reactivitatea zilnică. Societatea recompensează pasivitatea și toleranța excesivă, dar adevărul e că anumite lucruri și anumiți oameni sunt pur și simplu teribile pentru sănătatea ta mentală și a altora. Soluția ar fi să le confruntăm sau măcar să le arătăm cu degetul, nu să le ignorăm. Dacă vezi o baltă în mijlocul drumului și o ocolești, ai scăpat doar tu de ea. Dacă o semnalizezi, îi ferești și pe alții.
Pe scurt, anul ăsta ar merita să fim mai adaptați, mai atenți la ce se întâmplă în jur și mai reactivi. Nu e o garanție că ne vom recăpăta iluzia controlului sau că vom duce vaporul înapoi în port, dar e posibil să ne ofere o barcă de salvare.
P.S: Multumesc Bogdan pentru materialele faine cu Klass, pe care-l cunoșteam mai mult din citate și dintr-o carte citită superficial, spre rușinea mea. Sursa Imaginii din Titlu.
Este mai simplu decât suntem dispuși să admitem: complexitatea fără precedent istoric a lumii actuale nu mai poate fi gestionată rezonabil. Omenirea traversează o criză antropologică, în care tehnologiile nu sunt cauza, ci hârtia de turnesol sau fenolftaleina, evidențiind tare istorice și prejudecăți insurmontabile. Restul e tragedie sau absurditate. Cât privește rock-ul, pe care am văzut că-l aveți în suflet, rămân la convingerea că intervalul 1967-1976 e deceniul de aur al muzicii, desigur, al muzicii rock, iar dac-ar fi să mă limitez la un singur artist, acela nu poate fi altul decât Jimi Hendrix. Numai bine!
DG Ontelus: Da, aici nu ne contrazicem – efectiv nu avem capabilitatea de a intelege complexitatea lumii actuale si, daca nu ne inchidem in bule (multe benefice, cum spuneam), nu avem prea multe alternative. De-asta cred ca si abunda “explicatiile” conspirationiste – majoritatea problemelor din lume au explicatii simple, dar gresite 🙂
Personal, iubesc cam tot ce inseamna rock si heavy metal si imi plac si multe trupe recente, dar in anii respectivi s-au pus bazele majoritatii genurilor din zona asta. Hendrix a fost fenomenal, desi n-a fost singurul. Sanatate si numai bine!