Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

În regulă, și după?

Posted by on 28 Oct 2017 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

Uniți, ne salvăm!

Posted by on 10 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

După zile și zile de proteste, vechea discuție despre “noi” și “ei” a ieșit din nou la suprafață, ca un izvor de nervi dintr-un munte de angoase.

Indiferent dacă vă preferați opiniile servite cu umor sau dacă sunteți amatori de abordări analitice, mai toate vocile din online au ținut să ne avertizeze cu privire la o realitate evidentă: prăpastia din stradă dintre “tinerii frumoși și liberi” și “pensionarii de la Cotroceni” nu mai poate fi ignorată. Ea nu mai poate fi redusă nici cu dalta bunăvoinței, nici cu târnăcopul speranței. Cu alte cuvinte: suficient! Părinți, bunici, oameni săraci sau indivizi ocoliți de “miracolul” educației s-au trezit încadrați în aceeași categorie. Cât timp au ștampila în mână și RTV-ul pe ecran, cu toții au devenit dușmani ai celor ce-și cer drepturile în stradă și, implicit, spun unii, ai bunului simț.

Da, știam cu toții că în masa aia de votanți automatizați exista un subgrup pentru a cărui existență suntem cu toții responsabili (i-am ignorat, jignit prin atitudine și deseori neglijat). Lor li se adaugă, fără a fi complet separată, o mulțime ușor de manevrat și manipulat, dar și un grup pur și simplu rapace. În ultimul caz vorbim despre genul de oameni care înjură binomul și pe Soroș, deși nu sunt capabili să se iscălească. Oameni care cred că ajutoarele sociale li se cuvin, deși nu ar ieși să dea o lopată de zăpadă la o parte din drum. Ăștia sunt oamenii pe care nici socialiștii de duminică (așa-zișii “progresiști”) și nici stângiștii autentici (dacă vechiul clivaj ar mai exista) nu vor să-i salveze. De ce? Pentru simplul motiv că nu pot.

Au explicat alții mai bine decât mine că vârsta, educația comunistă, educația socială sau lipsa ei ulterioară precum și convingerile validate călduț de intelecte limitate și de manipulatori grosolani sunt o combinație greu de contracarat. Ce să-i mai spui unui om de 70 de ani, pensionat la 50, care-ți spune că Soroș vrea să-i fure pensia? Cu ce să-l îmbunezi pe zilierul cu două clase care a venit să lupte împotriva “corporatiștilor lui Iohannis”? Cum îi explici unuia care de-abia știe să numere că o “față de om bun” nu e criteriu electoral? Până la urmă, ce le spui unor oameni plătiți să urle că alții sunt plătiți?

Până să explici mulțimii fiecare concept în parte, ai de explicat concepte de bază, care țin de autocontrol, de reguli, scopuri și aspirații. Până să ai un dialog cu mulțimea, trebuie să explici principiile de bază ale dialogului, principii care n-au ținut niciodată cont de spumele Floricicăi Dansatoarea. Articolele cu multe cuvinte nu înseamnă nimic pentru oameni care de-abia silabisesc titluri de tip “Cioloș e fiul lui Soroș”. Din păcate, istoria ne arată cam ce poate face genul ăsta de oameni, dacă e suficient de îngrozit de monștri imaginari.

Da, știam cu toții că e și vina lor. Știam că printre masele de oameni la care ne uitam cu falsă sau reală compasiune au existat mereu și ticăloși, profitori și oameni nu foarte înzestrați. Ce nu știam până acum a fost numărul lor. Judecând după reacțiile multora și mai puțin după “contramanifestații”, ai spune că sunt mulți, procentual cel puțin (și raportat la grupul din care fac parte). Prea mulți pentru a justifica obsesia pentru posturi TV paranoice și surse de informare toxice.

Prea mulți pentru a justifica efortul de a-i sorta și educa. Mult prea mulți pentru a nu vedea că există și altfel de exemple. Când ai sau ai avut bunici la țară cu pensia mai mică decât jumătate din chiria ta, bunici care au luptat toata viața împotriva comunismului și au încurajat mereu “tineretul”, începi să îți pui întrebări despre ceilalți. La fel și când ai bunici pe care ideologia comunistă i-a prins, dar care tot nu agreează legiferările în secret și ordonanțele surpriză. Asta nu e o confruntare între tineri și bătrâni sau între “oameni de la țară” și “orășeni”. E o luptă dintre cei care s-au săturat și între cei care încă nu-și înțeleg deceniul. Serios, chiar nu e nevoie să îl adulezi pe Prelipceanu sau să stai non-stop pe Facebook pentru a fi apreciat de “ceilalți”. Nu e nevoie să intri în bula lor. E suficient să ai o minimă doză de bun simț, una pe care școala nu ți-o poate oferi singură.

E deja evident că momentul în care lucrurile se vor calma se apropie. Asta nu va fi neapărat în favoarea celor care țin economia în picioare. Problema este că prăpastia de mai sus nu se va închide. După episoadele de isterie din ultima vreme, după ieșirile la înaintare programate și după toate “confruntările” virtuale dintre cele două tabere, lucrurile nu se mai pot întoarce la falsa acalmie dinainte. În orice caz, cei care vor ieși terfeliți nu vor fi corporatiștii și “manipulații” care s-au strâns cu sutele de mii în Piața Victoriei și în mai toate piețele din țară. Din contră, ei au observat din nou că sunt mai mulți și mai uniți decât sperau.

Tabăra lovită va fi tocmai cea pe care o compătimeau puținii membri ai “clasei de mijloc“, până recent. Confuză și dezbinată (e greu să împaci războiul “psihotronic” cu binomurile fictive), mulțimea celor ce s-au simțit amenințați de proteste nu a făcut altceva decât să se expună. Mesajul lor a fost: Hei, știți cum voiați voi să ne ajutați prin donații și ONG-uri și să investiți în educație? Stați liniștiți, că la noi nu merge cu d-astea! Ha, ha, v-am tras-o, soroșiștilor!

Drept concluzie, mă feresc de la a propune alte soluții. Confruntarea directă nu este și nu va fi niciodată un răspuns. Chiar și în astfel de condiții, tot tabăra care nu înțelege democrația și capitalismul ar avea de pierdut. Majoritatea banilor dați statului tot spre ei se duc, iar un nou val de emigrare și dezamăgire din partea “tinerilor” tot spre bugetul lor s-ar îndrepta. Chiar și o simplă evitare în masă a obligațiilor fiscale ar face extrem de mult rău unui stat și așa șubred. Cine o să îi identifice pe vinovați? O administrație pe care politicul și-o dorește coruptă și ineficientă?

În cel mai rău caz, va fi la fel ca în anii ’90: un spațiu public dominat exclusiv de nebuni și de instituții de presă aservite și paranoice (asta când nu atentează direct la siguranța națională). Un spațiu unde politicienii fac întotdeauna ce vor, pentru că legea e un concept abstract și orientativ. Un spațiu în care Marțea Neagră se sărbătorește zilnic.

P.S: Fără nicio legătură cu articolul precedent, v-am promis niște articole pe Taste of Cinema și inteționez să mă țin de cuvânt. Iată și prima apariție. 

 

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Ai auzit ce-a spus ala?

Posted by on 06 May 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

A venit iar momentul sa reinventez apa calda, sperand ca n-are nimeni bani sa cheme instalatorul…

Cu putin timp in urma, am scris despre pareri care nu merita ascultate pentru ca nu exista efectiv o dezbatere. Da, consider ca exista subiecte unde pur si simplu nu e nevoie de opinii sau unde cei implicati sunt prea slabi calificati pentru a le emite. Cu toate astea, lipsa expertizei si faptul ca anumite fenomene nu sunt„discutabile” nu impiedica diversi indivizi sa scuipe pareri precum suporterii din Liga 1 seminte.

Sa mai infierez o data oamenii care n-au nici minima educatie si nici bunul simt necesar unei dezbateri? Inutil! Ce merge insa readus in discutie este modul pervers in care opiniile unor neaveniti sunt validate atat de media, cat si de opinia publica. Modul in care anumite opinii ajung in prim plan pentru simplul motiv ca cineva a pus intrebarea nepotrivita unui individ nepregatit. Cu alte cuvinte, nu vom face misto de eterna Monica Tatoiu, ci ne vom intreba de ce exista o Monica Tatoiu.

Inundatii? Hai sa ascultam parerea unuia care si-a construit casa in buza raului. Vrem sa aflam mai mult despre teoria cuantica? Hai sa intrebam un arhidiacon. Se cere validarea unei cure de slabire? Simplu: vorbim cu un anorexic. Vrem sa stim ce crede populatia despre maidanezii din Bucuresti? Sa intrebam o sotie de miliardar, proaspat mutata la tara. Luam pulsul populatiei sarace? Pai atunci sa dam legatura unui baron local. Ne intereseaza comportamentul adolescentilor? Un cantaret de saizeci de ani e cel putin la fel de competent ca un psiholog. La fel cum un jurnalist de cancan ne poate da detalii tehnice in cazul unui accident aviatic.

De ce mi-ar pasa mie de validarea incompetentilor? Pentru ca opiniile lor afecteaza viziuni, servicii si produse destinate publicului larg. Pentru ca opiniile lor influenteaza sondaje. Pentru ca ajungem sa privim anumite experiente prin lentila unor oameni carora le sunt inaccesibile. Si, mai ales, pentru ca asa apar INTERDICTIILE, asa apare CENZURA. Oameni care nu au consumat niciodata fast food ajung sa-l interzica pentru ca “le pune in pericol sanatatea”. Oameni care nu sunt capabili sa treaca de meniul de start al unui joc video scriu legi legate de violenta virtuala. Oameni care nu asculta muzica ajung sa dicteze topuri si sa ne spuna ce inseamna “muzica buna”. Cu alte cuvinte, indivizi limitati, lasi si ignoranti ajung sa interzica niste trairi destinate celor care si le permit atat mental, cat si financiar.

Daca vi se pare ca exagerez, priviti numai recentul scandal cauzat de filmul Nymphomaniac Vol. II. Acolo, niste oameni care nu reprezentau gusturile nicicui au decis sa interzica un film care inca nu aparuse in cinematografe. O fosta vedeta Playboy, sustinuta de cateva vestigii comuniste, a decis ca platitorii de bilete adera la aceeasi notiune universala a “moralei” ca o fecioara puritana. In respectivul scandal, terminat cu bine pentru cinefili, am auzit parerile crestinilor, pensionarilor si parintilor de copii de opt ani, pareri de altfel mediatizate si bine promovate. Ce n-am auzit au fost parerile oamenilor care chiar intentionau sa dea bani pentru filmul ala, de altfel singurele importante. Orice alta elucubratie merita cu prisosinta coronita irelevantei.

Chiar daca exemplele sunt in general romanesti, fenomenul nu e. Asta-i motivul pentru care parerile actorilor si cantaretilor despre politica, societate si viata sunt la fel de relevante ca ale taximetristilor. Asta-i motivul pentru care parerile “stiintifice” si “medicale” ale unor oameni care n-au nici educatia, nici formarea profesionala necesare sunt deseori egale cu parerile boschetarilor despre caviar. De-asta oamenii de marketing trebuie sa asculte vocea consumatorilor pana “la un anumit punct” (cu-atat mai mult cu cat consumatorii ii considera a fi “aia care mint si manipuleaza”). De-asta parerile despre produse nelansate sunt mai mereu irelevante, indiferent cat “buzz” cred unii ca s-ar putea crea. De-asta exista mii de sfaturi si pareri bine documentate despre nimic.

Tot din acelasi motiv adolescentii si pustanii nu sunt luati in seama in dezbateri. Nu pentru ca n-ar fi capabili sa formuleze un argument coerent, ci pentru ca experienta lor sociala este ingusta si puternic dependenta de mediu si varsta. La fel ca experienta unor oameni proaspat transformati in ”vedete”, de altfel. Ati citit probabil destule interviuri cu tineri olimpici din diverse domenii, de la sport la matematica. Cat de des nu vi s-au parut niste pustani intoleranti si incuiati? Asta nu le stirbeste meritele si nu inseamna ca nu vor deveni oameni  faini, ci pur si ca nu ar trebui sa li se puna microfonul la nas in alte domenii decat in cele in care si-au dovedit deja competenta.


(Un exemplu. Via TruthFacts).

Exista mai multi factori care favorizeaza impostura. Placerea mass media de a asculta pareri zgomotoase si irelevante este doar unul dintre ei. Un altul ar fi si celebrul efect Dunning – Kruger, a superioritatii iluzorii, un efect pe care John Cleese il rezuma prin ”trebuie sa fii bine pregatit pentru a constientiza ca esti prost pregatit”. Cu alte cuvinte: cu cat stii mai putine lucruri si mai gresite, cu-atat ai impresia ca esti inconjurat de tampiti pe care trebuie sa-i educi. O treia problema ar fi si ca…ne place, dom’le, de ce sa nu recunoastem? Ne place sa vedem idioti validati pentru ca mesajul implicit este “daca ala a putut sa iasa in fata, sigur pot si eu”.

In plus, opiniile care ne depasesc nivelul de intelegere si care nu ne umfla stima de sine sunt greu de digerat (folosesc pluralul pentru ca vorbesc si despre mine, nu pentru ca dragonul meu imaginar ar fi de aceeasi parere). Daca ne uitam numai la discutiile pe teme mai serioase si la comentariile din jurul lor, observam un detaliu de altfel evident: conversatia e obositoare. Conversatia si argumentarea sunt in general procedee obositoare. Verdictele si parerile nu.

Da, stiu ca e greu sa ne “abtinem”. La randul meu imi scriu parerile mai mult sau mai putin avizate pe blog, Facebook sau pe unde mai simt nevoia sa-mi umflu egoul. O buna parte dintre cititorii si cunoscutii mei fac la fel. Diferenta e ca niciunul nu are pretentia de expertiza. Simplul format al blogului si democratia parerilor online ne ajuta sa scapam de responsabilitate, dar si de lumina reflectoarelor. Multi dintre cei intervievati, promovati online sau scosi in fata public nu au pretentia relevantei, cel putin nu in prima faza. Insa, in momentul in care dai cuiva cuvantul cuiva in mod repetat si spui ”sa-l ascultam!” i-ai imprumutat automat o doza sanatoasa de credibilitate. Il delegi practic sa reprezinte ceva ce el nu ar trebui sa reprezinte. Cu totii avem dreptul la opinie, dar nimeni nu spune ca suntem obligati sa exercitam dreptul asta in public.

Ce ar fi de facut, daca tot am pierdut o pagina pentru a sublinia problema? In prima faza, am putea incerca blamatul dar utilul exercitiu de a ignora. Motivul e simplu. Orice aprobare, comentariu sau binecuvantare prin Like sau Share s-ar putea sa duca la ridicarea unui nou “manechin de opinie”. Mai mult, va trebui ca, din cand in cand, sa mai aratam si cu degetul si sa le spunem unor oameni adevarul: ala ca parerea lor nu valoreaza nici cat un dong vietnamez. De ce? Pentru ca, in ritmul asta, oamenii aia vor fi cei care vor decide cine poate deschide gura si cine nu. Din cand in cand trebuie pur si simplu sa intrebam: Auzi, nene, dar tu cine esti?

P.S: O specie deosebit de iritanta de pareristi, independenta de natie, este cea a celor care nu au solutii si nici comentarii pertinente, dar urla din toata puterea ca avem o problema. Multumim, dar traim in Romania si nu intentionam sa fugim cu prima Apocalipsa. Stim ca avem o problema!

Putina perspectiva

Posted by on 16 Dec 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

“Sunteti simpatici, dar va lipseste perspectiva” (un patron german, la o conferinta despre francize si antreprenoriat)

Am simtit nevoia sa deschid cu un citat nu atat pentru a explica titlul, cat si pentru a-mi intari o frustrare. Frustrarea ca nenea ala, pe care l-am auzit aberand prin 2007, are dreptate in ceea ce priveste piata romaneasca. Lipsa perspectivei e fenomenul care face ca 80% dintre afacerile romanesti sa cada in nas. E fenomenul care forteaza o buna parte a populatiei sa ramana sub un nivel de trai acceptabil. E acelasi fenomen care face ca oamenii sa iasa in strada urland “sa ne dea statul” si care incurajeaza o politica fiscala abuziva.

Pana sa ajungem insa la chestiuni economice, as vrea sa pornim de la situatii banale unde gandirii pe termen lung se vede direct si dureros. Sa ne uitam la perechile de nefericiti care “iau cu asalt” supermarketurile cu fiecare reducere. Sa ne uitam la tipul curatel si aparent inteligent, flancat de o pitipoanca obeza si de doi copii care urla si injura. Sa ne uitam la femeia sfarsita, ale carei trasaturi placute se pot inca vedea pe sub machiajul ieftin si ridurile timpurii. Sa ne uitam noi, pentru ca maimutoiul ei, care la 38 de ani inca isi da cu apa oxigenata in cap, nu o va face. Astfel de “celule ale societatii” sunt rezultatul unor alegeri proaste, facute cu motive si scuze puerile (“arata bine acum”, “las ca se mai maturizeaza in timp”, “are deja masina”, “e descurcareata”).

Avem zeci de exemple de castigatori la Loto care au reusit sa-i sparga in cateva zile. Baiatul asta avea sapte masini de lux in garaj. De ce? Pentru ca plecase de la pozitia de politist comunitar. Nu vedea mai departe de ziua de salariu si nu intelegea consecintele pe termen lung ale unei actiuni. Dupa o viata de lipsuri, prima lui prioritate a fost o casa imensa si masini pe masura. Asa cum bine e subliniat si in articolul asta, oamenii care nu au ajuns gradual la o pozitie inalta nu au nici cea mai vaga idee cum sa trateze banii. Pentru ei, banii sunt un fel de salvare, ceva ce trebuie cheltuit “acum”, pentru un beneficiu imediat. Economia pare a fi un concept uitat si la fel si investitia coerenta. La asta se adauga si spiritul ala de tip “lasa ca stiu eu mai bine” care nu permite celor care se pricep cu-adevarat sa intervina. In atare conditii, mai mira pe cineva imprevizibilitatea consumatorului roman?

In ciuda profetiilor diversilor analisti, nu suntem condamnati la bezna. Semnele au fost mereu acolo. Semnele crizei care a trecut. Semnele celei care va urma. Semnele ca ceva nu merge bine. Pentru a le pune in context, trebuie sa ridicam putin capul din cazanul zilnic. Sa incetam sa ne mai gandim exclusiv la ce facem acum, ce manancam la pranz sau unde iesim diseara. Pentru unii, perspectiva si contextul vor ramane inaccesibile, din motive economice si sociale. Pentru restul insa, nu exista nicio scuza pentru care “saptamana asta” e mai importanta decat urmatorii zece ani. Carpe diem, dar sa stim si noi!

Din pacate, solutia general acceptata sta in mainile aceluiasi sistem de educatie  care pare sa-si traisca ultimii ani de agonie. In sistemul asta ar trebui sa existe pe undeva niste oameni cu viziune care sa te faca sa vezi dincolo de propria furculita (nicidecum niste indivizi care abia asteapta sa-si expuna parerea). Oameni care sa-ti poata planta treptat dorinta de “altfel”, daca nu chiar dorinta de “mai bine”. Evident, exista si variabila “parinti”, insa un om cu orizontul inchis nu-i poate deschide altuia ochii.

O a doua vinovata pentru lipsa de perspectiva si pentru o viziune haotica asupra lumii este media. In cazul nostru, tocmai atitudinea obtuza si lingusitoare a presei romanesti i-a adus caderea si tot ea va reduce la tacere si televiziunile. Chiar daca aici vinovatii si-au primit intr-o mica parte pedeapsa, cele propavaduite de ei vor mai bantui ani buni. Va mai dura pana sa intelegem ca deciziile nu se iau ochii cu priponiti in televizor sau pe Vplay. Deciziile se iau atunci cand conteaza, de catre oameni care inteleg ca politica nu exista numai “ca sa nu iasa ceilalti”. Ca sa ajungi sa fii omul ala nu-ti trebuie prea mult. Doar putina perspectiva…

P.S: Zilele astea am fost coplesit de o haita de evenimente mai mult sau mai putin placute (de-aici si lipsa de activitate pe blog). Chiar si asa, am avut totusi satisfactia de a vedea in timpul vietii mele metalul ridicat la rang de religie

Next»