Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Social, Cultural, Politic

Archived posts from this Category

Dumnezeu cu mina

Posted by on 20 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Despre participarea României la al Doilea Război Mondial s-a scris enorm…

S-a scris despre înfrângerile de la Stalingrad, despre greșelile lui Antonescu, despre aroganța unora și lașitatea altora și despre multe alte detalii ale unei campanii dezastruoase. Sincer, cu greu te-ai aștepta ca perioada să-ți mai rezerve surprize. Cu atât mai puțin nu te-ai aștepta ca ele să vină din revista Historia și pe filiera lui Ion Cristoiu.

Prin alianțele politice spre care fusese forțată, România a trebuit să participe la război de partea Germaniei. Dacă la nivel de discurs public ofensiva din iunie-iulie 1941 se justifica (prin recucerirea Basarabiei), acțiunile ulterioare ale armatei române au fost mai greu de motivat. Desigur, ele aveau sens din punct de vedere al alianțelor politico-militare, dar nu și pentru omul de rând. Pentru el, prezența trupelor românești în Crimeea trebuia pusă în context. În plus, să nu uităm că mareșalul Antonescu nu avea sprijinul marilor figuri politice ale perioadei, politicieni care l-ar fi putut ajuta să-și disemineze mesajul.

Prin urmare, autoritățile române au venit cu singurul produs de care n-au dus niciodată lipsă: naționalismul, puternic îmbibat în ortodoxism. Lupta de pe Frontul de Est n-a mai fost luptă de apărare a neamului sau de eliberare a românilor „răpiți” de Rusia. Nu, lupta alături de „prietenul german” a devenit o adevărată cruciadă! Ultima expresie nu îmi aparține. Toate publicațiile vremii ajunseseră să descrie „cruciada împotriva barbarului bolșevic” de parcă românii se pregăteau să elibereze Mormântul Sfânt.

Bine, o să spuneți, dar lucrurile ăstea sunt cunoscute. Prezența unui număr mare de preoți militari pe Frontul de Est fusese documentată, la fel ca și echipamentul lor. Da, dar ce am văzut doar foarte rar expus au fost „botezurile” înfăptuite de ei și eliberările de păgânism. La fel de rar a fost expusă și retorica împotriva „barbarilor de la Est” și lucrarea „fiilor lui Hristos”. De-asta numărul din Aprilie 2018 al revistei Historia merită răsfoit.

În el, autorul articolului „Marile Sărbători Religioase Românești în Tranșeele Campaniei din Est” face o selecție de pasaje menite să sublinieze „sărbătorirea propagandistică” a Paștelui, Crăciunului și a altor festivități creștine. Deși autorul (e vorba chiar de Ion Cristoiu) pare să privească cu o ușoară indulgență întregul efort propagandistic, merită să selectăm câteva pasaje din ziare precum Sentinela (ziarul oficial al Armatei), Arma Cuvântului și din intens publicatele dări de seamă și jurnale de front. Nu vă faceți griji, nici cotidienele nu scăpaseră de virusul războinic, doar că tonul lor era ceva mai uman.

 

 

 

(Sursa Imaginii)

Dacă vi se pare că Sentinela nu era un titlu relevant, să nu uităm că mulți dintre autori erau chiar soldați, convinși de multe ori de cele „trimise la gazetă”. Mai mult, ziarul avea un tiraj uriaș în perioada antonesciană (aproape un milion de exemplare). Citatele au fost preluate din articolul citat al revistei Historia, unde puteți găsi o selecție mai vastă de fragmente, pe moment doar în varianta tipărită:

Sfânta Înviere de anul acesta găsește bisericile basarabene și bucovinene scăpate de sub urgia păgână. Dumnezeu n-a mai vrut ca slujitorii diavolului să pângărească bisericile creștine. (Sentinela, 5 aprilie 1942)

Luptând în numele Crucii și a lui Hristos, ei au redat lui Dumenzeu toate lăcașurile ce i-au fost cândva închinate, spre preamărire a puterii lui și laudă veșnică, și pe care pângăritorii credinței, crezând că astfel înfruntă puterea Dumnezeiască, le murdărise fără teamă de pedeapsă. (Sentinela, 3 mai 1942).

Am fost chemat de populația civilă a satului Bujalik pentru a le oficia și lor prima înviere […]. După oficierea Sfintei Liturghii am spovedit și împărtășit toată populația satului Bujalik – peste 600 de suflete: bărbați, femei și copii. […] Le-am ținut predică vorbind despre biruința învierii lui Hristos și prăbușirea bolșevismului, îndemnându-i să dea slavă lui Dumnezeu că, prin jertfele de sânge ale oștirii noastre, li s-au redat iarăși credința și libertatea. (Dare de Seamă)

Uniți prin sfânta frăție de arme, soldații români și germani stau de strajă în răsăritul îndepărtat pentru apărarea Crucii lui Hristos și pentru civilizația Europei. (Sentinela 27 decembrie 1942)

Învierea Domnului a fost prăznuită de Conducător, pe front, alături de soldații lui dragi, apărători ai Crucii, semnul de totdeauna al izbânzii și al Patriei, altarul vieții noastre naționale. (Sentinela, 26 aprilie 1942)

Soldații din linia a doua m-au înconjurat cu strigăte de bucurie, căci Biserica nici în aceste clipe nu i-a părăsit. Se adunau în jurul meu să fie cât mai aproape de Sfânta Cruce. (Arma Cuvântului)

Spada lor a tăiat ghiara hrăpăreață a iudeo comuniștilor; brațul lor a rupt lanțurile întunericului și opresiunii bolșevice, ducând pe plaiurile strămoșești bucuria libertății și sărbătoarea unirii. (Sentinela 21-26 decembrie 1941)

Alte articole se ocupă cu elogierea Conducătorului, a cărui zi de nume e și o sărbătoare creștină, cu acuzarea opoziției că-și petrece timpul „la Melody Bar” și cu tot felul de alte mici artificii propagandistice, de la poezii dedicate unui Moș Crăciun războinic, la plugușoare pentru Hitler și la condamnarea „mongolilor” din Răsărit. Spre finalul războiului, când alianța cu Germania stătea să se rupă, „jurnaliștii” români și-au amintit că exista și Transilvania. Tot românească și tot ocupată de păgâni!

Mulți o să-mi spună că propaganda de front era normală în epocă. Prin comparație, delirul așa-zisului „patriotism” bolșevic era vizibil mai agresiv și mai inflamator. Mai mult chiar, anii ce au urmat celui De-Al Doilea Război Mondial i-au făcut pe mulți să vadă dictatura antonesciană într-o lumină mai favorabilă decât ar fi meritat. Din păcate, articolul ăsta nu e despre Antonescu. Nu e nici despre credință și nici despre abilitatea unui anumit jurnalist de a scrie și articole citibile. E despre o problemă care ne apasă și acum…

Nu știu cum a rezonat discursul național-creștin în urechile celor care și-au pierdut copiii și frații într-un război atroce. Nu sunt convins că cei de-acasă erau mai liniștiți la gândul că ai lor luptau pentru „Sfânta Cruce”. Ce știu însă e că ecourile aceluiași discurs se simt și astăzi. Dacă pe unii suferința istorică i-a maturizat, pe români pare să-i fi readus la stadiul ăla adolescentin, al luptei pentru „dreptate și credință”.

Discursul împănat cu agresori închipuiți și cuprins de obsesia îndreptățirii istorice are și astăzi loc pe scena publică. Se aude în delirul organizațiilor pentru „protecția familiei tradiționale”, dar și în acuzațiile grupărilor extremiste. Singura diferență e că „păgânii de la Răsărit” sunt acum „prietenii creștini din Est”. Cruciada nu mai are nevoie de agresori bolșevici și nici nu se mai îndreaptă spre Crimeea. Pentru ea, noii diavoli sunt cei ce îndrăznesc să gândească.

P.S: Articolul ăsta chiar nu se vrea o nouă discuție despre Antonescu, Holocaust și alte capitole pe care istoria le-a închis concludent, dar pe care ai noștri nu vor nici măcar să le citească.

Viitorul intimității

Posted by on 11 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Nu mai e o știre că Mark Zuckerberg a fost audiat de congresul american, ca martor în scandalul Cambridge Analytica.

Ce par să uite majoritatea jurnaliștilor și a comentatorilor e că audierea lui Mark nu a fost centrată doar pe celebrul furt de date. De fapt, ăsta a fost cel mai puțin important subiect de pe masa senatorilor. Perpelit mai bine de cinci ore de un Congres mai informat decât se aștepta, Zuckerberg a vorbit despre viitorul Facebook, despre protecția datelor personale, amenințări reale și fictive și, evident, despre responsabilitate. Dacă vreți să urmăriți procesul, el poate fi vizionat integral aici.

Flancat de câțiva dintre oamenii lui, Zuckerberg a trecut de la spaimă bizară la mândrie mascată, în timp ce a răspuns cursiv, cu un calm ingineresc. Asta nu înseamnă că roboțelul pe care lumea iubește să-l urască nu a dat și rateuri. Senatoarea Cantwell l-a prins la înghesuială cu acuzații legate de Palantir, un monstruleț corporatist înființat de Peter Thiel. Un alt senator a venit cu un colaj format din reclame rasiste și xenofobe care rulaseră recent pe Facebook. Mai mult, senatorul Graham l-a întrebat dacă nu se teme că monopolul Facebook luptă exact împotriva valorilor susținute de companie (libertate, conectivitate etc.).

O lovitură grea, legată de conceptul de permisiune, i-a dat și Dick Durbin, un senator democrat implicat în legislația digitală. Omul l-a întrebat sincer dacă Mark îi poate spune pe loc la ce hotel stă și dacă e în regulă ca genul ăsta de informații să fie oferite fără permisiune. Tot el a insistat și pe moralitatea chestionabilă a aplicației de chat Messenger Kids, dar și pe ticurile verbale ale lui Zuck.


(Mmm, așa era și în facultate, la cursurile de tehnoetică)

Chiar și cu astfel de lovituri, Zuckerberg a rezistat până la final și, intenționat sau nu, a reușit să pară un fel de erou în lupta cu „statul”. La asta a contribuit și faptul că și-a început discursul printr-o acceptare a propriei vini, fie și de fațadă. În plus, omul a fost clar instruit în vorbitul în public și a înțeles ce impact de PR are gestul lui. Zuckerberg nu e acuzat personal de nimic, dar s-a ridicat să apere „integritatea” platformelor de social media.

Chiar dacă nu vorbim despre un proces în sensul clasic, compania lui Mark ar putea fi amendată de Congres cu o sumă colosală, mai ales dacă se descoperă că a încălcat o înțelegere cu FTC (Federal Trade Commission) din 2011. Atunci, Facebook a admis că e posibil să-și fi indus în eroare consumatorii cu privire la siguranța datelor lor.

De remarcat e că în cazul Cambridge Analytica, Facebook nu a anunțat FTC la timp, adică în 2015, când a suspectat prima dată că aplicația lor nu funcționa corect. La izbucnirea scandalului, conducerea companiei de social media a considerat că faptul era deja consumat. Totuși, Cambridge Analytica e o firmă britanică, iar procesul de acolo primează în fața auditului pe care Facebook a promis că-l va încheia și oferi Congresului.

Așa cum observa o prietenă, tristețea lui Mark nu a venit însă după expunerile senatorilor sau după disertația lui, ci cam dupa a patra sau a cincea sesiune de întrebări. Atunci Mark a realizat că atât publicul obișnuit, cât și niște senatori de peste șaizeci de ani (majoritatea) înțeleg perfect cu ce se ocupă Facebook și din ce își face banii. Sigur că au existat și excepții, dar oamenii ăia păreau să știe foarte bine unde se oprește libertatea comercială și unde începe responsabilitatea morală.

În cazul Cambridge Analytica, audierea s-a rezumat la acceptarea faptului că Facebook ar fi trebuit să facă verificări suplimentare și să nu meargă doar pe „buna credință” a celor implicați. Din punctul de vedere al gigantului american, lucrurile sunt simple: o aplicație creată de un utilizator legitim al site-ului a colectat mai multe date decât avea dreptul și le-a vândut mai departe. Mark își susține sus și tare dezamăgirea și are toată încredere în auditul pe care Facebook îl va încheia… cândva. Notă personală: dacă datele preluate de CA chiar sunt o problemă pentru voi, aveți la dispoziție instrumentul ăsta pentru verificare.

Să vedem însă câteva din problemele ridicate de senatori și parate cu succes de Zuckerberg, dar și pe cele care nu și-au găsit răspunsul în artificiile verbale ale invitatului.

  • Aparent, permisiunea se rezumă la posibilitatea de a opta pentru sau împotriva unei opțiuni (opt-in și opt-out). Pentru buna funcționare a aplicației, Facebook pleacă de pe poziția „pentru” (opt-in).
  • Dacă există opțiunea de a opta împotriva unei opțiuni, eventualul abuz va fi și vina utilizatorului sau poate în principal vina lui.
  • Facebook nu poate impune restriciții speciale pentru anumiți utilizatori, chiar dacă ei abuzează de avantajele platformei. Datele oferite cu „permisiune” vor mai fi în pericol.
  • Abilitatea de a-ți implica prietenii și datele lor în aplicațiile tale e parte din structura de bază a rețelei sociale.
  • Facebook este complex și de-asta e vulnerabil, în comparație cu alte aplicații precum WhatsApp. Pentru a-l folosi pe primul, utilizatorii trebuie să ofere mult mai multe date decât ar face-o în mod normal.
  • Facebook Messenger poate colecta SMS-uri și numere de telefon, mai ales dacă ai ales ca SMS-urile tale să fie afișate acolo (din telefoanele Android, în special). Facebook nu a colectat vreodată apeluri vocale.
  • Facebook cunoaște identitătile publicitarilor care-I folosesc platforma, dar cam atât. Încă nu e clar dacă și consumatorii ar trebui să le știe, deși Congresul a cerut de mai multe ori o asigurare în sensul ăsta.
  • Libertatea de exprimare e importantă, dar mai important e să blochezi conținutul periculos și teroriștii. Algoritmii care detectează și ajută la sortarea mesajelor „ofensatoare” rămân, chiar dacă uneori au victime nevinovate.
  • Discursul ofensator sau „hate speech” nu poate fi definit prea clar, iar Mark admite că e important ca posibilitatea dezbaterii să existe. Soluția rămâne însă inteligența artificială, nu legislația. Cel mai tânăr senator e în asentimentul lui: Nu susțin reglementarea! Adulții au nevoie de dezbateri puternice! (I’m not for policing! Adults need vigurous debates).
  • Creșterea bazei de angajați poligloți și traducători e prioritatea marilor rețele sociale. Scopul Facebook este să ajungă la 20 000 de angajați specializați exclusiv pe „evaluarea conținutului” (content review), până la finalul anului.
  • În paralel, Facebook investește în A.I., cât mai mult A.I. Mark nu crede că inteligența artificială pune probleme reale, deși utilizatorii nu înțeleg prea clar modul în care ea lucrează.
  • Congresul apreciază cum și-a construit Mark rețeaua, dar Facebook-ul de azi nu mai e ceva care funcționează din camera lui de cămin. Înțelegerea legislației și stabilirea unor standarde trebuiau sa fie de multă vreme pe listă.
  • Viitorul va fi plătit. Zuckerberg a amintit în două instanțe despre posibilitatea de a plăti pentru un Facebook mai curat și despre faptul că Facebook va rămâne gratuit „într-o variantă a aplicației”. Intențiile lui și ale companiei sunt de a găsi modele mai profitabile decât cel curent.
  • Comercial nu e rentabil să protejezi utilizatorii, dacă ei nu o fac și singuri. Între profit și principii, o companie se va gândi în primul rând la profit (concluzia aparține unui senator, nu lui Mark).
  • Una din problemele Facebook este scăderea timpului mediu petrecut de fiecare utilizator pe platformă. În ciuda obiecțiilor lui Mark, până acum, Facebook nu avea motive financiare să îi scoată pe utilizatori din sistem (concluzie bazată pe cifre, tot a unui senator).
  • Facebook protejează democrația.
  • China și Rusia sunt pericolele reale, nu jucătorii interni. Facebook se luptă cu Rusia și China, aparent.
  • Trolii din Rusia manipulează în mod constant alegerile din jurul lumii.
  • Datorită recentului scandal electoral, reclamele care conțin poziții sau sugestii politice vor fi etichetate ca atare.
  • Mark nu știe ce va face cu sistemul chinez de cenzură, când va „trebui” să intre și pe piața aia. Nu de alta, dar aparent competiția cu firmele chineze e o problemă de mândrie americană și de libertate!
  • Mark are o poveste de succes care ar fi fost posibilă numai în SUA, dar Facebook trebuie să se centreze acum pe alte piețe.
  • Facebook nu vinde date, ci le folosește pe cele colectate pentru a ghida reclamele clienților lui. Doar Facebook face segmentarea, nu firmele intermediare.
  • Unii dintre primii care s-au lăudat cu utilizarea datelor de pe Facebook au fost cei din administrația Obama. Cambridge Analytica e doar cel mai vizibil caz.
  • Datele încărcate pe Facebook sunt ale tale, deși tot ce poți face este să le publici sau să le ștergi. Aparent, și faptul că poți sau nu să pui o poză sau un mesaj intră tot la categoria „drepturi de proprietate”.
  • Ștergerea contului de Facebook înseamnă și ștergerea datelor din serverul lor. Din păcate, nimeni nu garantează ștergerea datelor care te privesc din conturile altor prieteni sau aplicații.
  • Faptul că ai o arhivă pe care o poți descărca înseamnă că ai acces la absolut toate datele tale. Din nou, nimeni nu garantează că ele nu se mai găsesc în alte locuri online.
  • Aplicațiile Facebook nu colectează datele altor aplicații.
  • Facebook colectează uneori și datele unor non-utilizatori, din măsuri ce țin de… “securitatea datelor”. Non-utilizatorii își pot vizualiza datele prin înregistrarea pe Facebook.
  • Datele oneste de consumator sunt cele mai importante tipuri de date din tot ecosistemul Big Data.
  • Facebook nu poate fi tras la răspundere pentru abuzurile furnizorilor de Internet (limitarea vitezei în anumite zone sau blocarea anumitor tipuri de conținut).
  • „Legislația e sănătoasă, dar nu când blochează inovația” a fost o opinie pe care au susținut-o inclusiv o parte dintre senatori. Mark nu consideră necesară o lege specială pentru protecția copiilor sau, cel puțin, se abține să comenteze cu privire la necesitatea ei.
  • Legislația europeană și în special GDPR e o preocupare constantă atât pentru Facebook, cât și pentru Senatul american. Zuckerberg recunoaște că Europa a nimerit „unele lucruri” și e în față SUA la capitolul protecție a datelor. Se gândește să aplice aceleași standarde și în SUA… pe viitor.
  • Entitățile din afara SUA vor fi restricționate, când va fi vorba despre reclamă electorală.
  • Facebook consideră că e nevoie de mai multe legi bune, nu de legi în general.
  • Rețelele sociale cooperează cu forțele de ordine, dar nu face poliție pentru nimeni. Facebook nu intenționează să facă poliție.
  • Facebook nu oferă datele unor terți, exceptând anchetele legale.
  • Facebook nu te supraveghează, pentru că-ți oferă posibilitatea de a controla ce date oferi și de a ieși din sistem. Asta deși Facebook are acces la datele tale chiar și atunci când nu ești logat…
  • Americanii țin suficient la legile lor anti-discriminare, încât să fie ofensați de faptul că o firmă de imobiliare își poate căuta clienții în funcție de rasă.
  • Facebook nu are monopol, iar Instagram a fost cumpărat pentru că era „plin de oameni talentați și promițători”.
  • America ar trebui să fie mândră de Facebook, iar Mark nu crede că firma a devenit prea puternică. Mai mult, nu crede că inovația ar putea fi blocată de creșterea excesivă a Facebook. Din contră, firmele mici ar putea fi speriate de legislație.
  • Facebook este neutru politic, dar angajații ei nu. Facebook nu angajează pe nimeni pe criterii politice.
  • Mark susține Legea Reclamelor Oneste, dar nu o să o promoveze.
  • Din moment ce Facebook știa de ceva vreme despre Cambridge Analytica, dar nu și-a anunțatat utilizatorii, e cam greu să vorbeasca despre încredere și transparență (remarcă a unei senatoare). Aparent și datele lui Mark au fost folosite de CA.
  • Facebook nu angajează firme care să facă experimente psihologice sau legate de „nivelul de dopamină” al utilizatorilor. Interesul de marketing al Facebook ține de atractivitatea produsului, nu de înșelarea utilizatorului.
  • V-am mai spus că Facebook nu vinde date? Bine, pentru că Mark a zis-o de vreo trei ori.
  • Rețelele nu creează conținut, dar sunt (parțial) responsabile pentru el.
  • Facebook nu este o victimă, deși o parte din utilizatorii lui au fost.
  • În timp ce citeați treaba asta, acțiunile Facebook au continuat să crească. Trendul a început odată cu audierea din Senat.

Fondatorul Facebook a rezistat eroic tiradei, până când sala din jurul lui s-a golit aproape complet. De altfel, în anumite momente Zuckerberg chiar a părut a fi eroul, pe când în altele, Senatul l-a transformat în băiatul cel rău. Pentru întrebările fără răspuns (sau la care nu voia să răspundă), Mark i-a asigurat pe senatori că „echipa lui va lua legătura cu ei”. Treaba asta s-a întâmplat de multe, multe ori. Sunt convins că se va ține de promisiune, la fel cum senatorii vor respecta legile la picioarele cărora s-au aruncat în audiere.

În orice caz, dezbaterea a fost una vie, întreținută de oameni care înțeleg că în 2018 nu se mai pune problemă să te „desprinzi” de telefon sau să te întorci la „valorile tradiționale”. În final, indiferent de ce credeți despre Mark Zuckerberge și despre rețeaua lui, un lucru e destul de clar. Într-o societate care nu-ți dă voie să fii anonim, intimitatea nu pare să mai aibă viitor.

P.S: Deși a spus aproape același lucru, Mark Zuckerberg a apărut ulterior și în fața Comitetului pentru Energie și Comerț. Și aici a apărut aceeași întrebare: Cine îți deține sinele virtual? Partenerii de conversație au fost puțin mai agresivi, iar filmulețul poate fi urmărit aici.

P.S 2: Într-o notă separată, m-a șocat nivelul de civilizație discursivă a multor senatori americani, inclusiv a celor pe care-i puteai bănui de poziții conservatoare.

Știința Umanității și Umanitatea Științei

Posted by on 04 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dacă tot am rămas în domeniul dilemelor etice, o să aduc în discuție un subiect mai vechi…

Într-o lume în care toți avem dreptate, nu e greu să devii apostolul corectitudinii, dar nici să fii sedus de extremism. Uneori, pe lângă troli supărați și moderatori furibunzi, lupta dintre viziuni aruncă în neant și oameni valoroși. Oameni cu realizări incontestabile, personaje pe care mulți le considerau intangibile. Oameni care au avut ghinionul să intre în conflict cu imaginea noastră despre ei.

Într-un final, conflictul dintre „abilitățile” unui om și „obsesiile” lui se reduce la un singur lucru: cât de mari trebuie să fie realizările cuiva, pentru a-i acoperi derapajele? Care e momentul în care acțiunile personale anulează meritele profesionale?

Oricât ne-ar plăcea să credem că „toată viața e valoroasă”, adevărul e că valoarea nu e ceva intrinsec, ci ceva atribuit. Dacă umanitatea ar putea vota între a-l salva pe Elon Musk și a salva trei orașe din Etiopia, ultima ar deveni o țară foarte aerisită.  Prin urmare, oricât ar insista unii cu valoarea tuturor vieților umane, vor exista întotdeauna indivizi percepuți drept „,mai valoroși”. În același timp, ei vor fi în continuare oameni: subiectivi, schimbători și al naibii de dificili.

Unde punem punct? Unde se termină idolul și unde începe omul? Să studiem câteva cazuri de „zei” căzuți din grație și să vedem dacă putem separa vocile raționale de panseluțele ofensate.

1.Merite chestionabile, derapaje vizibile: Dr. Hans Asperger

Sindromul Asperger e o formă de autism înalt funcțional și, deși i se mai spune și „boala geniilor”, majoritatea celor afectați de ea sunt departe de a fi așa ceva. În plus, eticheta este aplicată uneori și oamenilor mai puțin sociabili, dar inteligenți, în detrimentul bolnavilor.

Să revenim însă la „inventatorul” sindromului. Doctorul Hans Asperger nici nu a descoperit sindromul care-i poartă numele și nici nu i-a identificat toate simptomele. Renumele se leagă mai degrabă de cercetătoarele care i-au studiat ulterior munca, nu de propriul efort. E drept însă că medicul german a identificat o serie de trăsături ale autismului. Tot el a fost printre primii care a realizat că un procentaj de copii presupuși „autiști” devin adulți funcționali.

Pe de altă parte, Hans Asperger a colaborat îndeaproape cu partidul nazist, căruia i-a cântat în strună pe tema eugeniei. Datorită lui și obsesiei lui cu „psihopatia autistă” (a carei definiție părea să fi fost preluată de la o psihiatră din Rusia), zeci de copii au fost trimiși și eutanasiați la centrul Spiegelgrund. În mod convenabil sau total demoralizator, o bună parte din cercetările lui Aperger au fost distruse în urma unui bombardament.

(Dr. Asperger la “lucru” – Sursa Imaginii)

După război, Dr.Hans a dus o viață „normală”. Ba, datorită studiilor lui inițiale și muncii în clinicile pentru copii, a căpătat și un renume de bun doctor pediatru. Obsedat de ascensiunea academică și fără merite științifice deosebite, Asperger și-a întipărit totuși numele în cultura populară. Cu toate astea, literatura oficială a început treptat să elimine diagnosticul omonim, atât din cauza unor probleme cu stabilirea lui, dar și a problemelor cu cel care l-a „inventat”.

2.Merite vizibile, derapaje susținute: Nicolae Paulescu

Paulescu e exemplul preferat al naționaliștilor în lupta cu străinii care „ne-au umilit”. Provoacă un neolegionar și vei afla același lucru: Paulescu a inventat insulina și n-a primit Nobelul! Doar că n-a inventat efectiv insulina și mai avea și o problemă destul de mare: era un om oribil. Asta deși ca cercetător avea merite evidente.

Paul Langherhans a fost primul care a intuit rolul în digestie al pancreasului și primul care a stabilit un cadru pentru cercetările asupra lui. Oscar Minkovski, un cercetător evreu (o să vedeți de ce e important), a fost primul care a postulat existența insulinei.

Paulescu a încercat și reușit să sintetizeze cu succes hormonul și să-l aplice în tratarea hipoglicemiei. El a descris pentru prima dată procesul în 1921 (deși primele experimente datau din 1916) și l-a pus în practică în 1922, cu un grad moderat de succes. Un an mai târziu, o echipă de cercetători canadieni a luat premiul pentru sinteza hormonului, folosind o rețetă diferită de cea a lui Paulescu, una puțin mai sigură și eficientă. O rețetă care însă se baza pe cercetările anterioare ale românului, lucru scos în evidență și de profesorul Ian Murray.

Problema multor cercetători de acum și a comitetului Nobel din perioadă era comportamentul public al savantului. Există însă și surse care susțin că Nobelul pierdut nu se datora antisemitismului lui Paulescu, ci că doar reabilitarea lui ulterioară a fost blocată din acest motiv. E foarte posibil, dar ar trebui mai întâi să vedem în ce sens era Nicolae Paulescu „antisemit”. Nu, omul de știință nu era antisemit cum sunt cei care neagă astăzi Holocaustul (dat fiindcă pe-atunci catastrofa încă nu se petrecuse) și nici antisemit cum erau majoritatea gânditorilor din epocă, inclusiv Nicolae Iorga și Octavian Goga, ultimul fiind simpatizant nazist. Paulescu ducea antisemitismul la paroxism!


(Sursa Imaginii)

Pe lângă o carte de-a dreptul scabroasă despre influențele evreiești și masonice asupra statului și statutului creștin, Paulescu a activat în formațiunile care au ajuns să dea naștere mișcării legionare (fiind ulterior și membru în Senatul legionar). Activitatea lui a fost notabilă, omul de știință fiind considerat și o sursă de inspirație de Corneliu Zelea-Codreanu. Același Paulescu s-a chinuit să demonstreze că evreii infectau voit femeile românce cu boli venerice și că minoritatea evreiască merita tratată ca niște „păduchi”. De multe ori, și-a folosit statutul de om de știință pentru a instiga la ură la modul cel mai barbar posibil.

Mulți au acuzat comitetele științifice de dublu standard, din moment ce alți cercetători cu legături naziste sau extremiste au fost lăsați în istorie. Singura problemă e că Paulescu era deja recunoscut când a decis să-și facă antisemitismul public. El n-a fost forțat să se manifeste împotriva unei minorități, dar a profitat de orice ocazie pentru a face asta.

3.Merite de necontestat, derapaje discutabile – James Watson

Alături de Francis Crick și Rosalind Franklin, James Watson este unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, descoperire pentru care a luat și premiul Nobel. Tot Watson a condus și „Human Genome Project”, până când a fost forțat să plece în urma unui conflict cu reprezentanții guvernului. Aparent, Watson se împotrivea patentării genelor și a structurilor elementare pe care le considera ca aparținând omenirii. În plus, o parte dintre cercetările lui Watson au fost considerate lucrări de pionierat în lupta împotriva cancerului. De fapt, până acum vreo 10 ani, James Watson era unul din favoriții conferințelor inspiraționale.

Ce s-a întâmplat? Ei bine, dacă despre el s-a mai spus că ar fi fost sexist (într-o perioadă în care fenomenul era omniprezent în mediul științific) și prea conservator, nimeni nu-i nega meritele ca om de știință. Asta până când omul a îndrăznit să spună că rasa și inteligența ar fi conectate, o opinie pe care o susține și astăzi. Acum, modul în care Watson a ieșit la rampă n-a fost chiar cel mai inteligent, iar trecutul lui era plin de derapaje de genul ăsta (nu doar rasiste, ci și ușor homofobe). E totuși de remarcat că omul a încercat să aibă o abordare științifică a problemelor, chiar dacă uneori știința nu-i susținea opiniile.

Când, în 2014, bătrânul savant a declarat că e nevoit să-și vândă medalia Nobel din cauza pierderilor financiare și a întreruperii unei colaborări, ura publică ajunsese deja la cote maxime. Totuși, medalia a fost cumpărată de un oligarh rus care i-a și returnat-o. Din descrierea de mai sus, Watson pare o victimă. Totuși, nu e tocmai greu să vezi de ce comunitatea științifică s-a alertat: teoriie lui, unele parțial fondate, altele exagerate, au o greutate imensă, mai ales că vin de la un titan. Chiar și atunci când titanul ăla e foarte bătrân și își dă cu părerea în probleme care nu îl prea privesc.

(Pasajul pentru care Watson a fost trecut pe linie moartă. Sursa.)

Din în ce mai mulți oameni de știință sunt îngrijorați de reapariția celebrei Bell Curve și de faptul că eugenia modernă ar putea să se întoarcă la rădăcinile ei nu tocmai nobile. E normal. Pe de altă parte să izolezi un erou al științei pentru că-și permite să-și asume concluziile unor studii e la fel de bizar. În plus, cei mai vocali indivizi nu au fost colegii lui din comunitatea științifică, ci aceeași grămadă de „nimeni de serviciu” care urlă de fiecare dată. Watson a fost acuzat de „rasism științific”, dar fără dovezi științifice.

E cam greu să fii complet de acord cu afirmațiile lui Watson. E mai ușor să demonstrezi că sărăcia și poziția geografică au un impact mai mare asupra performanțelor inițiale ale unui individ, decât are inteligența nativă. Pe de altă parte, e la fel de greu să demonstrezi că rasa e un „construct social” și că nu există diferențe între rase, când zeci de dovezi îți vor demonstra contrariul. E suficient să te uiți la transplanturile de organe și în mod special la cele de măduvă osoasă. Sigur, am putea vorbi toată ziua despre antigenii-HLA, dar ideea e alta: rasele există, chiar dacă nu există vreo dovadă că abilitățile lor intelectuale ar fi diferite. Studiile citate de Watson e posibil să fie niște porcării, dar ele nu pot fi demolate doar pe baza faptului că unora nu le place conceptul de rasă. Știința nu e corectă politic. Din fericire!

(Aceeași sursă)

Un caz mai apropiat de noi ar fi și cel al neurochirurgului Leon Dănăilă, un specialist cu merite pe toate planurile, naționale și internaționale. Din păcate, obsesia unui anumit partid de a-și face imagine pe spatele lui l-a târât pe Dănăilă în lumina reflectoarelor. Și acolo, omul a spus cam ce te-ai aștepta să spună un bătrân de 80 de ani aruncat brusc pe scena politică românească: tot felul de prostii despre femei, homosexuali și alte aspecte care-l deranjau. Deși era considerat un individ rezervat și moderat, Leon Dănăila a ajuns să fie amendat pentru homofobie.

Cazul lui, la fel ca restul cazurilor de mai sus au un singur lucru în comun: dărâmarea unor idoli. Unii poate că meritau să zboare de pe piedestal. Alții însă par să fi fost victimele celor care își apără cu îndârjire fricile, în detrimentul adevărului.

Deși sunt mai interesat de părerile altora, soluția mea este una aproape obiectivistă. Indiferent de cum îi pedepsești ieșirile, dacă munca unui om a ajutat mai multe persoane decât a rănit comportamentul lui, omul ăla își merită totuși locul în istorie.

P.S: Da, știu că ar fi meritat să-l amintesc și pe H.P. Lovecraft pe lista asta, însă scandalul legat de rasismul lui (cumva des întâlnit în perioadă) a izbucnit postum și nu i-a distrus atât de multe reputația.

Dreptul la Prostie și Dreptul de a fi Ofensat

Posted by on 28 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Când o dezbatere ia foc online, rareori mă așez la masa corectitudinii politice.

Și totuși, sunt dezbateri unde moderația e de preferat, deși combatanții îți vor spune că lucrurile sunt clare. O astfel de situație a fost și recenta condamnare a lui Mark Meechan, zis și Count Dankula, un gest care poate fi interpretat atât ca o mostră de normalitate, cât și ca o teribilă încălcare a drepturilor. Dar în primul rând: cine e băiatul ăsta și ce vrea el de la spațiul public?

În 2016, Meechan, un scoțian fără prea mulți fani sau umor, a urcat online un videoclip destinat prietenei lui. Dacă alți vloggeri în căutare de faimă își filmează diverse organe, Meechan s-a gândit la ceva mai „interesant”. Vrând să-i demonstreze domnișoarei că ceva drăguț poate deveni cu ușurință înspăimântător, omul i-a dresat cățelul, un pug simpatic, să „facă” salutul nazist și să latre fericit atunci când el striga lucruri precum „Sieg Heil!” sau „Do you want to gas the Jews? Let’s gas the Jews!”. Evident, totul a fost filmat și prezentat entuziast sub pretextul unei glume.

Ce s-a întâmplat? După ce a fost târât vreun an și ceva prin procese, Meechan a fost condamnat în primă instanță și-și va afla sentința definitivă pe 23 Aprilie. E posibil să facă închisoare pentru ceea ce ziarele numesc „a hate crime” (o infracțiune motivată rasial sau xenofob). De fapt, verdictul lui a fost „grossly offensive material”, ceva ce poate fi pedepsit conform legislației din Marea Britanie (UK Communications Act – 2003).

Pai bine, o să ziceți, de ce n-am fi 100% de partea omului? Practic, omului i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare. De acord complet, dar totuși…

1.Împotriva lui Meechan – Comedia nu bate Pușcăria

Poate ați observat că mi-am început descrierea cu o remarcă malițioasă, spunând că tipul nu avea nici fani și nici umor. Remarca nu a fost tocmai gratuită. Înainte de eveniment, videoclipurile lui erau niște porcărioare postate rar, cu maxim câteva mii de vizualizări. Am menționat asta nu pentru a-l jigni, ci pentru a explica faptul că Meechan este de-abia acum „o celebritate” și, după unii, un „erou al dreptei”. Înainte de incident era un tip obișnuit și nicidecum un „comediant scoțian” sau un „vlogger cunoscut”, cum l-au numit ziarele.

Prin urmare, un tip absolut obișnuit face o glumă absolut tembelă (serios, mai uitați-vă o dată la rahatul ăsta) în care pronunță repetat expresia „Gas the Jews!” cu o imensă satisfacție. Chiar dacă trecem peste îndemnul lui „sarcastic” de a „gaza evreii”, e greu să trecem peste faptul că e pronunțat de peste 20 de ori! Mai mult, dresajul cățelului și montajul cu el uitându-se la discursurile lui Hitler par să fi luat ceva timp. Deci, un tip altfel banal, dar oarecum inteligent și conștient de propriile acțiuni, pierde timp pentru a se juca periculos cu simbolistica nazistă și apoi face lucrul ăsta public.


(Mark Meechan sau Contele Dankula. Sursa: bbc.com)

Sigur, omul spune în videoclip că totul se vrea a fi o „glumă”. Totuși, când a scutit pe cineva cuvântul „pamflet” de repercusiuni legale? Nici scuza că filmulețul era strict pentru prieteni nu prea ține. Gluma exista public pe canalul lui și a colectat sute de mii și ulterior milioane de vizualizări. A fost mult peste media altor videoclipuri de-ale lui, videoclipuri care au crescut și ele ulterior. În plus, același Meechum spune că totul a fost inofensiv și că nu are și nu a avut niciodată viziuni de dreapta. Apoi apare la proces cu un cunoscut extremist de dreapta (Tommy Robinson)! E drept, într-un final și oameni ca Ricky Gervais i-au luat apărarea, dar nu cu ei s-a afișat în toate pozele…

Revenind însă la problema inițială, cred sincer că amestecul corectitudinii politice în artă e foarte periculos. Pe de altă parte, termenul de „artă” e foarte generos. Mai e oare vorba despre libertate de expresie când îți maschezi viziunile cu schelălăielile unui cățeluș? Ni s-ar părea amuzant un videoclip în care cineva strigă „Violul e ok!” la nesfârșit, dacă folosește un papagal pentru a o spune? Din păcate pentru Contele Dankula, libertatea de exprimare vine și cu o minimă responsabilitate. În spațiul public, responsabilitatea aia poate deveni una legală.

A doua problemă ar fi că pentru Marea Britanie referințele naziste sunt ceva foarte serios. Participarea în Al Doilea Război Mondial a fost pentru Imperiu începutul sfârșitului, iar legile sunt destul de specifice cu privire la incidentul ăsta și la antisemitism. Așa cum spunea un prieten: sunt răni încă deschise la care societatea reacționează din impuls. Dacă le atingi, trebuie să îți asumi o reacție viscerală, nu una rațională.

Condamnarea lui Meechan ar putea fi privită mai degrabă ca un exemplu dat spațiului public. Lucrul ăsta devine evident și din conversația cu judecătorul. Ultimul îl acuză pe comediantul de weekend că și-a ascuns intențiile și că a știut destul de clar ce face. În plus, o parte din presă i-a imputat „Contelui” că a bagatelizat enorm acțiunile naziste prin gestul și atitudinea lui.

Astfel, deși extrema dreaptă (de la Breitbart la Alex Jones) încearcă să-l transforme în erou, adevărul e că Meechan a fost prins în ofside. Omul ăsta clar nu e o victimă a „liberalilor neomarxiști”. Dar el este totuși o victimă. Stai… de ce?

2.În Apărarea lui Meechan – Contextul e Totul

Deși recunosc că Mark Meechan nu îmi e deloc simpatic, cei care îl condamnă public fac uneori greșeli barbare. Genul de greșeli care îți arată de ce nu e bine să construiești un precedent legal în cazul lui. Una dintre ele ar fi odioasa comparație cu Charlie Hebdo unde, conform unor comentatori, „și alții au mers prea departe”. Am mai discutat despre asta și, deși legea e uneori foarte specifică, puterea de a decide ce anume reprezintă „artă” nu poate aparține minorităților (indiferent de factura lor). E o putere rezervată exclusiv publicului, indiferent de cât de snob sau bătut în cap e publicul ăla!

Al doilea semn de întrebare legat de condamnarea lui Meechan e ceva mai serios. Inițial, am crezut că vestitul „Conte” a căzut răpus de legile antisemitism, legi pe care românii nu le prea înțeleg, dar pe care alții le iau în serios. Văzând videoclipul mi-am zis: ok, poate își merită o amendă pentru insistența în prostie. Apoi am văzut că omul a pierdut mai multe joburi (așa susține el, cel puțin) și că poate fi condamnat la pușcărie. Am zis: e puțin cam mult, chiar și pentru o lege antisemitism.

Însă semnalul de alarmă a apărut mai târziu, când am citit mai atent verdictul. Legea în baza căreia Meechan a fost condamnat vorbește nu despre antisemitism, ci despre „grossly offensive” content în general. Mai mult, aceeași lege nu specifică foarte clar condițiile în care ceva e „teribil de ofensator”. Păi, dragilor, aici chiar avem o problemă!

Ce e ăla conținut ofensator în general? Ce înseamnă el în contextul ăsta? Daca se vorbea clar despre discriminarea unei minorități înțelegeam, dar pare a fi o lege care apără dreptul de a te simți ofensat. Practic, conținut ofensator e și un filmuleț porno, dar și un filmuleț despre transfuzii de sânge. Păi na, ultimul îi jignește pe martorii lui Iehova și le provoacă anxietate!

În plus, judecătorul de la proces susține că, deși Meechan pretindea că face umor, contextul nu contează deloc. Ba, scuze, domnu’ șef, dar la o glumă, fie ea și una submediocră, contextul face toți banii. Nici eu nu-l cred pe băiatul ăsta, dar nici n-aș fi „100% sigur” că e un complotist neonazist. Cred că pur și simplu atât l-a dus pe el capul. Nazimul și atrocitățile asociate lui i se par amuzante, așa că a încropit o scenetă canină pe baza lor.

Așa cum am mai spus, condamnarea lui Meechan (maxim șase luni, din ce prevede legea) poate crea un precedent. Unul periculos pentru libertate. Trist e că a mai existat un caz identic, doar că atunci naziștii erau „victimele” și judecătorii, nu obiectul procesului. În 1941, un finlandez și-a dresat câinele să facă salutul nazist pentru a-l parodia pe Hitler. Germanii l-au anchetat și, deși câțiva au încercat să-i saboteze afacerea, oficial glumețul a fost găsit nevinovat.

3.Drepturi și Drepturi

Într-o societate sănătoasă, cazul lui Meechan ar fi fost uitat rapid. Pe de altă parte, într-o lume în care universitatea (agora clasică) se transformă într-un spațiu al oprimării ideologice, oamenii ca el devin studii de caz. Într-o lume în care nu se mai pun întrebări, fie ele și tâmpite și în care vorbim serios despre „privilegii”, s-ar putea să avem nevoie și de Contele Dankula.

Prin urmare, poziția mea e simplă: Meechan trebuia dat drept exemplu. Ar fi meritat o sancțiune minoră, dar vizibilă mediatic. În cel mai rău caz: câteva ore de muncă în folosul comunității și eventual ștergerea glumei lui deosebite. În plus, similar pedepselor FCC, omulețul ar fi putut fi obligat să posteze public o explicație coerentă a gestului lui. Toate astea ar fi putut fi făcute pe baza unei legi antisemitism. În schimb, Meechan nu merită și nu trebuie să fie închis pe baza unei legi anti-libertate!

La fel ca PewDiePie și glumele lui tembele, dreptul fiecărui om de a fi prost (în Carta Drepturilor Fundamentale îi spune altfel) este restrâns la propria persoană și la propriile idei. În momentul în care promovezi public o ideologie interzisă, indiferent de cum o maschezi, trebuie să-ți asumi consecințele. Practic, încalci conștient o lege și cu siguranță vor exista oameni care să profite. De fapt, ăsta a fost și ghinionul lui Meechan: cineva i-a transformat glumița dubioasă într-o declarație publică. Omul a devenit vedetă cu prețul libertății.

Ridicând orice exagerare la rangul de insultă, admitem că există și un drept de a fi ofensat. Mai mult chiar, un drept legitim. Admitem că ar trebui să gândim doar în limitele în care ne-o permit sensibilitățile altora. Continuând așa, e posibil să primim în curând un răspuns la întrebarea lui David Chapelle: Până la ce nivel trebuie să particip la imaginea ta de sine? Va fi un răspuns legislativ, cu pedepse de până la șase luni de pușcărie.

Starea de ofensare le dă unora senzația că au nu doar putere asupra hazardului, dar și capacitatea de a și-o exercita. Că fricile și obsesiile lor pot dicta cursul vieții. De la lucruri cu adevărat grave (negarea unor tragedii), până la subiecte care n-ar trebui supuse dezbaterii (cele ce țin de științe exacte), ofensele pot acapara complet discursul public. În sensul ăsta, un alt artist al controversei, profesorul Jordan Peterson, a emis recent o idee ce nu-i era străină nici lui Machiavelli. Pe scurt: „pentru a putea gândi, trebuie să ai dreptul să deranjezi”!

P.S: Deși n-am mai făcut asta de ceva vreme, am scris recent o recenzie la unul dintre albumele care mi-au marcat tinerețea. Pe moment i-am găsit un loc pe blogul lui Dorin (care a decis să scrie despre absolut TOATĂ muzica), dar o voi include ulterior și într-un alt articol.

Daddy Issues

Posted by on 23 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De mai bine de un secol, România e într-o competiție. Una în care țara câștigătoare primește un abonament nelimitat la psiholog.

Despre dezechilibrele noastre ca popor și despre relația cu propria identitate am mai discutat. Nu e nevoie să înșir din nou apucăturile românului autentic. Dacă ne uităm la noi cu sinceritate, le vom descoperi, indiferent de câtă educație am fi așezat pe deasupra. Există însă un complex de care aș vrea tare mult să scăpăm pentru că, pe termen lung, e singurul capabil să ne distrugă.

E o afecțiune specifică națiunilor mici, fie că-și fac veacul în Balcani, prin Africa Centrală sau în America de Sud. Este vorba despre banalele, dar dureroasele „Daddy Issues”.

Tradus de anglofonii noștri drept „Probleme cu Tăticul”, acest set de afecțiuni nu are un corespondent clinic, pentru că nu vorbim despre un concept medical. În psihologie, el ar corespunde Complexului Tatălui și parțial complexelor lui Oedip și Electra. Pentru a nu vă plictisi, aș putea spune că Problemele cu Tăticul se referă la raportarea față de o figură de autoritate paternă. O astfel de patologie implică atât nevoia obsesivă de mentori și de autoritatea lor, dar și o competiție continuă și dorința de a le lua locul.

Într-un alt registru, când un student figurant îi zice unei puștoaice că are „Daddy Issues”, putem spune că o acuză de nevoia obsesivă a unui partener autoritar, în general mai în vârstă și eventual mai „înțelept”. Tot aici intră și greșelile pe care respectiva puștoaică le-ar putea face în cuplu, inclusiv acceptarea unor hibe de caracter care-i amintesc de figura paternă. Chiar dacă privește în general sexul feminin, această ultimă definiție (una „golănească”) este cea care ne afectează în mod direct. Nu că ar fi suspectat cineva România de „bărbăție”.

Vedeți voi, primul exercițiu real de democrație din țara noastră a venit pe undeva prin 1996. Că n-am avut cu cine-l face, e total altă discuție. Din 1859 până în 1996, România a fost condusă de tătuci, nu de „boieri” și în mod clar nu de popor. Pentru că micii istorici din spatele tastelor se vor irita, voi trece rapid în revistă colecția de conducători autoritari ai țării.

Primul ar fi Alexandru Ioan Cuza, de profesie domnitor reformator, cu viziuni liberale, spun unii. Lui îi datorăm reformele care au adus principatele din stadiul de haznale medievale în cel de țară (cât de cât). Principala acuzație a detractorilor lui? Dictatura. E puțin probabil ca domnitorul să fi fost un „dictator”, în sensul modern al cuvântului, dar având în vedere sistemul de vot și legislația proaspăt inventată, nici lider democratic nu putea să fie.

Apoi a urmat monarhia. Dacă pretenția unei monarhii moderne e mai degrabă un exercițiu retoric, primul sistem monarhic al României ne-a dat totuși doi conducători peste medie, ambii născuți în Germania. Sigur, mulți ar argumenta că aveam totuși guverne (dominate de familiile boierești, în frunte cu Brătienii) și că monarhiile erau totuși constituționale, până la dictatura lui Carol al II-lea. În regulă, doar că asta nu înseamnă că la nivel social și legal suveranii nu erau niște „tătuci”, cu prerogative absolute în chestiunile vitale.

Aici, Wikipedia citează din Joseph Roucek, un sociolog interbelic: „În România […] deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-a alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.”

Acum că am lămurit-o cu monarhia, putem trece la Mareșalul Antonescu, primul dictator pur-sânge al României. O să ignor complet politicile dezastruoase ale omului și o să trec direct la problema politică. Antonescu adusese monarhul legal la stadiul de paiață și, în 10 iunie 1941, în urma unei discuții cu Hitler la Munchen, Antonescu a fost recunoscut drept „comandant suprem” al României. Altfel, titlul cu care-i plăcea să fie adresat era cel de „conducător al statului”.

În detaliile comunismului nu are sens să intrăm. În ciuda organizării unor alegeri de fațadă, regimul din România n-a avut niciodată pretenția de a fi unul democratic. De la Petru Groza, la Gheorghiu-Dej și Nicoale Ceaușescu, liderii comuniști au primit titulaturi diferite, însă adevărul e că au fost același lucru. Niște tătuci. Ultimul dintre ei, Nicolae Ceaușescu transformase fățiș ideea de dictatură în titulatură. Idolul mămăicilor supărate fusese “secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate”.

Primele alegeri de după Revoluție n-au fost altceva decât agitarea unei mase de români domesticiți și abuzați. Una de care a profitat un individ ale cărui apucături dictatoriale au fost mai mult decât evidente. Totuși, dacă n-ar fi existat episoadele numite Mineriade, poate că Ion Iliescu ar fi putut cumva păcăli istoria, ascuns în spatele unui despotism pasiv și parșiv.

De fapt, comportamentul bunicuței este cel care a validat alegerile din 1996. Departe de a fi fost liber, respectivul exercițiu democratic a avut totuși un rezultat concret. A fost prima dată în istoria țării când un dictator român a fost înlăturat prin vot. Că slabului și bărbosului nostru conducător i-a urmat apoi tot fostul dictator și apoi un alt individ cu intenții chestionabile este, din nou, altă discuție.

Stop! o să-mi spuneți. Și ce-i cu toate astea? Nevoia de ierarhie este naturală, iar în cazul românilor, un popor dominat de frici religioase și obsesii naționaliste, era normal ca liderii să-și asume și rolul de „tătic”. Poate că era, dar uitați-vă puțin la relația dintre români și tăticii lor, în comparație cu relația dintre alte popoare și tații abuzivi care le-au condus. Întrebați un francez destupat la minte dacă-l admiră pe Napoleon. Mergeți la un neamț cu minim zece clase și vedeți dacă-i găsește vreun punct bun lui Hitler.

În România? Deși Cuza avea mii de detractori în țară iar Carol I era să fie înlăturat după episodul numit Republica de la Ploiești, imaginea lor istorică e aproape imaculată. Puțină cercetare ar arăta că, pe lângă extraordinarele lor realizări, oamenii ăștia au fost… doar oameni, atrași de beția puterii și magia corupției. Poți ierta însă admirația pentru primii noștri lideri. Până la urmă, ea e prezentă la orice popor.

Dar cultul lui Antonescu, răsărit după Revoluție? Adorația pentru un antisemit convins, responsabil pentru varianta locală a Holocaustului și pentru dezastrele militare din epocă e greu de înțeles. Indiferent de cât de corect, disciplinat sau demn în fața morții ar fi fost, Antonescu și-a folosit arbitrar puterea. Încă mai grav este respectul pentru Nicolae Ceaușescu, un simbol al tiraniei în Europa de Est. Vorbim practic de dorința de a reveni la domnia luminată a unui cizmar. În final am putea să-i amintim și pe tinerii care-l apreciază sincer pe Ion Iliescu, deși nu i-au văzut vreodată zâmbetul de psihopat la TVR.

Românii nu doar că par afectați de așa-zisele „Daddy Issues”, dar și-au și interiorizat complet comportamentul ăsta. Deja nu mai vorbim despre o problemă, ci despre o normă socială. Ce îți spune un român verde, pus în fața neglijenței celor pe care „i-a ales”? Același lucru: Cum nu vii tu, Țepeș Doamne… versuri, scrise, culmea, de un anti-monarhist cu viziuni socialiste.

Românii nu pot supraviețui fără un tătic. De-asta Carol al II-lea s-a putut întoarce pe tron în aplauze. De-asta modelul prezidențial impus de Ion Iliescu și abordat parțial și de Băsescu e un model care nu va dispărea prea curând. De-asta Klaus Iohannis nu va avea niciodată cu adevărat votul popular: pentru că neamțul, fraier ca toți străinii, a citit Constituția. Printre rânduri, omul a obsevat că România e o republică semiprezidențială și că el, președintele, n-are puteri divine.

Sigur, așa cum bine argumentau doi prieteni pe Facebook, Iohannis ar putea încerca să educe și să umple un gol social. Ar putea încerca, dar dacă el nu corespunde arhetipurilor noastre, va fi privit exact ca un tată vitreg: simpatic, dar fără autoritate. Prin urmare, nici nu prea încearcă. În plus, dacă o să continuăm să-i cerem imposibilul, s-ar putea să ne trezim că nu se mai întoarce din următoarea vacanță.


(Editare bazată pe o imagine Adevărul)

Românii sunt mai puțin interesați de golul social, cât sunt obsedați de golul de putere, de dorința aproape obsesivă de a avea un „conducător puternic”. Poate de-asta și votează cu furie la prezidențiale, ca apoi să ignore complet alegerile locale și pe cele parlamentare, alegerile care contează de fapt în România. Noi vrem tătici care să ne spună ce să facem, nu frați și surori care să ne ajute să construim.

De-asta, în ciuda stivei de dovezi împotriva lui, Dragnea este încă un conducător plăcut de electoratul lui. De altfel, individul nici nu s-a sfiit vreodată să-și spună „Daddy”. E un rol în care l-au urcat colegii de partid și votanții, nu unul în care s-a născut. Într-un partid cu un tată absent, prima dovadă de putere, mascată de un discurs „afectuos”, a fost suficientă să nască un lider.

La nivel individual, așa numitele „Daddy Issues” îl fac pe subiectul lor să fie mai puțin atent sau atentă la partenerii și prietenii aleși și mai susceptibil la abuz. La nivel de popor, efectul e exact același. Nevoia de o „mână de fier” în care să ne lăsăm destinele ne face să ignorăm mai ușor abuzul și să permitem unor indivizi agresivi și limitați să acceadă la putere. Ne face să nu vedem dezastrul de lângă noi, convinși fiind că vine tata și rezolvă. Într-un final, nevoia noastră de figuri paterne ne face să avem exact tăticii pe care-i merităm.

P.S: Știu că și națiuni mai mari au ales lideri pe baza unei frustrări similare, SUA fiind un exemplul bun. Diferența dintre noi și ei este că ei au făcut deja primul pas terapeutic: au recunoscut că au o problemă.

Next Page »