Krossfire's Blog

Dacă tot ce ai la îndemână e un ciocan…

Lucrurile din jur ți se vor părea cuie! Sunt convins că știați citatul, fie ca parte din Legile lui Murphy, fie din înțelepciunea populară. Se pare însă că expresia aparține celebrului Abraham Maslow, supranumit și “faraonul psihologiei”, pentru ca făcuse o pasiune pentru piramide. Totuși, nu Maslow a fost cel care a realizat potențialul metaforei. Abraham Kaplan, filosof de meserie, a fost cel care a denumit acest fenomen (o prejudecată cognitivă de fapt) „Legea Instrumentului”. Știu, sună ca un film porno pentru juriști, dar aveți răbdare…

Ce spune legea asta? Spune că, într-o situație concretă, în momentul în care ai la dispoziție un singur instrument, vei gândi totul în funcție de el. Mai mult, lumea ta se va reduce doar la obiectele care pot interacționa cu instrumentul. Legea se aplică în multiple domenii, de la educație la psihiatrie. În cazul ultimei, abundența și accesibilitatea medicamentelor antipsihotice i-a făcut multă vreme pe specialiști să trateze orice boală ca pe o psihoză.

Robert Kagan, istoric si politolog (fugit din Partidul Republican dupa ascensiunea lui Trump), a emis si corolarul Legii Instrumentului. Dacă n-ai ciocan, nu-ți dorești ca lucrurile din jur să fie cuie. El a aplicat teoria asta în diplomație, unde a sesizat că multe din țările fără armată preferă să vadă lumea ca pe un loc pașnic, lipsit de conflicte.

(Sursa Imaginii)

Să revin însă la titlul articolului. Ce-i cu legea asta și de ce ne-ar fi utilă? Ei bine, cred că violențele serii trecute au fost o ilustrare perfectă a ei. Dacă la alte proteste scriam de la fața locului sau măcar din ziua de după, de data asta sănătatea (în recuperare) și alte câteva probleme m-au ținut departe de acțiune. Din fericire…

Colegii mei mai curajoși și mai otrăviți de nedreptate au avut însă ghinionul de a gusta din gazele lacrimogene și din debusolarea unei Jandarmerii incapabile sa facă față situației. Evident, explicațiile au lovit în și din toate direcțiile: PSD-ul, Carmen Dan, Gabriela Firea, Rusia! Sincer, e posibil ca toate să fie adevărate. Actuala clasă politică e un cuib al corupției în care pornirile dictatoriale și frica de cetățeni sunt omniprezente. E greu să crezi că n-a fost (și) reavoință.

Dar și mai posibil e ca cineva fantastic de prost sau de rău intenționat să fi aplicat involuntar Legea Instrumentului. Să analizăm puțin…

1. Jandarmii. Jandarmii sunt oameni. Uneori li se dă prea mult, alteori prea puțin credit. Până să înceapă protestele, întâi cu Roșia Montană și apoi cu Colectiv, oamenii ăștia păzeau asfaltul pe la diverse summit-uri sau se încăierau cu puștani beți după concertele mari și după meciurile de fotbal. Deși misiunea lor e destul de pompos scrisă, până de curând, situațiile în care era nevoie de ei erau conflicte minore. Cât de multă pregătire psihologică credeți că au făcut între timp? Cât de repede au învățat să facă diferența dintre “M**e PSD” și “M**e Dinamo”? Citiți-le declarația de presă pentru a vedea cum au evaluat ei situația. Veți decide singuri dacă oamenii ăștia știu sau nu pe ce lume sunt.

2. Armele. Pentru manifestația asta, jandarmii au primit arme pe care nu le-au visat în două decenii de carieră. Grenade lacrimogene noi, gloanțe de cauciuc, echipament de protecție nou. Un cadou de la MAI. De altfel, atât de bine și-au mânuit noile jucării, încât unora li s-au și furat. Situația nu e diferită de ce se întâmplă în SUA, cu militarizarea forțelor de ordine. Acolo poliția are tancuri și aruncătoare de rachete, dar problema e aceeași. Prezența armelor amplifică frica, iar măștile și scuturile dau senzația invulnerabilității.

3. Pregătirea. Jandarmilor li s-a spus constant că mitingul va fi unul violent. De altfel și încercările de a opri protestatarii și de a-i descuraja, precum și delirul unor instituții media au avut același efect… acela de a-i transforma pe protestatari în inamici. În fond, frica este omniprezentă.

Prin urmare, avem niște oameni nepregătiți, cărora li s-au dat niște arme în mână și li s-a spus că vin inamicii. Ciocanul și cuiele! Rezultatele s-au văzut…

Dar stai puțin! vor spune unii. De ce la alte proteste lucrurile au fost totuși mai pașnice? Citiți corolarul legii, scris de Kagan. Oamenii fără ciocane vor refuza să creadă că în jurul lor există vreun cui. Nu e neapărat că jandarmii empatizau cu populația (probabil că mulți o făceau), ci știau că, în cazul unor ciocniri, n-ar fi avut cu ce să riposteze.

N-a fost nevoie de mai mult. Doar de o instituție nepregătită, de câteva arme non-letale și mai multe portavoce. O metodă simplă, indiferent de motivele din spatele ei. Altfel, în timp ce puterea își exersa tacticile de intimidare, primarul Sectorului 3 dădea cu artificii. Într-adevăr, așa faci la revoluții…

P.S: Bucățica asta de text făcea parte dintr-una mai mare, despre Statul Ilegal și Statul Ilegitim. Rămâne pe altă dată.

2 Comments »

Îmbulzeală. Oficiu de stat. Minim 15 oameni care așteaptă aceeași semnătură. Liniște, confuzie și o ușoară resemnare…

Pe neașteptate, perdeaua de plictiseală e străpunsă de o melodie pe care e imposibil să nu o recunoști. E celebra sonerie Nokia, acum la volumul unui concert Alex Velea. Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang! Ne uităm toți unul la altul suspicioși. Cui i s-a declanșat antica mașinărie? De ce nu are sonorul oprit? Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang! Deodată, din fundul cozii, un domn îmbrăcat într-un superb trening negru cu dungi portocalii își scoate telefonul din buzunar. E un iPhone X nou-nouț, dar cu soneria unui 3310. Îl mai lase să sune o dată, să vedem toți cine e șefu’. Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang!

– Alooo? Daaaaa! Alooo? Da, mă, io sunt! Sunt aicia, aicia! Cum să nu? Pot să vorbesc! Haide, vericule, ce naiba? Cum să nu pot să vorbesc! Sunt aicia, la Primărie! În timp ce privirile și vocile din jurul lui se întețesc, omul nostru își continuă nonșalant conversația. Da, mă, da! Facem grătar! Mă știi pe mine să nu viu la grătar? Vine și Ioana, daaa? După vreo trei minute de behăit în microfon, se uită spre noi și ridică o sprânceană: Trebuia să răspund! 

Ați văzut situația de zeci de ori. Că e sala de așteptare a unui spital sau coada din fața laboratorului de analize, că e biroul unui funcționar, îmbulzeala de la ANAF sau o banală coadă la supermarket, că sunt trenuri sau autobuze, scenariul e același. Un domn sau o doamnă, îmbrăcat(ă) sărăcios sau luxos, cu un telefon vechi sau cu ultimul Galaxy S decide să răspundă la zgomotos la telefon, deși toată lumea așteaptă să fie strigată sau își urmărește pe panou bonul de ordine.

(Copii, pe vremuri, oamenii își făceau propriile sonerii. Sursa Imaginii.)

Celebra „piesă” Nokia e probabil cea mai cuminte variantă de zgomot. Cel mai des te lovești de topul zilei de la Radio Zu sau de vreo piesă prea difuzată ca să-ți placă. Chiar și așa, poate ai putea să treci peste un apel accidental și, de ce nu, ai putea tolera și conversațiile, dacă urgența ar fi reală sau dacă omul ar avea o vârstă. Până la urmă, cum să te superi pe bătrânica surdă sunată accidental de nepot? Din păcate, situațiile de genul ăsta sunt rare. De cele mai multe ori, ai în față oameni relativ tineri, dar lipsiți de abilitatea de a înțelege contextul social. Sigur, de vină sunt nesimțirea, proasta creștere și multe alte materii intrate în curriculumul școlar. Dar, parcă mai e ceva…

Parcă le poți citi pe figură mulțumirea. E satisfacția clară că PE EI ÎI SUNĂ CINEVA. Înțelegi? Ei nu sunt ca restul de fraieri, așteptând-și în tăcere rândul. Ei sunt ăia pe care-i sună cineva, cu treabă! Ei sunt importanți! Poate că situația cere liniște și răbdare, dar ei sunt căutați de oameni de valoare: un vecin de bloc, un coleg șofer de camion sau soția care a uitat să ia cartofi. Pe tine cine te sună, băi, amărâtule?

Pentru cei care-și amintesc cu sau fără prea multă plăcere anii ’90, momentul în care au intrat pe piață telefoanele mobile (celularele, dacă vreți) a fost urmat de o avalanșă de noi specii urbane. Băiețași care se sunau unul pe altul, deși erau unul lângă altul, maniaci care dădeau beep-uri la cinci minute și bișnițari care-și țineau telefoanele imense agățate cu un lanț, să le vezi mai bine, erau apariții pe care era imposibil să le ratezi la o plimbare în cartier.

Practic, telefonul mobil devenise o marcă a oamenilor IMPORTANȚI. Din păcate, în România, toată lumea e importantă… mereu. Nevoia de atenție sau „attention whoring-ul” american e un simbol al imaturității, iar la noi imaturitatea e sport național. De la politicieni și vedete la funcționare și taximetriști (care sunt mereu la telefon, apropo), toți îl practică fără restricții. Dacă în anii ’90 un apel real la telefonul mobil putea totuși conține o notă de urgență (pentru că erau foarte scumpe), acum același telefon îți oferă zeci de alternative. Ai nenumărate aplicații de mesagerie, voce și e-mail prin care poți contacta un om, unele create special pentru indivizi atehnici. Dacă nu arde, poți lăsa oricând un mesaj. Dar… cine te mai aude?

Chiar dacă deranjezi pe toată lumea și chiar dacă prioritățile sunt altele, tu trebuie să răspunzi. E important! Chiar dacă ești la coadă la asistență socială, e vital să știe lumea că tu ai totuși mașină și că acum e în service. S-a înțeles? Să știe și restul de fraieri că tu nu ești, așa… nimeni! Chiar dacă femeia cu copil și bătrâna de pe scaun te-au rugat să vorbești mai încet, ignoră-i! Ce știu ei despre tine? Până la urmă, e greu să fii ultimul om ajuns la petrecerea la care n-a fost invitat…

P.S: Altfel, de fiecare dată când îmi gonesc stingher ideile de o noapte, îmi amintesc totuși că cineva a pus pe picioare afacerea asta!

5 Comments »

Ca orice moș care și-a trăit anii ’90 bătând mingea în fața blocului, încă mai știu ce greutate avea cuvântul „original” printre puștani.

Chiar dacă ai noștri făceau tot posibilul ca noi să nu simțim penuria perioadei în cauză și să putem ronțăi liniștiți Chupa-Chups, asortat cu Frutti Fresh, erau câteva domenii unde eforturile părinților nu își găseau ecou. Un astfel de domeniu era și moda. Sau, cum ar fi spus o mămică, „când trebuia să iei ceva de îmbrăcat”.

Practic, chiar dacă erai printre puștii care prindeau Fanta și Kick la desert sau poate chiar un Sante (cum eram și eu, de ce să nu recunosc) era imposibil să găsești haine de calitate la prețuri bune, mai ales în orașele de provincie. În astfel de condiții, piața și magazinele de tip angro (de la Dovaliul vâlcean la Bigul bucureștean) îți ofereau o incredibilă paletă de haine chinezești sau turcești, majoritatea dintre ele contrafăcute. Asta dacă nu aveai noroc cu vreo rudă de prin străinătate care să-ți trimită haine second-hand de prin Germania sau „trențe”, cum li se spunea ulterior. La noi mai ajungeau și prin așa-zisele „consignații”, dar nici acolo n-aveai mari șanse să găsești ceva de calitate.

Dacă treningurile Niko erau evitate chiar și în perioada aia, pantofii sport Pumas Original sau Reibook Pro erau peste tot. În fond, asemănarea cu echivalentele lor din cataloagele Neckerman era izbitoare. Uneori mai găseai și Addidas Torsion, dacă te uitai atent. Discuția despre cât de repede se strică talpa la „pume” era deja celebră. Practic, „teneșii” chinezești îi făcuseră pe mulți să creadă că perechile de Chucky Taylor All Stars pe care le purtau nemții sau englezii erau niște „prostii de încălțări”. Datorită falsurilor, românii apreciază și acum excesiv de mult încălțămintea grea, din piele, cu șireturi proaste și talpă foarte groasă. Ăia erau pantofii buni, nu ce luai din piață!

În astfel de condiții, să ai un tricou, niște adidași sau chiar și o șapcă „de firmă” era mare lucru. Având în vedere că fenomenul se răsfrângea și asupra altor obiecte, expresia cea mai des întâlnită era de „originale”. Cine avea haine originale era rege peste „coinaci”. Nu vreți să știți ce a însemnat șapca mea originală, făcută în republica dominicană sau cât de importanți au fost adidașii lui Cipi, făcuți chiar de firma Adidas (ani întregi din copilărie am crezut că Adidas are trei „d”). Practic, tartorii modei, cei care decideau ce și cum se poartă, erau băieții șmecheri și doamnele fardate care vindeau la tarabe și cei care stăpâneau peste magazinele de la colț. Nu vreți să știți cum arată un om îmbrăcat în echipament complet Didibao!

Ce era deci un produs original? Ideal, era un produs făcut de companiile pe care le imitau furnizorii piețarilor. În realitate, orice produs care nu era făcut în China (habar n-aveam noi câte se făceau în China) sau Taiwan și care rezista mai mult de trei luni era „original”. Să nu credeți că discuțiile s-au oprit undeva în curtea școlii Numărul Doi, unde trei puști de generală tot încercau să descifreze ce naiba scria pe tricoul luat din piață al unuia dintrei ei. Scria „You be the bestest now!”, dacă vă interesează. În fond, chiar și între chinezării existau vedete și era important să știm „de unde și-l luase”, adică de la ce tarabă! Unii pretindeau chiar că știu să citească coduri de bare și să detecteze „etichetele” originale. Din păcate, „dezbaterea” despre ce haine ar fi mai bune, cele de firmă (originale) sau cele din piață (în mare parte falsuri) ne-a însoțit până prin liceu.

(Majoritatea hainelor erau inscripționate în „engreză” sau „Engrish”, o combinație bizară de cuvinte englezești și gramatică asiatică. Sursa imaginii.)

Trăiam într-unul dintre orașele cu „mall” (avea și scări rulante, băi copii!), dar nici atunci nu puteam lua haine de la firme mari, deși producătorii europeni pătrunseseră și la noi. Majoritatea nu aveau reprezentanțe, iar cei care le aduceau le vindeau la prețuri imense. În continuare, pentru o pereche de „converși”, cea mai bună soluție era un târg sau magazinele second-hand, care aveau însă o cultură separată (și care a înviat în ultimii ani). Apariția magazinelor cu produse la 38.000 de lei (3.8 lei noi), cu produse inițial confiscate de prin vamă, nu a contribuit prea mult la procesul de educare.

Sincer, mai toată copilăria și adolescența generația mea a fost de părere că și hainele din piață sunt la fel de bune. Diferența stătea doar în etichetă. Sigur, când am putut să ne luăm cu 40 de lei (400 000 de lei vechi) un tricou de bumbac de la H&M sau C&A, lucrurile se schimbasera deja. Eram însă deja studenți. Studenți care nu-și permiteau Lacoste, dar care înțelegeau că o etichetă e totuși o garanție. În cazul generației mele, ne-am lecuit complet de Addidas cu trei „d” destul de târziu, atunci când comerțul ne-a arătat că hainele de firmă nu trebuie să fie scumpe, dar că au totuși mai multe șanse să fie bune. Minima garanție a calității e ceva ce am învățat în timp să cerem de la orice produs.

Aș vârî poate epoca hainelor din piață sub preș, însă experiența de mai sus e experiența unui puști dintr-un oraș de provincie curățel, unul decent aprovizionat. E în același timp povestea unuia care stă de 12 ani în București și care a văzut o bună parte din Europa. Din păcate, falsurile turcești (puțin mai atent făcute decât cele chinezești) încă dăinuie și acum în multe regiuni din țară, chiar și în cele unde „originalele” sunt de multă vreme disponibile. De altfel, cunosc oameni care ajunși în Turcia pe la finalul anilor 2000 s-au întors de-acolo cu geamantanele doldora de Gucci și Versace. Dacă ne aplecăm și asupra obiectelor care țin de stil, vom observa că în România se vând în continuare mai multe Relexuri decât Casio-uri originale.

Pentru cei mai tineri, povestea de mai sus pare puțin exagerată. Pentru mulți dintre ei, hainele „proaste” sunt ce-și cumpără atunci când nu primesc bani de la părinți și trebuie să se mulțumească cu „ieftinelile” de la mall, în detrimentul vreunui târg de autor. Pentru generația mea și cele precedente însă, genul de haine pe care acum le vezi în Dragonul Roșu au constituit multă vreme singura alternativă. O alternativă de tranziție care ne-a lăsat urme mult mai puternice în mentalitate decât am vrea să credem. Și nu, faptul că uneori mergem „în piață” și ne luăm produse de la tarabe pentru câteva purtări (deși putem face același lucru online) nu e o consecință a ei, ci doar o ieșire ieftină și nevinovată. Tot la fel, nu te va condamna nimeni dacă pur și simplu nu-ți permiți, dar ai nevoie. Problema e alta…

Vedeți voi, n-a existat niciodată o analiză comparativă între calitatea unui tricou de firmă și a unuia semnat Dolce & Banana. Foarte probabil că ambele sunt produse de aceeași muncitori prost plătiți din China, Bangladesh sau Turcia, dar nu asta e esențial. Ideea e că cineva a impus un standard de calitate pentru unele, și prin urmare și un preț, pe când altele au fost semnate de băiatul care învârtea banda. Cineva și-a asumat oficial răspunderea pentru un produs, și asta e de fapt principala diferență. O diferență pe care nu vrem deloc să o acceptăm.

La nivel social, lupta dintre fals și original a fost întotdeauna o consecință a lipsei de posibilități sau a lipsei de cunoștințe. Și, ca întotdeauna, românii au preferat să-și ascundă disonanța sub ideea unei dezbateri. Am continuat să ne convingem că „merge și așa, ba e chiar mai bine” și să evităm întrebările timp de mai bine de un deceniu. Până la urmă, brandurile ăstea mari de ce nu erau și la noi? Pentru că erau mari taxele de import sau pentru că producătorii știau că nu au cui să le vândă? De ce ni se păreau prețurile la haine atât de mari? Pentru că ne urau străinii sau din cauza nivelului nostru de trai dezastruos? Să lăsăm întrebările, că și Adibas au șireturi!

De ce am spus că mentalitatea asta ne-a lăsat urme adânci? Pentru că am avut un logo de țară și un brand book făcute pe 800 000 de euro prin tehnica copy-paste. Ne-am supărat puțin, dar ne-a trecut. Am putut să scriem și „Carpathian Garden” pe tricou, că ne-a durut imprimanta, nu? Ne mândrim cu un sfânt necanonizat, al cărui brand e deținut de un puști de 24 de ani și ale cărui omagii sunt majoritar produse în China. E în regulă, dacă o să ne interzică, putem vinde și icoane cu Arsenie Beca! În continuare nu ne deranjează falsurile, chiar dacă ne-am permite originalul. Poate că de-asta nici nu ne înfioară ideea unui plagiat.

Politicienii noștri? Arată și vorbesc ca unii reali, dar, ce să vezi, randamentul lor nu e nici pe departe comparabil. Nu de alta, dar niciunul nu pare să vrea să-și asume răspunderea pentru ceva, să-și transforme faptele într-o lucrare „de firmă”. Ce să facem, dacă i-am luat din piață? Avem autostrăzi cu studii de fezabilitate care par reale, dar fără o picătură de bitum turnată. Avem un stat complet original, cu o istorie plină de eroi și daci măreți, dar nu ne recunoaște nimeni valoarea când ieșim din țară.

De aproape 30 de ani am ridicat un edificiu în cinstea falsului. Am vrea să avem un stat original, cu care să ieșim mândri în fața blocului, dar până atunci, ne mulțumim și cu o bluză pe care care scrie colorat „Velcome tu Rumenia”!

P.S: Articolul ăsta a fost stârnit de descoperirea la etajul 2 din magazinul Unirii a unui altar închinat anilor ’90. Vorbim de magazinul Stockhouse unde puteți găsi atât adidași la 40 de lei, cât și Tamagotchi-uri, marmote de lut, adidași cu beculețe și alte minuni. Cum magazinul are și produse faine, am înhățat niște provizii de papetărie, niște pahare de carton inscripționate cu fostul campionat european, o stație meteo și o prostioară de recorder, dar v-am lăsat vouă câinele ăsta superb. Cu plăcere! (Serios acum, merită să-i faceți o vizită, să le arătați celor mici la ce tânjeați voi în copilărie)

4 Comments »

Dacă micile mele incursiuni istorice v-au plictisit în trecut, e timpul să vă luați o cafea, pentru că n-am terminat…

Majoritatea sunteți probabil familiari cu expresia „pe vremea lui Pazvante” și sunt convins că o parte dintre voi cunosc și originea acestei minuni sintactice. Pentru cei care n-au căutat încă pe Wikipedia sau prin alte locuri, îmi voi permite să fac un rezumat.

Dacă astăzi spunem despre vechituri că sunt „de pe vremea lui Pazvante”, acum două secole, numele guvernatorului turc Osman Pazvantoğlu (sau Pazvante, pentru creștini) băga frica în orice locuitor al Țării Românești. De altfel, „vremea lui Pazvante” a fost multă vreme sinonimă cu dezastrul.

Născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea într-o familie creștină (românească, spun unele surse), micul Osman s-a remarcat de mic prin apetența pentru afaceri de succes. De altfel, primul lui start-up a fost unul de cămătărie, antrepriză pentru care era să fie omorât de turci. Scapă mituind un paznic și, câțiva ani mai târziu, ajunge mercenar în garda unui domnitor fanariot. Unul din Valahia, printr-o bizară coincidență.

Ajungând într-un sistem complet familiar lui, omul nostru își croiește repede drum în ierarhia unui imperiu putred. Pentru asta, istoricii vremii ne sugerează că Pazvantoğlu s-a folosit în principal de tâlhărie, înșelăciune și jaf, hobbyuri foarte apreciate în perioadă. În scurt timp, ambițiosul soldat a ajuns să controleze atât de multe trupe încât s-a putut răzvrăti împotriva sultanului Selim al III-lea și și-a făcut propriul pașalâc în nordul Bulgariei, cu Vidin și Turnu Măgurele drept centre. În acest sens l-a ajutat și prietenia cu un dandy grec, poetul Rigas Feraios, cunoscut luptător pentru independența Greciei.

De-acolo a asuprit economic și militar o Țară Românescă dezorganizată și lăsată pe mâna unor conducători slabi (au existat și fanarioți bine intenționați, dar ăștia nu erau printre ei). De-alungul ilustrei sale cariere, Pazvante a atacat obsesiv atât raialele turcești, cât și satele românești. Printre isprăvile lui se numără arderea Craiovei și pustiirea Bucureștiului, care la momentul respectiv fusese părăsit de domnitorul Mihai Șuțu. Legendele spun că în București cerșetorii și hoții preluaseră conducerea, iar pe stradă se făceau false încoronări. Atunci s-a încetățenit ideea „vremii lui Pazvante”.

De altfel, înfiorat de sistemul de management impus de tânărul antreprenor, sultanul l-a recunoscut drept pașă, deși puțin cam târziu. De ce? Pentru că Osman își bătuse deja monedă și începuse să negocieze separat cu marile puteri, deschizându-și inclusiv false consulate. De asemenea, merită să menționăm că, după ce fusese refuzat de o româncuță bogată, Pazvante dezvoltase un adevărat dezgust față de femei. Lucrul ăsta se vedea și din incursiunile lui, unde omul omora și viola fără discriminare, alături de o gașcă de hoți porecliți „pasvangii”.

(De altfel, spre finalul „carierei”, Osman se și îngrășase. Sursa Imaginii.)

După câțiva ani de pură teroare în zona Olteniei, un alt băiat simpatic, haiducul devenit ulterior boier, Iancu Jianu, a decis că jafurile și incursiunile lui Pazvante înjumătățeau prada propriilor jafuri și incursiuni, moment în care i-a administrat câteva bătăi (despre care unii cred că l-ar fi lăsat și fără un ochi, deși legenda e probabil exagerată). De altfel, Iancu avea și câteva principii în plus, desprinse fie din creștinism, fie din faptul că majoritatea „antreprenorilor” din epocă lăsau în general femeile și copiii în pace.

În 1809, Jianu face praf armata pasvangiilor și transformă raiaua Turnu Măgurele într-o autostradă românească, adică în nimic. Istoria consemnează chiar mândria haiducului la aprinderea fitilului care urma să arunce în aer moscheea din oraș. Din păcate, Pazvante murise deja de doi ani, otrăvit fiind de un medic evreu, agent otoman. De ciudă, Iancu Jianu îl omoară totuși pe conducătorul cetății Vidin, care e posibil să nu mai fi avut legătură cu pasvangii. Pe vremea aia, dacă te întorceai acasă fără sânge pe bardă, nu mai vedeai nici măcar un pupic de la gagică-ta!

Acum, dacă tot v-am spus povestea, n-aș vrea neapărat să fac vreo paralelă. Până la urmă, tocmai am vorbit despre un afacerist minor, ridicat prin înșelăciune, folosindu-se de pârghiile unui sistem corupt. Un om care a fost mereu susținut de o gașcă care nu a știut să facă altceva decât să fure. Unul care odată ajuns la conducere a luat-o complet razna. Un băiat simplu, ar spune unii, unul stabilit într-un final în Turnu Măgurele… adică în Teleorman (dar asta e doar o coincidență geografică).

Trimișii lui Pazvante au lăsat Bucureștiul în dezordine, în timp ce principala lui susținere politică a venit de la un dandy care își urmărea propriile scopuri. Într-un final, Pazvante a avut ce și-a dorit: câțiva ani de putere, presărați cu multă frică. Câțiva ani încheiați prin trădare și prin sabia unui om nu complet diferit prin atitudinea față de furt, dar ceva mai stăpânit și cu acea doză de patriotism care să-l facă simpatic.

Dacă pe bolnavul de putere Osman Pazvantoğlu nu l-a plâns nimeni, Iancu Jianu a apucat să fie prins, judecat, eliberat prin căsătorie și a sfârșit prin a-și trăi pensia ca boier la țară. Ba, mai mult, după o întâlnire emoționantă cu Tudor Vladimirescu, Jianu a reintrat în istorie și a sfârșit prin a fi îngropat ca un erou.

Cele două finaluri demonstrează că, indiferent dacă te ajută sau nu vederea, mai importantă e viziunea. Ridicarea și decăderea celor două personaje ne arată că istoria iartă uneori jaful și furtul, dacă în spatele sabiei există un scop. Uneori, chiar și hoții pot deveni eroi… dacă știu când să se oprească.

P.S: Să nu uităm că în perioada în care noi tremuram de frica unui individ poreclit „Pazvante Chioru’”, în Prusia tocmai își încheia opera și viața Immanuel Kant. Asta ca să nu vă mai mirați când orașe din România se transformă în câmpuri de luptă.

8 Comments »

Supermarket de cartier. Îmi aștept de trei minute restul. Ce să-i faci, „nu merge POS-ul”! În spatele meu s-a format o coadă de oameni plictisiți, toți cu portofelele la vedere, toți pregătiți să schimbe bucăți de plastic pentru plastic la bucată.

Acum o săptămână, o colegă ne împărtășea surpriza de a putea plăti peste tot cu telefonul sau cardul, inclusiv pentru cafeaua de dimineață… în Norvegia. Evident, era vorba despre ceva ce norvegienii rezolvaseră cu ani în urmă. Cu mici excepții am văzut același lucru în mai toate țările Europei de Nord. Localitate germană de la poalele munților? Acceptăm inclusiv card de credit! Orășel industrial din Polonia? Sigur că puteți plăti contactless!

Sunt convins că nimic din paragraful anterior nu vi s-a părut surprinzător, mai ales dacă trăiți într-unul din orașele mari ale României, unde lipsa POS-ului poate fi subiect de plângere. Totuși, în majoritatea orășelelor de provincie, bancomatul e în continuare un liant necesar între banii de pe ecran și banii din buzunar.

De ce nu merge și la noi sistemul? Mulți ar spune că e vorba despre reticența la tehnologie sau despre lipsa tehnologiei în sine. Dacă însă ar fi numai asta, băncile ar fi rezolvat de multa vreme problema: se pricep atât la campanii de informare, cât și la a băga pe gât comercianților și utilizatorilor tehnologii mai mult sau mai puțin utile.

Nu, băncile nu au pus la dispoziție tehnologii contactless și online banking mai devreme (cu mici excepții, precum ING) din cauza vreunei limitări tehnologie. Nu, băncile pur și simplu nu au avut publicul care să le amortizeze investiția. La noi, neîncrederea în „banii virtuali” are motive ceva mai relevante pentru anomia care ne caracterizează.

1.Neînțelegerea economiei. Frica de bănci e un fenomen destul de vechi, fără legătură directă cu România. Frica de tot ce înseamnă economie este însă specifică națiunilor mici, națiuni care s-au considerat mai mereu înșelate la masa istoriei. Oamenii speriați de crize preferă să-și țină banii fizic la saltea, în loc să participe la sistem. Lucrul ăsta ar fi util, dacă valoarea banilor n-ar fi exact aceeași, fie că sunt tipăriți, fie că apar pe un extras de cont. Dacă sistemul cade, „valoarea” dispare.

Din păcate, refuzul de a pricepe niște lucruri nu se traduce și într-o precauție sporită. Aceiași oameni care vă spun cu mândrie că își țin economiile acasă sunt, din păcate, aceiași care semnează contracte de credit aiurea sau participă la scheme piramidale. Nu avem încredere în bănci, pentru că nu înțelegem de fapt cum funcționează. Nu le înțelegem, dar credem că le-am fraierit.

2.Neîncrederea în stat. Trecând peste faptul că suntem prizonierii unui stat cleptoman și antagonic, adevărata problemă în cazul digitalizării este lipsa unor plase de siguranță. Nimeni nu poate cu adevărat conta pe stat și pe legislația lui să medieze eventualele dispute, așa că tot ce rămâne de făcut este să privești cu suspiciune la oricine îți cere cardul pentru o „mică tranzacție” – fie că e un serviciu digital, fie că e oficiul ANAF.

Până la urmă, să nu uităm că actuala conducere a statului vrea să naționalizeze pilonul II de pensii, adică un pilon construit special pentru a ne proteja de incapacitatea statului de a ne gestiona banii!

3.Corupția și evaziunea. Tranzacțiile făcute printre POS sunt mai greu de ascuns, atâta tot. De-asta chioșcul de la colț, deși are sute de oameni care-i trec pragul, nu are „cu cardu’” și îți dă bon numai uneori (și ăla non-fiscal). De asemenea, chiar dacă după Panama Papers nu ați zice că e așa, o șpagă intrată în sistemul bancar poate fi blocată mai ușor decât una transformată în terenuri, apartamente sau caltaboși.

4.Sărăcia. Am explicat pe larg de ce sărăcia lasă urme profunde în mentalitatea unui individ și, implicit, în cea colectivă. Un om care toată viața a fost pe minus și care deodată reușește să pună ceva deoparte nu se va gândi la un cont de economii sau la o investiție. Nu are de ce. Va vrea să „păstreze” și să „aibă” pe loc, neștiind când îl va lovi iar norocul. În niciun caz nu va înțelege necesitatea de a plăti un comision lunar din „banii lui” (sau banii ei).

Economisirea este pentru un om crescut în condiții modeste ceva ce se construiește prin abstinență financiară și zgârcenie, nu prin grijă și investiție. Reflexul de a lua cu ambele mâini și de a striga din toate puterile „al meu” nu dispare cu vârsta.

(Sursa Imaginii)

5.Frica. Nu, nu-i vorba despre frica de furt sau despre spargerea contului. Aia e naturală și oricum oamenii se vor proteja tot la suprafață. În cazul românilor vorbim și despre o frică de eficiență. Dacă totul s-ar întâmpla online sau prin câteva validări la un automat bancar, inutilitatea sistemelor existente ar fi mai vizibilă. Ca oameni care n-au mai văzut de ani de zile un „casier”, cozile pentru „plătit curentul” vi se par aranjamente distopice. Din păcate, pentru unii, ele sunt echivalentul grupurilor de Facebook: ocazii de a socializa pe parcursul întregii zile. În plus, gândiți-vă câte joburi ar dispărea dacă lumea ar înțelege că cele șapte drumuri săptămânale la bănci și ghișee s-ar putea rezolva din câteva click-uri.

Sigur, la asta se adaugă și paranoia, însă oameni care urlă că vor fi microcipați există în toate țările, inclusiv în cele unde oamenii chiar sunt microcipați. Pe lângă ei, există și oameni cât se poate de raționali care simt nevoia de concret: își doresc ca lucrurile pentru care muncesc să fie cumva tangibile. Lor li se adaugă și cei profund îngrijorați de propria siguranță și intimitate. Toate grupurile ăstea reprezintă însă o minoritate. Lipsa educației economice, neîncrederea, corupția, sărăcia și frica sunt piedici mult mai mari în calea unui viitor financiar sănătos.

Problemele amintite până acum se resfrâng asupra tuturor tehnologiilor din sectorul bancar, de la carduri contactless, la tranzacții online sau cipuri NFC. În plus, dacă tu nu ai încredere într-un transfer matematic, cum să-ți cer să plătești un abonament lunar la un serviciu digital? Cum să îți spun că e în regulă să achiți dinainte un produs comandat online și că nu e nevoie să stai cu teancul de bani la ușă?

Per total, dacă asta ar afecta doar populația locală, tot n-ar fi o problemă. Ne-am rezolva toate tranzacțiile live, prin troc. Un plin de benzină? Super, te costă doi purcei de lapte! Problema e când se rătăcește câte un turist străin prin faimoasele noastre stațiuni și constată stupefiat că nu poate lăsa bacșiș de pe card. Atunci e momentul în care vedem exact unde suntem. Omul ăla nu poate face ceva considerat normal în alte țări. Singura problema e că nu tehnologia îi lipsește (ceva ce poate lipsi din multe locuri), ci cadrul mental care să accepte un bacșiș nemototolit.

Din păcate nu vom rezolva problema asta prea curând. Nu o vom rezolva pentru că nu vrem să o rezolvăm sau nu vrem să credem că e problemă. Pentru că suntem… noi! Da… da, doamnă, e în regulă! Dați-mi un loz dacă n-aveți doi lei!

P.S: Dacă sentința, fie și temporară, dată lui Dragnea a avut darul de a uni opinia publică, caricatura franțuzească din săptămâna anterioară ne-a arătat din nou că stăm puțin mai bine cu simțul umorului decât cu cel al penibilului.

4 Comments »