Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Domnu’ Administrator

Posted by on 06 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Povestea asta începe în inegalabilii ani ’90, când nu eram scriitorașul guraliv și figurant de-acum. Eram doar guraliv și figurant.

O seară de joi, ca multe altele. Mă vârâsem între geanta maică-mii și plasa lui taică-meu și reușeam să îi încurc vizibil pe amândoi. Mergeam în același ritm cu ai mei, să nu cumva se prindă cei de la coadă că venisem și eu. Aveam senzația că apartamentul de la parter era interzis piticilor iar acum era pentru prima dată când îi treceam pragul.

Astfel ascuns, am făcut primii pași în cel mai gol spațiu pe care-l văzusem până atunci: biroul lu’ domnu’ administrator. La fiecare sfârșit de lună, toți părinții din trei blocuri se înghesuiau în spațiul ăsta insalubru. În mod normal, de afară, tot ce puteam vedea era o lumină aprinsă și creștetele majorității adulților pe care-i cunoscusem până atunci. Din când în când se auzeau voci și câte un strigăt înfundat. Aveam impresia că înăuntru era ditamai ceremonia, interzisă ălora care încă mergeau la grădiniță.

Odată intrat înăuntru, bănuielile mi s-au confirmat. Apartamentul era imens și complet lipsit de mobilă sau uși. Era, cum ar zice agențiile imobiliare de astăzi, „complet decomandat”. O grotă. Undeva, în ceea ce ar fi putut fi o sufragerie, era plasat un birou și, lângă el, un maldăr de dosare. Întregul spațiu era luminat de un singur bec, atârnat de cea mai simplă dulie. Părinții mei, părinții lui Alex și toți părinții pe care îi cunoșteam stăteau în picioare, la o coadă imensă care începea lângă birou. Mai târziu aveam să asemăn imaginea cu celebrele povești despre beciurile Securității.

Nu eram singurul pici dinăuntru și asta mă liniștea. Mai erau și alți papițoi cu care mă alergam prin vecini, toți la fel de speriați. Cum nici pentru noi nu erau scaune, ajunseserăm să ne înghesuim pe un covor vechi și să ne jucăm la grămadă, fiecare cu ce avea de acasă. Ne construisem practic propria groapă de nisip imaginară. După câteva minute, părinții au început să sâsâie și să gesticuleze spre noi. Era un moment solemn: venea domnu’ administrator!

Depășind în grabă oastea de părinți obosiți, administratorul se cocoță cu grijă pe tron. Un moș chelios și gârbovit, prea scund pentru a se distinge în marea de capete, „domnul” își dezvoltase un sistem complex de avertizare, bazat pe mirosul de ceară și de transpirație pe care-l elimina în mod nativ. Practic, omul își „puțea” o cărare printre cei care așteptau de minute bune să își plătească „datoriile” la stat.

Ritualul era întotdeauna același: în față intra doamna Ioana și o vecină de la scara a treia, pentru că îl cunoșteau. Scuza oficială era că ele erau femei și mai în vârstă, dar Ioana avea maxim 45 de ani. Ulterior, domnu’ administrator se ocupa de „primul venit, primul servit” și avea grijă ca fiecare om să beneficieze de măcar 10-15 minute din timpul lui. Nu de alta, dar atât de mult îi lua să completeze o chitanță: scuipa pe degete, răsfoia cataloage, lovea cu pixul în masă și, mai ales, se răstea la plătitori. Uneori, pornea și un calculator chinezesc imens care nu sunt sigur că mergea, dar garantez că scotea din sărite cel puțin 10 oameni din sală.

Mic fiind, am fost multă vreme fascinat de creatura aia. Era similară trolilor de sub pod din legendele scandinave. Lua cu ambele mâini, nu mulțumea, nu dădea rest și te privea de parcă tot el îți făcea o favoare. Dacă adulții erau fermi când venea vorba despre alte probleme (cum era jucatul în spatele blocului, de exemplu), în relația cu administratorul încercau să-și păstreze calmul. Desprins din fauna comunistă, administratorul era genul de creatură care cerea constant respect și oferea la schimb mici umilințe.

(Cea mai apropiată imagine de amintire. Sursa)

Ani mai târziu, moartea moșului senil nu a schimbat mare lucru. Cel venit în locul lui era într-adevăr mai tânăr, dar la fel de bine înfipt în sistem. Omul nici măcar nu locuia în blocurile administrate, dar primise jobul datorită apartamentului maică-sii. Nimeni nu știa cine îl alesese și cum, dar aparent exista și un Consiliu de Administrație.

Noul individ, un anume Dan, nu afișa sume clare și nu știai dacă avea sau nu program săptămânal. Asta în condițiile în care gestiona trei blocuri. Administratorul reprezenta „Asociația de Locatari”, o entitate care nu prea avea legătură cu blocul sau interesele lui și ale cărei mici afaceri erau rareori transparente. Nu cred că știa nimeni cu siguranță dacă facturile la gaze și apă fuseseră într-adevăr plătite sau dacă ciudatele chitanțe eliberate erau într-adevăr valabile.

Situația s-a schimbat într-un final când fiecare bloc a primit propriul gestionar și când întreaga mașinărie s-a descentralizat. Noul administrator era un vecin, mai atent cu plățile și plătitorii. Mai mult, apariția firmelor care se ocupau cu așa ceva a început treptat să transforme un domeniu complet netransparent într-o piață liberă. Administratorul de proximitate era ceva diferit, în mare și pentru că îl cunoșteai și cam știai ce afișează și când încasează.

În mitologia anului 2018, administratorul încă mai e un personaj cheie. Blocul în care stau cu chirie nu e nici într-un oraș mic, nici la periferie. Și totuși, într-o clădire cu trei firme pe scară și mai multe mașini străine decât în parcarea Bamboo, nu avem administrator. Din cauza unei vecine nu tocmai sănătoase, cel vechi a demisionat, iar cel adus să mențină interimatul s-a dat bătut. Acum s-a propus o firmă de gestiune, însă aceeași babă nărăvașă și alți doi vecini se opun. Păi cum, să nu avem noi administratorul nostru, de aici din bloc?

Mentalitatea asta este cea care dădea României acum câțiva ani primul administrator fals care continua să încaseze bani, în ciuda proceselor în derulare. Oamenii plăteau unde era mai convenabil și unde cunoșteau ritualul. Mai mult, ei plăteau „administratorei” pe care o cunoșteau.

Și așa ajungi să înțelegi mai clar de ce corupția din administrația locală nu o să dispară prea curând. Pentru că mai toate „Asociațiile de Locatari” din țară, fie că se numesc Primării, Regii sau Consilii au câte un om căruia oamenii vin să-i plătească și pe care nu-l întreabă nimeni de sănătate. De ce ar face-o? El e domnul administrator.

Vă mai întrebați apoi de ce guvernanții noștri nu înțeleg ce are Justiția cu ei. Păi cum să-i anchetezi? Ei au fost administratori de mici. Administratori de țară. Fiecare sat, comună, oraș sau județ are cel puțin un om pe care nu l-a ales în mod direct nimeni, deși pare să fi fost mereu acolo. Și, la fel ca în copilărie, e mai comod să te așezi la coadă decât să schimbi situația. De ce să-l iei de guler pe moș, când e mai simplu să le spui ălora mici să tacă din gură?

P.S: Prin 2016, apăruse un joculeț Steam numit Beholder, un simulator de administrator într-un stat comunist. Vi-l pot recomanda retroactiv, deși n-am nicio reducere pentru voi sau vreun link afiliat, ca „bloggerii mari”.

Ia și prosopul, Costele!

Posted by on 28 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Să spui că românii anilor ’90 erau „puțintel sălbatici” e ca și când ai spune că statul român e „puțintel ineficient”. Chiar n-ai nevoie de diminutive.

Proaspăt scăpată de catastrofă, România anilor ’90 arăta ca verișoara de la țară a Europei. O rudă speriată și neadaptată, pe care Vestul o învăța să mănânce cu furculița. De la descurcat la furat, românii plecaseră din comunism cu o paporniță de obiceuri dubioase. Printre ele, exista și un ritual pe care nu l-am înțeles foarte clar atunci, dar căruia, odată cu înaintarea în vârstă, am început să-i văd sensul. E vorba despre celebrul „furat” din hoteluri.

Fie că plecau în delegație, în cantonamente sau în schimburi de experiență, românii deceniului post-decembrist părăseau țara cu mâna goală, dar veneau cu sacoșa plină. Cu ce? Păi cu genul de suveniruri pe care le poți trece cu ușurință prin aeroport, pentru că paznicilor de acolo le e rușine să te oprească. Zeci de sticluțe de șampon, geluri și măști de duș, detergenți, creme de pantofi și, bineînțeles, prosoape. Toate cu inscripțiile vreunei dughene de două stele din Spania, Italia, Germania sau chiar de la vecinii unguri.

Pentru cei care nu au prins perioada, nu furtișagul în sine era o problemă. Bizar era că ai noștri se lăudau cu el. Discuțiile pe tema asta deveniseră un ritual social. Era o mândrie personală ca în baia ta să atârne un prosop pe care să scrie Sofitel, Melia sau Hilton. Nu era ceva neobișnuit ca, ajuns în casa unei cunoștințe, respectivul sau respectiva să scoată de undeva o colecție de obiecte „de marcă” culese din țări pe-atunci străine. Dacă ar fi fost doar mici șampoane sau lucruri relativ colecționabile, tot n-ar fi fost o problemă. Dar mulți luau inclusiv accesorii precum uscătoare de păr.

Ba, îmi amintesc și de un atârnache de vreo 30 și ceva de ani care tot încerca să agațe o domnișoară din blocul meu. Transportator de meserie, dar cel mai probabil tirist de cursă lungă, omul se lăuda că în toate hotelurile și pensiunile în care fusese băuse tot ce găsise în minibar. Cum scăpa fără să plătească? Păstra o parte din băutură pe fundul sticluțelor și apoi le umplea cu apă, mai ales că multe nu aveau sigiliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar sunt sigur că a făcut carieră politică.

Până la urmă, comportamentul ăsta era oarecum scuzabil în anii ‘90. Oamenii n-aveau niciun fel de etichetă pentru astfel de situații. România n-avea cea mai bună selecție de produse de îngrijire și multe dintre obiectele respective erau oricum consumabile. Erau deci gratuite și în viziunea multor hotelieri.

Mai greu de explicat este de ce mai există comportamentul ăsta și acum. De ce într-o perioadă unde penuria de șampon nu e o problemă și în care vacanțele în afara țării nu mai sunt un ideal, oamenii continuă să agațe suveniruri? De ce un hotel din Munchen, vizitat cu ani în urmă (nu foarte mulți), își ruga frumos oaspeții să nu mai „împrumute” prosoapele.

Chiar dacă rușinea îi împiedică pe mulți să se desfășoare, majoritatea oamenilor o să-ți spună că e totuși în regulă. Și nu, nu se vor referi la periuțele de dinți de unică folosință pe care le mai găsești prin băi și nici la ceaiurile pe care hotelurile ți le lasă uneori lângă cana electrică. La naiba, pentru micuțele sticle de șampon există și colecționari celebri, precum muzicianul Gruff Rhys. Diferența ar fi că oamenii ca el cer voie înainte să bage ceva în rucsac. Nu, eu vorbesc acum despre oameni tineri și neatinși de febra post-comunistă care o să-ți spună că e în regulă să mai iei un prosop, o pernă sau un pahar de prin hoteluri, chiar dacă nu ai nevoie de ele. Oameni care iau pentru că pot și care nu se rezumă la creme de mâini.


(Izvoare de mândrie din anii ‘90. Sursa Imaginii.)

 

De ce încă se practică treaba asta? Evident, din mai multe motive. Primul este același motiv pentru care se practica în Evul Mediu tactica pământului pârjolit (scorched earth). Știți voi, tactica aia pentru care erau lăudați marii voievozi și care a distrus definitiv câteva așezări românești. Dacă eu nu pot avea sau folosi ceva, atunci nimeni să n-o facă!

Să nu cumva să le rămână în plus alora de la hotel sticluețele ălea de șampon! În cazul unei astfel de mentalități, valoarea obiectelor nu contează, ci strict ideea ca alții să nu pună mâna pe ele. Nu contează că suntem printre ultimii la consumul de pastă de dinți, ci contează să nu o mai găsească ăia în cameră când plecăm. Eu am plătit patru nopți, deci iau și acele de cusut și umerașele din dulap!

Al doilea motiv vine din neînțelegerea faptului că gratuit nu înseamnă „de furat”. Dacă ceva e pus la dispoziție pentru utilizare comună, nu e niciun păcat dacă „rămâne și pentru alții”. Mentalitatea asta se vede și în modul în care turiștii români tratează mesele incluse, mai ales pe cele cu autoservire. Dacă găsesc ceva ce le place, o să umple farfuria, indiferent câți mai așteaptă după ei. Păi, nu era la comun? Nu era inclus în preț? Dacă nu mai prindem!

Al treilea motiv este foarte similar cu primul, doar că el nu are legătură cu produsele de îngrijire sau cu prosoapele. E vorba despre covingerea că, odată plecați dintr-un loc, locul ăla dispare din continuumul spațiu-timp pentru toată lumea. După noi, potopul, cu alte cuvinte.

La fel ca în exemplul de mai sus, cu hotelul din Hamburg, prea puțini dintre conaționalii noștri se mai gândesc că, imediat după ei, în același sezon turistic și în același hotel ar mai putea sta și alți români. Ori, dacă ei lasă camera într-o stare de dezastru, cam ce părere și-ar putea face proprietarii hotelului despre obiceiurile naționale?

Și acum vine partea gravă. Știți unde au dispărut colecționarii de prosoape Hilton și creme de ghete Ramada? Nu e nevoie să vă gândiți, pentru că tocmai a fost ales un nou guvern. Acolo sunt! Acolo și în mai toate partidele politice de dupa ’90, cu mici sau foarte mici excepții. De unde știu? Păi uitați-vă bine la ei: par genul de oameni care vor să lase ceva în urmă? Vă întreb, pentru că Ion Iliescu și-a luat și tablourile cu el când a plecat de la Cotroceni.

Uitați-vă bine la dosarele lor. Mită, fraudă, evaziune și speculă cu terenurile pe care ar fi trebuit să le păzească. Par genul de oameni care înțeleg că bunurile publice sunt acolo pentru toată lumea, nu doar pentru buzunarul lor? Acum însă, la ani buni de la Revoluție, lanțurile hoteliere din Europa nu mai au chef să acopere ele nota de plată. Când camera României va fi din nou devastată, noi suntem cei care vom face chetă să acoperim paguba. Asta dacă vrem să ne mai cazăm acolo și la anul…

P.S: Dacă ar fi să-mi fac mea culpa, aș recunoaște că m-am bucurat enorm prin 1994, când tata mi-a adus un pachet de ciocolată caldă englezească, primit în camera de hotel din Anglia. Chit că ai mei nu se îndeletniceau cu „colecționatul”, era pentru prima dată când gustam așa ceva… deci am o scuză să nu intru în politică.

Nu fi „rău”

Posted by on 23 Nov 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dacă ăsta ar fi fost un blog pentru mămici, titlul de mai sus ar fi prevestit un articol amuzant…

Din păcate, „răutatea” din titlu se referă chiar la malefism, la acel „evil” pe care cărțile și filmele ni-l aruncă mereu în față. Obsesia răului absolut a chinuit multă vreme teologii, filosofii și liderii de opinie, fără însă a duce la rezultate. Între timp ne-am lămurit că răul adevărat este banal, iar tentația lui nu e niciodată ușor de identificat. Sunt foarte puține circumstanțe în care răul apare concret, ca o ofertă gata de semnat. De fapt, de aici și vechea întrebare: are sens să încercăm să evităm răul sau mai bine „urmărim” o definiție a binelui?

Pornind pe urma răspunsului, o să ne întoarcem din nou la titlul articolului. O parte din cititori a observat probabil că fraza de acolo este o traducere grosieră a vechiului slogan corporatist al Google: „Don’t be evil”. Sloganul ăsta, creat într-o perioadă în care să fii rău în domeniul IT însemna să-ți exploatezi fățiș utilizatorii, ajunsese la un moment dat să ghideze inginerii Google în demersul lor de a lansa noi produse. Între timp, așa cum și-a schimbat și practicile, Google și-a schimbat și sloganurile. Prin 2015, expresia fusese integrată în „Poți face bani, fără să fii rău”, o frază lipsită de imperative, ca, odată cu înființarea Alphabet (compania mamă Google), sloganul să devină „Fă ceea ce trebuie” (“Do the right thing”). Vechiul slogan a rămas și el menționat în documentele interne.

Probabil că mulți cititori ar vrea să începem o discuție despre cât de rău sau bun este Google. Din păcate, discuția este foarte lungă în cazul ăsta, iar o companie care practic a unit lumea (nu doar complexele ei, precum rețelele sociale) nu poate fi complet scoasă din discuție pentru practicile legate de intimitatea consumatorilor și pentru derapajele din politica fiscală. Nu pentru că nu ar fi niște lucruri negative, ci pentru că au devenit standard de piață, din păcate. Google este gri, un gigant de care avem nevoie și care inovează constant, dar al cărui ajutor vine cu un preț. Google este gri, dar o parte din el tânjește după alb.

Ce mi se pare însă mai interesant este modul în care a evoluat respectivul slogan. E mai bine să nu fii rău sau să faci ceea ce trebuie? Știu că întrebarea pare a fi desprinsă dintr-o carte de filosofie de liceu și mai știu și că maniheismul nu funcționează. Chiar și așa, trăim într-o lume în care binele e din ce în ce mai greu de promovat, iar răul devine din ce în ce mai prezent. Poate de-asta cred că problema asta, una esențial filosofică, merită ridicată cât mai des la nivel de corporație sau de politică socială.

La nivel individual, mulți vor spune că te poți baza mereu pe bătrânul „Trăiește și lasă-i pe ceilalți să trăiască!” (Live and let live). Apare sub diverse forme atât în dogme religioase, cât și în texte sfinte. Trebuie să fie ceva de capul lui, nu? Este, chiar dacă te pune într-un rol pasiv, în care nu ești obligat să acționezi împotriva răului. Pe de altă parte, la nivelul unor entități mai puternice, lucrurile se complică. E bine sau rău să creezi locuri de muncă folosindu-te de facilități fiscale care-ți pot dezavantaja concurența? Depinde de perspectivă (și de cât de capitalistă e ea, ar spune stângiștii de weekend).


(Sursa: Explosm.net)

Și cam tocmai asta e problema cu „a face ceea ce trebuie”. Atât indivizii, cât și corporațiile nu sunt în stare să formuleze priorități inatacabile. „Ceea ce trebuie” sau „lucrul corect” nu este întotdeauna și “lucrul bun”, înțeles ca atare de majoritate. E normal, doar fiecare își vede interesul și interesul micului grup din jur.

E cam ca vestita problemă a troleului care deraiază. Pe cine ai salva, pe cei mulți din fața troleului sau pe omulețul de pe peron? Un relativist moral ar pune întâi întrebarea: Cel de pe peron cine e? Dar cei din fața troleului? Salvez o familie necunoscută sau un om de știință valoros? Deja în punctul ăsta am renunțat la demarcarea bine/rău și am trecut la o analiză care, conform normelor clasice, se cam în scrie în a doua categorie. Într-un final, vom alege convenabilul.

Și aici apare a doua problemă: când faci ce crezi tu că e bine, nu faci, de fapt, niciun efort. Pe de altă parte, să nu fii rău implică o minimă încordare a voinței. Nu mă omor cu negațiile, dar încercarea constantă de a nu-i leza pe ceilalți mi se pare mai potrivită pentru o lume în care toți avem dreptate. Răul e banal și ușor de internalizat, dar, odată făcut, e vizibil. Cineva poate ajunge să participe la devalizarea a 300 de conturi bancare. Sigur, poate că va folosi banii pentru cercetare medicală, dar acțiunea lui nu va putea niciodată fi încadrata la categoria „bine”.

 Binele și răul sunt de multe ori pur subiective, dar răul are de multe ori consecințe obiective și de durată. Simplul efort de a te opune lui mi se pare de remarcat. În plus, odată făcut răul, binele prin care încerci să compensezi după nu mai are același impact. Dacă tot am vorbit despre Google, merită să amintim și încercarea lor recentă… de a combate știrile false care au influențat alegerile americane… de anul trecut. Inițiativa e demnă de remarcat, dar vine foarte târziu și sub presiune. Cumva, ai spune că politica este lipsită de astfel de dileme. Definită inițial ca o preocupare pentru „binele” sau măcar pentru starea cetății (Aristotel), ea devenit în scurtă vreme un joc pentru obținerea și menținerea puterii (control asupra unui număr de indivizi). Nu prea are sens să mă vait de modul în care este înțeleasă politica în România la nivel de cetățean, dar poate ar trebui să începem normalizarea ei de undeva.

Într-un peisaj în care binele individual și binele partidului sunt un fel de pedeapsă divină pentru populație, un îndemn precum „Nu fi rău” nu ar strica, măcar la nivel declarativ. Mai știți când votanții țărăniștilor se bucurau că „ăia nu furau atât de tare”? Ei, asta arată cam cât de jos e standardul. Cred că, având în vedere acțiunile politice din ultima vreme, am putea începe chiar de mai jos cu îndemnurile. Am putea porni de la: Încercați să nu fiți dobitoci… măcar uneori.

P.S: Textul ăsta a fost mult prea lung pentru ideea din spatele ei, însă recunosc că inițial voiam să-l scriu ca o completare la un articol mai vechi, despre un politician de soi…

Drumuri, poduri și autostrăzi

Posted by on 07 Nov 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima vreme, mi s-a zis că aș fi prea pesimist…

Pesimismul legat de propria condiție și de evenimentele personale din ultimele luni probabil că nu va dispărea prea curând. Pe de altă parte, pesimismul față de mișcările sociale și politice din jur nu va dispărea niciodată. Pentru că, în treizeci de ani de România, încă n-am apucat să văd vreodată vestitul “popor român” la lucru, ăla pe care cică îl servesc toți politicienii din ’90 încoace.

La protestele din iarnă scriam niște rânduri pe care le-am reluat recent și sub altă formă. Pe scurt, deși masacrul financiar și legislativ din ultima vreme nu poate fi negat, sunt șanse ca România să își revină economic, cu sau fără declinul demografic european. Ce nu o să mai revină niciodată la normal este prăpastia dintre “noi” și “ei”. Este prăpastia dintre o pătură compactă a societății care, indiferent de vârstă și zona de proveniență, a adoptat un model european, cu o gândire capitalistă și progresistă, și o grămadă amorfă, dar numeroasă, de oameni care preferă să creadă orice, cât timp e vina altora.

Vorbim, dacă vreți, despre celebra diferență dintre “să facem” și “să ni se dea”. Dacă acum câțiva ani observam câteva încercări timide de dialog și educare reciprocă între păturile sociale, acum lucrul ăsta a devenit imposibil. După ce 3 milioane de rusofili s-au apucat să definească familia, după ce puținii piloni economici ai țării au fost spurcați de lacheii siniștri ai hoților de la putere și după ce 17 milioane au fost nevoiți să sufere pentru că 3.5 milioane au votat cu burta, nimeni nu mai vede soluții. Unii văd dezastrul și se sperie, pe când alții îl văd pe Soroș și se mint.

Din păcate, pentru supraviețuire, avem nevoie de punți de dialog, nu de înjurături pe Facebook. Aici intră însă în scenă sintagma din titlu. Dacă a fost ceva la care românii au demonstrat că nu se pricep de nicio culoare, încă de la prima unire a principatelor, acel ceva a fost infrastructura. De la afacerea Strousberg până la contractul Bechtel, orice cale ferată, drum sau pod a fost înțesat de șpăgi, amânări, orgolii și jocuri politice. În România nu s-a inaugurat un drum comunal fără ani de așteptare și sute de oameni deranjați. Nici măcar nu merită să intrăm în detalii: suntem incapabili să construim conexiuni, și asta de mai bine de un secol.

Acum, dacă n-am putut lega o regiune precum Moldova (cea românească, unioniștilor) de restul țării prin mai mult de o cale de acces sigură, aveți senzația că putem să creăm punți între generații? Interviurile și articolele pe tema asta, deloc puține, ne arată că noi nici măcar nu înțelegem ideea de infrastructură, dincolo de eternul “vreau să ajung mai repede la mare”. Din moment ce nu vedem mai departe de propria cochilie, cum am putea să căutăm un punct comun cu un om din altă lume?

Poate de-asta am și susținut la început că nu am văzut un “popor” român, ci doar niște triburi mai mici (bule, dacă vreți). O parte dintre ele se declamă iubitoare de libertate și capitalism, altele visează comunism pe pâine, o parte au tot dreptul de a fi nemulțumite, pe când altora li se permite pur și simplu să existe. Niciunul dintre grupuruile ăstea n-ar vrea să înceapă el drumul către celălalt. Nu de alta, dar suntem români: de unde știm că ăla n-o să tragă țeapă și noi rămânem cu lucrarea neterminată?

Cu alte cuvinte, dacă înainte aveam un drum forestier între ignorați și ignoranți, acum avem un studiu de fezabilitate și multe promisiuni. Am putea să ne apucăm să turnăm o fundație, dar nu mai avem buget pe anul în curs.

P.S: Deși nu mă omor cu analizele românești, oricum am învârti problema, actuala guvernare are cam următoarele performanțe

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Next»