Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Băi, dar tu ce cauți acolo?

Posted by on 26 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un pahar de cuvinte lipsit de bule sau spumă, următorul articol va debuta cu o mai veche amintire…

Cu 18 ani în urmă, într-o perioadă în care revista Bravo avea nezdruncinată încredere că Backstreet Boys erau următorii Beatles, într-o școală de provincie, exista un elev care întâmplător eram eu. Stați liniștiți, elevul de-atunci nu crede că a trăit prea multe lucruri care să merite povestite. Există însă o întâmplare, banală și repetitivă, care îmi pare de interes pentru situația de acum.

Într-o banală zi a săptămânii, în timpul unei ore de zoologie care nu mai începea, s-a nimerit ca micul Vlad să fie trimis să o caute pe profesoară. După ce a zâmbit prostește pe la toate cancelariile și fumoarele, a aflat că profa, întâmplător și diriginta lui, ajunsese la spital din cauza unei mușcături de albine. De-acolo traseul era simplu. Urma să se întoarcă în clasă și să decidă alături de ceilalți membri ai clubului Mensa dacă o să urle pe coridor sau în curte.

După ce a deschis ușa, Vlad a observat însă ceva ciudat. La catedră se plasase un puști blond și pistruiat, un corijent simpatic de la o altă clasă. Omul se juca de-a profesorul, dând note imaginare și behăind că vrea liniște. Șocant era însă că, exceptând vreo doi colegi mai „războinici”, aproape toată lumea i-a intrat în joc. Și nu, nu era inițiativa vreunui individ inteligent sau popular, ci doar a unui ins gălăgios și incoerent, venit de la altă clasă. Un nimeni foarte vizibil.

Probabil vă așteptați să vă spun că elevii l-au detronat repede pe falsul profesor. N-a fost așa: vreo jumătate de oră, o bună parte din clasă a făcut liniște, s-a prefăcut că răspunde sau a schimbat mici glumițe cu „șeful”. Cu alte cuvinte, i-au intrat în joc, chiar dacă a fost în detrimentul celor care voiau să-și folosească altfel timpul. În plus, noul profesor se mai uita din când în când și în catalogul lăsat pe catedră de un profesor real și făcea tot felul de glume nesărate despre absențe. Recunosc, treaba asta mă stresa teribil la momentul respectiv.

Mai mult chiar, la final, când lumea s-a plictisit de blondul guraliv, omul începuse chiar să aibă o oarecare autoritate în ochii unora. Mai mult sau mai puțin în glumă, devenise „Domnul Diriginte”. De altfel, l-au și strigat o vreme așa pe coridor. De ce mi-am amintit toate astea și de ce m-am apucat acum să le scriu? Pentru că sunt convins că ați avut și încă aveți și voi câte un „Domn Diriginte” prin preajmă.

Adevărata problemă e că nu am scăpat nici acum de problema asta. Nu am scăpat de molima liderilor de carton, a celor care-și trag autoritatea din neglijența altora. Dacă puștanii de clasa a șasea participă la jocuri de genul ăsta din pură plictiseală sau din curiozitate, adulții nu au nicio scuză. E greu să explici de ce indivizi fără nicio legătură cu ce ar trebui să facă vin, urlă din toți rărunchii și sunt lăsați să conducă. E greu să înțelegi de ce proștii strigă catalogul!

Exagerez? Probabil, dar uitați-vă la Donald Trump și spuneți-mi că lumea n-are o problemă. Spuneți-mi că omul ăla are ce căuta în poziția pe care o ocupă. Trump este exact puștiul blond de la altă clasă care vrea neapărat să fie profesor, deși el de-abia citește Abecedarul. Nu e prost, dar nici pregătit. Din păcate, tot ce trebuie să facă este să se urce la catedră și să-i acopere pe toți cu propriile strigăte. E suficient să urle „Liniște”!

De fapt, uitați-vă mai bine la întreaga clasă politică românescă. Merită vreunul să fie în cancelarie? În sensul ăsta, ultimii doi ani au fost un record. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca guvernele să fie în halul ăsta de nepregătite. Rar am mai avut senzația atât de clară că repetenții au primi cheia școlii.


(O ședință de Guvern, cred. Sursa Imaginii.)

Deseori, discuția din spațiul public se învârte în jurul calității morale și intelectuale a celor care ne conduc. Au intenții bune sau rele? Sunt niște soldăței limitați sau o gașcă manipulatoare? Vor introduce noi pedepse sau vor motiva absențele tuturor? Toate sunt dileme reale, dar ele ar trebui să vină după indignare. Ele ar trebui să urmeze întrebării: Băi, dar ăștia ce caută acolo?

În clasa a șasea, colegii mei nu reacționau din comoditate, din frică sau pentru că le plăcea efectiv să fie acolo. De altfel, câțiva au și colaborat cu „profu’”. Nu e greu de observat că și astăzi motivele sunt aceleași. Sunt motive umane. Acceptăm conducerea fără să o chestionăm pentru că uneori e mai simplu așa. Ne indignăm, dar nu ieșim cu adevărat din bănci decât rar și pașnic.

Din păcate, am prins două generații de politicieni de „tranziție” croiți după același tipar. Repetenții școlii, oameni fără perspectivă sau viitor. Cei care au ridicat brusc mâna când s-a auzit întrebarea: „Cine vrea să fie șeful?”. De-acolo, din inerția celorlalți, a fost ușor ca „proful” să motiveze absențele chiulangiilor și să-și asigure controlul. În plus, o diplomă reală nu e chiar greu de obținut.

Ultimii ani ne-au pus față în față cu adevărul: avem o clasă politică fără vreo abilitate de conducere sau vreo abilitate în general. Deci nu, nu e vorba doar despre răutatea sau micimea unor oameni. E vorba despre faptul că, și dacă ar avea niște repere morale, oamenii ăștia tot incompetenți ar fi. Nici blondul nu era un tip rău, era doar limitat și guraliv, chiar și pentru un puști de clasa a șasea.

Din păcate, adevărații diriginți au plecat de multă vreme sau au fost distruși de tăvălugul comunist care a decis că oricine putea fi profesor, dacă în prealabil fusese sărac lipit. Avem nevoie de o generație într-adevăr nouă, nu de elevii unor falși pedagogi.

Într-un final, tot ce rămâne de făcut este să găsim niște oameni coerenți și să-i trimitem la catedră. Pare simplu, dar să scoți românii la vot e mai greu decât să faci 30 de copii de generală să-și țină gura. În fond, dacă ar ajunge în fața clasei, oamenii noștri ar avea un singur lucru de făcut: să ia catalogul din mâinile proștilor. Dacă nu pot, măcar să întrebe public: Băi, dar tu ce cauți acolo?

P.S: La câteva minute după ce am publicat articolul, cineva m-a întrebat dacă fac vreo aluzie la Iohannis și profesia lui. Nu, chiar nu e nicio aluzie la Iohannis. Nu mai scriu despre președinți de când am constatat că nici ei nu scriu despre mine!

Dacă jucam cu dreapta…

Posted by on 19 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Sunt convins că mulți dintre cititorii de sex masculin sunt familiari cu sportul de înaltă finețe numit skandenberg.

Excelent, dat fiindcă sportul ar trebui să se numească de fapt „skanderbeg”. La forma actuală s-a ajuns dintr-o corupere a termenului inițial, probabil inspirat de numele domnitorului albanez Skanderbeg. Ultimul a fost un băiat foarte celebru, nu foarte diferit de domnitorii din Berceni: își iubea enorm poporul și bicepsul. Din nefericire pentru lingviști, Asociația Română de Skandenberg a adăugat câteva consoane în plus sportului și așa i-a și rămas numele. În fine, îi puteți spune și „arm wrestling”, ca vecinii de peste Atlantic.

În ciuda a ceea ce vă pot spune practicanții, skandenberg e un sport simplu. Două persoane stau la o masă, se încruntă una la cealaltă și încearcă din răsputeri să nu se pocnească. Cel puțin asta înțelegeam noi din skandenberg, în fragedă copilărie. Pentru puștii și chiar puștoaicele anilor ’90, sportul ăsta era o chestiune de onoare. Zeci de mânuțe se încordau săptămânal pe pietroiul din spatele blocului cu un singur scop: să aflăm cine are dreptate!

Practic, dacă te enerva cineva, dar nu atât cât să-i dai una în freză și apoi să vină cu maică-sa, îl provocai pe loc la un meci. „Hai să facem un skandenberg!” era semnalul că lucrurile urmau să degenereze serios. Întâmplător, până pe la vreo 9-10 ani, am fost campion la sportul ăsta. De ce? E simplu: corpul meu de zeușor îi complexa iremediabil pe colegii de joacă. Glumesc, glumesc… trișam ca un nesimțit!


 

(Sursa Imaginii)

Stângaci fiind, principala mea problemă era lipsa de coordonare a mâinii drepte, adică a mâinii pe care toți ceilalți o foloseau pentru skandenberg Prin urmare, îi întrebam mereu pe campionii locali dacă nu vor să încerce să concureze cu stânga. Și încercau. Și pierdeau. Și auzeam mereu aceeași placă: Băh, dacă jucam cu dreapta, te băteam măr! Doar că nu mă băteau, iar victoria se consemna.

Și, de fapt, cam asta e și problema. Ok, după standardele unora, trișam… dar oare chiar trișam? Oare, dacă adversarul, din aroganță sau din frică de eșec, acceptă să joace în condițiile tale, victoria e mai puțin importantă? Oare dacă o echipă are succes într-un campionat sportiv, mai contează că puternicul ei adversar „a jucat doar cu rezervele”? Sau suntem suficient de maturi să acceptăm că, odată agreați niște termeni, o victorie rămâne o victorie?

Odată ce accepți niște condiții, de la regulile jocului la terenul pe care duci lupta, îți asumi și faptul că ai putea fi umilit. Până la urmă, nu e treaba celuilalt să-ți scoată în evidență punctele tari. Dacă norma e negociabilă, de ce să nu încerci să obții un compromis convenabil? Cât despre cei care pierd, a cui e până la urmă vina că și-au subestimat adversarii?

Ați spune că flotarea asta logică e aplicabilă doar în mediul sportiv, dar o putem transfera ușor în viața socială și în politică. Au câștigat alegerile niște nasoi. De acord, dar parcă am stabilit la început că lupta se va duce prin vot, nu? Și când a fost să votăm, câți au ieșit și câți au votat conștient? Bineînțeles, rezultatul ar fi fost altul, dacă eram noi pe fază și dacă… Doar că n-a fost și victoria a fost validată legal.

Deși ne place să ne privim cu indulgență eșecurile, comoditatea noastră nu invalidează cu nimic victoria lor. Faptul că jocul a fost „găsiți candidați cu succes la mase și votați-i” iar noi am acceptat, înseamnă că putem accepta și că am pierdut. E un bun punct de plecare pentru următoarele meciuri.

Nu de alta, dar poate data viitoare când vine cineva la noi să „facem skandenberg” o să fim mai bine pregătiți. Sau măcar să nu îi mai permitem să joace cu mâna stângă.

P.S: Până atunci, vă aștept la un skandenberg. Bine, putem să jucăm și cu mâna dreaptă, dar știți…

Becul Inteligent

Posted by on 08 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Nu cu mult timp în urmă, blocul meu trăia o dramă

Imobilul în care locuiesc, un „bloc central și plin de firme”, pentru a-mi cita vecina, nu mai avea administrator. Cum a dispărut el lider maximo? Ei bine, o doamnă iubitoare de feline a dat blocul în judecată, pe motiv că portarii angajați pentru paza lui nu aveau actele în regulă. Respectivii portari, la ale căror salarii contribuiau voluntar firmele din bloc, nu suportau deloc piscile doamnei. De altfel, mai nimeni de pe scară nu le suporta, pentru că se teleportau când în parcare, când pe scări, când în fața ușii de la intrare. Asta n-ar fi fost o problemă dacă n-ar fi miorlăit și cerșit atenție mai rău decât o concurentă de la Bravo, Ai Stil!

Prin urmare, iritat de certurile cu mama pisicilor și de proces, fostul administrator a plecat. Firma adusă pentru a gestiona situația a preferat să nu se implice și de-atunci nu mai avem nici portari, nici administrator. Avem, din păcate, un consiliu de administrație din care face parte și nebuna care l-a făcut necesar. Problema consiliului? Nu, nu faptul că întreaga asociație de locatari va plăti cheltuieli de judecată. Și nici faptul că respectivele cheltuieli se datorează cuiva care e membru în consiliu. Ce i-a chinuit aparent pe acești fini intelectuali a fost problema becurilor inteligente.

Dacă vă întrebați ce naiba sunt becurile inteligente, trebuie să vă spun din capul locului că nu e vorba despre becuri controlabile prin Wi-Fi sau aparatură cu A.I. și nici despre becuri care pot trece BAC-ul. Așa cum Hobbitul, o doamnă foarte certăreață din aceleași consiliu (da, Hobbitul din povestea asta este o femeie) ne-a explicat, becurile inteligente sunt becuri cu senzori de mișcare. Tadaaa! Tehnologia anului 1992, acum în blocul tău!

Aparent, era nevoie urgentă să punem astfel de becuri pentru că scara noastră avea un consum electric „absolut inuman” (citat din aceeași doamnă). Singura problemă e că aveam deja becuri cu temporizator. Știți voi, genul ăla de becuri care se opresc singure după 30 de secunde de la aprindere. Dar, aparent, becurile ăstea consumau prea mult pentru că „oamenii apăsau aiurea pe întrerupătoare”.

Ei bine, dragii moșului, în nu mai puțin de patru ședințe cu intrare liberă, oamenii ăștia au discutat problema becurilor inteligente. Nu pentru că nu s-au pus și alte lucruri pe tapet sau pentru că nu erau alte puncte fierbinți de discutat, ci doar pentru că două doamne insistau să punem astfel de becuri. Și le-am pus, mama lor de becuri! Pe cheltuiala noastră, a celor care chiar ne plătim întreținerea la timp.

 


(Sursa Imaginii)

Ce credeți că s-a întâmplat? Factura la electricitate a blocului s-a redus fantastic și acum practic generăm energie! Nu, nu chiar. De fapt, factura colectivă la electricitate, la care acum avem acces, aproape că s-a dublat. De ce? Păi, vedeți voi, becurile ălea inteligente, cu senzor, se aprind doar când trece cineva prin dreptul lor. Totul în regulă, doar că am menționat mai sus că avem și câteva firme în bloc. Mai multe chiar.

Asta înseamnă că în fiecare zi trec o groază de oameni pe scările ălea, cel puțin la parter și la etajul trei. Asta mai înseamnă și că becurile inteligente rămân des aprinse în timpul zilei, chiar dacă e vorba despre perioade mai scurte. Lucrul ăsta nu se întâmpla cu becurile cu temporizator pentru că nu le aprindea nimeni la 14.00 după-amiaza. Dar hei, avem becuri inteligente!

Motivul pentru care am simțit nevoia să vă povestesc chestia asta este că la singura ședință la care am fost rugat să particip am asistat la una din discuțiile premergătoare becurilor inteligente. Tot ce am putut vedea a fost o femeie cu pupilele dilatate care repeta la infinit cum toate problemele se vor rezolva cu aceste becuri. Becuri inteligente! Becuri inteligente! Femeia descoperise tehnologia asta antică pe undeva și, cu aerul cuiva care a aflat ieri că există pager, poluează pe toată lumea cu o idee scumpă și inutilă.

Practic, am asistat la o ședință din Parlamentul României. Câțiva incompetenți cu idei fixe au urlat chestii de gen „programul de guvernământ va rezolva totul” și câteva minorități au încercat să-i contrazică. Într-un final, după ce părțile combatante au obosit, programul s-a implementat și a suferit toată lumea.

Lecția ar fi că, din păcate, oamenii care au idei puține și fixe ajung cel mai des în postura de a le aplica. În Parlament, în marile companii de stat sau pe scara blocului. Sunt oameni incapabili să-și gestioneze propria viață, dar ferm convinși că o pot îmbunătăți pe a altora. Sunt oamenii care știu nimic despre tot și totul despre becul inteligent.

P.S: În altă ordine de idei, dacă vă întrebați ce se mai întâmplă cu Partidul România Mare pot confirma că am văzut doi dintre cei patru membri ai partidului împărțind galant flori la Unirii. Garoafe românești, evident!

Domnu’ Administrator

Posted by on 06 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Povestea asta începe în inegalabilii ani ’90, când nu eram scriitorașul guraliv și figurant de-acum. Eram doar guraliv și figurant.

O seară de joi, ca multe altele. Mă vârâsem între geanta maică-mii și plasa lui taică-meu și reușeam să îi încurc vizibil pe amândoi. Mergeam în același ritm cu ai mei, să nu cumva se prindă cei de la coadă că venisem și eu. Aveam senzația că apartamentul de la parter era interzis piticilor iar acum era pentru prima dată când îi treceam pragul.

Astfel ascuns, am făcut primii pași în cel mai gol spațiu pe care-l văzusem până atunci: biroul lu’ domnu’ administrator. La fiecare sfârșit de lună, toți părinții din trei blocuri se înghesuiau în spațiul ăsta insalubru. În mod normal, de afară, tot ce puteam vedea era o lumină aprinsă și creștetele majorității adulților pe care-i cunoscusem până atunci. Din când în când se auzeau voci și câte un strigăt înfundat. Aveam impresia că înăuntru era ditamai ceremonia, interzisă ălora care încă mergeau la grădiniță.

Odată intrat înăuntru, bănuielile mi s-au confirmat. Apartamentul era imens și complet lipsit de mobilă sau uși. Era, cum ar zice agențiile imobiliare de astăzi, „complet decomandat”. O grotă. Undeva, în ceea ce ar fi putut fi o sufragerie, era plasat un birou și, lângă el, un maldăr de dosare. Întregul spațiu era luminat de un singur bec, atârnat de cea mai simplă dulie. Părinții mei, părinții lui Alex și toți părinții pe care îi cunoșteam stăteau în picioare, la o coadă imensă care începea lângă birou. Mai târziu aveam să asemăn imaginea cu celebrele povești despre beciurile Securității.

Nu eram singurul pici dinăuntru și asta mă liniștea. Mai erau și alți papițoi cu care mă alergam prin vecini, toți la fel de speriați. Cum nici pentru noi nu erau scaune, ajunseserăm să ne înghesuim pe un covor vechi și să ne jucăm la grămadă, fiecare cu ce avea de acasă. Ne construisem practic propria groapă de nisip imaginară. După câteva minute, părinții au început să sâsâie și să gesticuleze spre noi. Era un moment solemn: venea domnu’ administrator!

Depășind în grabă oastea de părinți obosiți, administratorul se cocoță cu grijă pe tron. Un moș chelios și gârbovit, prea scund pentru a se distinge în marea de capete, „domnul” își dezvoltase un sistem complex de avertizare, bazat pe mirosul de ceară și de transpirație pe care-l elimina în mod nativ. Practic, omul își „puțea” o cărare printre cei care așteptau de minute bune să își plătească „datoriile” la stat.

Ritualul era întotdeauna același: în față intra doamna Ioana și o vecină de la scara a treia, pentru că îl cunoșteau. Scuza oficială era că ele erau femei și mai în vârstă, dar Ioana avea maxim 45 de ani. Ulterior, domnu’ administrator se ocupa de „primul venit, primul servit” și avea grijă ca fiecare om să beneficieze de măcar 10-15 minute din timpul lui. Nu de alta, dar atât de mult îi lua să completeze o chitanță: scuipa pe degete, răsfoia cataloage, lovea cu pixul în masă și, mai ales, se răstea la plătitori. Uneori, pornea și un calculator chinezesc imens care nu sunt sigur că mergea, dar garantez că scotea din sărite cel puțin 10 oameni din sală.

Mic fiind, am fost multă vreme fascinat de creatura aia. Era similară trolilor de sub pod din legendele scandinave. Lua cu ambele mâini, nu mulțumea, nu dădea rest și te privea de parcă tot el îți făcea o favoare. Dacă adulții erau fermi când venea vorba despre alte probleme (cum era jucatul în spatele blocului, de exemplu), în relația cu administratorul încercau să-și păstreze calmul. Desprins din fauna comunistă, administratorul era genul de creatură care cerea constant respect și oferea la schimb mici umilințe.

(Cea mai apropiată imagine de amintire. Sursa)

Ani mai târziu, moartea moșului senil nu a schimbat mare lucru. Cel venit în locul lui era într-adevăr mai tânăr, dar la fel de bine înfipt în sistem. Omul nici măcar nu locuia în blocurile administrate, dar primise jobul datorită apartamentului maică-sii. Nimeni nu știa cine îl alesese și cum, dar aparent exista și un Consiliu de Administrație.

Noul individ, un anume Dan, nu afișa sume clare și nu știai dacă avea sau nu program săptămânal. Asta în condițiile în care gestiona trei blocuri. Administratorul reprezenta „Asociația de Locatari”, o entitate care nu prea avea legătură cu blocul sau interesele lui și ale cărei mici afaceri erau rareori transparente. Nu cred că știa nimeni cu siguranță dacă facturile la gaze și apă fuseseră într-adevăr plătite sau dacă ciudatele chitanțe eliberate erau într-adevăr valabile.

Situația s-a schimbat într-un final când fiecare bloc a primit propriul gestionar și când întreaga mașinărie s-a descentralizat. Noul administrator era un vecin, mai atent cu plățile și plătitorii. Mai mult, apariția firmelor care se ocupau cu așa ceva a început treptat să transforme un domeniu complet netransparent într-o piață liberă. Administratorul de proximitate era ceva diferit, în mare și pentru că îl cunoșteai și cam știai ce afișează și când încasează.

În mitologia anului 2018, administratorul încă mai e un personaj cheie. Blocul în care stau cu chirie nu e nici într-un oraș mic, nici la periferie. Și totuși, într-o clădire cu trei firme pe scară și mai multe mașini străine decât în parcarea Bamboo, nu avem administrator. Din cauza unei vecine nu tocmai sănătoase, cel vechi a demisionat, iar cel adus să mențină interimatul s-a dat bătut. Acum s-a propus o firmă de gestiune, însă aceeași babă nărăvașă și alți doi vecini se opun. Păi cum, să nu avem noi administratorul nostru, de aici din bloc?

Mentalitatea asta este cea care dădea României acum câțiva ani primul administrator fals care continua să încaseze bani, în ciuda proceselor în derulare. Oamenii plăteau unde era mai convenabil și unde cunoșteau ritualul. Mai mult, ei plăteau „administratorei” pe care o cunoșteau.

Și așa ajungi să înțelegi mai clar de ce corupția din administrația locală nu o să dispară prea curând. Pentru că mai toate „Asociațiile de Locatari” din țară, fie că se numesc Primării, Regii sau Consilii au câte un om căruia oamenii vin să-i plătească și pe care nu-l întreabă nimeni de sănătate. De ce ar face-o? El e domnul administrator.

Vă mai întrebați apoi de ce guvernanții noștri nu înțeleg ce are Justiția cu ei. Păi cum să-i anchetezi? Ei au fost administratori de mici. Administratori de țară. Fiecare sat, comună, oraș sau județ are cel puțin un om pe care nu l-a ales în mod direct nimeni, deși pare să fi fost mereu acolo. Și, la fel ca în copilărie, e mai comod să te așezi la coadă decât să schimbi situația. De ce să-l iei de guler pe moș, când e mai simplu să le spui ălora mici să tacă din gură?

P.S: Prin 2016, apăruse un joculeț Steam numit Beholder, un simulator de administrator într-un stat comunist. Vi-l pot recomanda retroactiv, deși n-am nicio reducere pentru voi sau vreun link afiliat, ca „bloggerii mari”.

Ia și prosopul, Costele!

Posted by on 28 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Să spui că românii anilor ’90 erau „puțintel sălbatici” e ca și când ai spune că statul român e „puțintel ineficient”. Chiar n-ai nevoie de diminutive.

Proaspăt scăpată de catastrofă, România anilor ’90 arăta ca verișoara de la țară a Europei. O rudă speriată și neadaptată, pe care Vestul o învăța să mănânce cu furculița. De la descurcat la furat, românii plecaseră din comunism cu o paporniță de obiceuri dubioase. Printre ele, exista și un ritual pe care nu l-am înțeles foarte clar atunci, dar căruia, odată cu înaintarea în vârstă, am început să-i văd sensul. E vorba despre celebrul „furat” din hoteluri.

Fie că plecau în delegație, în cantonamente sau în schimburi de experiență, românii deceniului post-decembrist părăseau țara cu mâna goală, dar veneau cu sacoșa plină. Cu ce? Păi cu genul de suveniruri pe care le poți trece cu ușurință prin aeroport, pentru că paznicilor de acolo le e rușine să te oprească. Zeci de sticluțe de șampon, geluri și măști de duș, detergenți, creme de pantofi și, bineînțeles, prosoape. Toate cu inscripțiile vreunei dughene de două stele din Spania, Italia, Germania sau chiar de la vecinii unguri.

Pentru cei care nu au prins perioada, nu furtișagul în sine era o problemă. Bizar era că ai noștri se lăudau cu el. Discuțiile pe tema asta deveniseră un ritual social. Era o mândrie personală ca în baia ta să atârne un prosop pe care să scrie Sofitel, Melia sau Hilton. Nu era ceva neobișnuit ca, ajuns în casa unei cunoștințe, respectivul sau respectiva să scoată de undeva o colecție de obiecte „de marcă” culese din țări pe-atunci străine. Dacă ar fi fost doar mici șampoane sau lucruri relativ colecționabile, tot n-ar fi fost o problemă. Dar mulți luau inclusiv accesorii precum uscătoare de păr.

Ba, îmi amintesc și de un atârnache de vreo 30 și ceva de ani care tot încerca să agațe o domnișoară din blocul meu. Transportator de meserie, dar cel mai probabil tirist de cursă lungă, omul se lăuda că în toate hotelurile și pensiunile în care fusese băuse tot ce găsise în minibar. Cum scăpa fără să plătească? Păstra o parte din băutură pe fundul sticluțelor și apoi le umplea cu apă, mai ales că multe nu aveau sigiliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar sunt sigur că a făcut carieră politică.

Până la urmă, comportamentul ăsta era oarecum scuzabil în anii ‘90. Oamenii n-aveau niciun fel de etichetă pentru astfel de situații. România n-avea cea mai bună selecție de produse de îngrijire și multe dintre obiectele respective erau oricum consumabile. Erau deci gratuite și în viziunea multor hotelieri.

Mai greu de explicat este de ce mai există comportamentul ăsta și acum. De ce într-o perioadă unde penuria de șampon nu e o problemă și în care vacanțele în afara țării nu mai sunt un ideal, oamenii continuă să agațe suveniruri? De ce un hotel din Munchen, vizitat cu ani în urmă (nu foarte mulți), își ruga frumos oaspeții să nu mai „împrumute” prosoapele.

Chiar dacă rușinea îi împiedică pe mulți să se desfășoare, majoritatea oamenilor o să-ți spună că e totuși în regulă. Și nu, nu se vor referi la periuțele de dinți de unică folosință pe care le mai găsești prin băi și nici la ceaiurile pe care hotelurile ți le lasă uneori lângă cana electrică. La naiba, pentru micuțele sticle de șampon există și colecționari celebri, precum muzicianul Gruff Rhys. Diferența ar fi că oamenii ca el cer voie înainte să bage ceva în rucsac. Nu, eu vorbesc acum despre oameni tineri și neatinși de febra post-comunistă care o să-ți spună că e în regulă să mai iei un prosop, o pernă sau un pahar de prin hoteluri, chiar dacă nu ai nevoie de ele. Oameni care iau pentru că pot și care nu se rezumă la creme de mâini.


(Izvoare de mândrie din anii ‘90. Sursa Imaginii.)

 

De ce încă se practică treaba asta? Evident, din mai multe motive. Primul este același motiv pentru care se practica în Evul Mediu tactica pământului pârjolit (scorched earth). Știți voi, tactica aia pentru care erau lăudați marii voievozi și care a distrus definitiv câteva așezări românești. Dacă eu nu pot avea sau folosi ceva, atunci nimeni să n-o facă!

Să nu cumva să le rămână în plus alora de la hotel sticluețele ălea de șampon! În cazul unei astfel de mentalități, valoarea obiectelor nu contează, ci strict ideea ca alții să nu pună mâna pe ele. Nu contează că suntem printre ultimii la consumul de pastă de dinți, ci contează să nu o mai găsească ăia în cameră când plecăm. Eu am plătit patru nopți, deci iau și acele de cusut și umerașele din dulap!

Al doilea motiv vine din neînțelegerea faptului că gratuit nu înseamnă „de furat”. Dacă ceva e pus la dispoziție pentru utilizare comună, nu e niciun păcat dacă „rămâne și pentru alții”. Mentalitatea asta se vede și în modul în care turiștii români tratează mesele incluse, mai ales pe cele cu autoservire. Dacă găsesc ceva ce le place, o să umple farfuria, indiferent câți mai așteaptă după ei. Păi, nu era la comun? Nu era inclus în preț? Dacă nu mai prindem!

Al treilea motiv este foarte similar cu primul, doar că el nu are legătură cu produsele de îngrijire sau cu prosoapele. E vorba despre covingerea că, odată plecați dintr-un loc, locul ăla dispare din continuumul spațiu-timp pentru toată lumea. După noi, potopul, cu alte cuvinte.

La fel ca în exemplul de mai sus, cu hotelul din Hamburg, prea puțini dintre conaționalii noștri se mai gândesc că, imediat după ei, în același sezon turistic și în același hotel ar mai putea sta și alți români. Ori, dacă ei lasă camera într-o stare de dezastru, cam ce părere și-ar putea face proprietarii hotelului despre obiceiurile naționale?

Și acum vine partea gravă. Știți unde au dispărut colecționarii de prosoape Hilton și creme de ghete Ramada? Nu e nevoie să vă gândiți, pentru că tocmai a fost ales un nou guvern. Acolo sunt! Acolo și în mai toate partidele politice de dupa ’90, cu mici sau foarte mici excepții. De unde știu? Păi uitați-vă bine la ei: par genul de oameni care vor să lase ceva în urmă? Vă întreb, pentru că Ion Iliescu și-a luat și tablourile cu el când a plecat de la Cotroceni.

Uitați-vă bine la dosarele lor. Mită, fraudă, evaziune și speculă cu terenurile pe care ar fi trebuit să le păzească. Par genul de oameni care înțeleg că bunurile publice sunt acolo pentru toată lumea, nu doar pentru buzunarul lor? Acum însă, la ani buni de la Revoluție, lanțurile hoteliere din Europa nu mai au chef să acopere ele nota de plată. Când camera României va fi din nou devastată, noi suntem cei care vom face chetă să acoperim paguba. Asta dacă vrem să ne mai cazăm acolo și la anul…

P.S: Dacă ar fi să-mi fac mea culpa, aș recunoaște că m-am bucurat enorm prin 1994, când tata mi-a adus un pachet de ciocolată caldă englezească, primit în camera de hotel din Anglia. Chit că ai mei nu se îndeletniceau cu „colecționatul”, era pentru prima dată când gustam așa ceva… deci am o scuză să nu intru în politică.

Next»