Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Restul, vă rog!

Posted by on 24 Jun 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Supermarket de cartier. Îmi aștept de trei minute restul. Ce să-i faci, „nu merge POS-ul”! În spatele meu s-a format o coadă de oameni plictisiți, toți cu portofelele la vedere, toți pregătiți să schimbe bucăți de plastic pentru plastic la bucată.

Acum o săptămână, o colegă ne împărtășea surpriza de a putea plăti peste tot cu telefonul sau cardul, inclusiv pentru cafeaua de dimineață… în Norvegia. Evident, era vorba despre ceva ce norvegienii rezolvaseră cu ani în urmă. Cu mici excepții am văzut același lucru în mai toate țările Europei de Nord. Localitate germană de la poalele munților? Acceptăm inclusiv card de credit! Orășel industrial din Polonia? Sigur că puteți plăti contactless!

Sunt convins că nimic din paragraful anterior nu vi s-a părut surprinzător, mai ales dacă trăiți într-unul din orașele mari ale României, unde lipsa POS-ului poate fi subiect de plângere. Totuși, în majoritatea orășelelor de provincie, bancomatul e în continuare un liant necesar între banii de pe ecran și banii din buzunar.

De ce nu merge și la noi sistemul? Mulți ar spune că e vorba despre reticența la tehnologie sau despre lipsa tehnologiei în sine. Dacă însă ar fi numai asta, băncile ar fi rezolvat de multa vreme problema: se pricep atât la campanii de informare, cât și la a băga pe gât comercianților și utilizatorilor tehnologii mai mult sau mai puțin utile.

Nu, băncile nu au pus la dispoziție tehnologii contactless și online banking mai devreme (cu mici excepții, precum ING) din cauza vreunei limitări tehnologie. Nu, băncile pur și simplu nu au avut publicul care să le amortizeze investiția. La noi, neîncrederea în „banii virtuali” are motive ceva mai relevante pentru anomia care ne caracterizează.

1.Neînțelegerea economiei. Frica de bănci e un fenomen destul de vechi, fără legătură directă cu România. Frica de tot ce înseamnă economie este însă specifică națiunilor mici, națiuni care s-au considerat mai mereu înșelate la masa istoriei. Oamenii speriați de crize preferă să-și țină banii fizic la saltea, în loc să participe la sistem. Lucrul ăsta ar fi util, dacă valoarea banilor n-ar fi exact aceeași, fie că sunt tipăriți, fie că apar pe un extras de cont. Dacă sistemul cade, „valoarea” dispare.

Din păcate, refuzul de a pricepe niște lucruri nu se traduce și într-o precauție sporită. Aceiași oameni care vă spun cu mândrie că își țin economiile acasă sunt, din păcate, aceiași care semnează contracte de credit aiurea sau participă la scheme piramidale. Nu avem încredere în bănci, pentru că nu înțelegem de fapt cum funcționează. Nu le înțelegem, dar credem că le-am fraierit.

2.Neîncrederea în stat. Trecând peste faptul că suntem prizonierii unui stat cleptoman și antagonic, adevărata problemă în cazul digitalizării este lipsa unor plase de siguranță. Nimeni nu poate cu adevărat conta pe stat și pe legislația lui să medieze eventualele dispute, așa că tot ce rămâne de făcut este să privești cu suspiciune la oricine îți cere cardul pentru o „mică tranzacție” – fie că e un serviciu digital, fie că e oficiul ANAF.

Până la urmă, să nu uităm că actuala conducere a statului vrea să naționalizeze pilonul II de pensii, adică un pilon construit special pentru a ne proteja de incapacitatea statului de a ne gestiona banii!

3.Corupția și evaziunea. Tranzacțiile făcute printre POS sunt mai greu de ascuns, atâta tot. De-asta chioșcul de la colț, deși are sute de oameni care-i trec pragul, nu are „cu cardu’” și îți dă bon numai uneori (și ăla non-fiscal). De asemenea, chiar dacă după Panama Papers nu ați zice că e așa, o șpagă intrată în sistemul bancar poate fi blocată mai ușor decât una transformată în terenuri, apartamente sau caltaboși.

4.Sărăcia. Am explicat pe larg de ce sărăcia lasă urme profunde în mentalitatea unui individ și, implicit, în cea colectivă. Un om care toată viața a fost pe minus și care deodată reușește să pună ceva deoparte nu se va gândi la un cont de economii sau la o investiție. Nu are de ce. Va vrea să „păstreze” și să „aibă” pe loc, neștiind când îl va lovi iar norocul. În niciun caz nu va înțelege necesitatea de a plăti un comision lunar din „banii lui” (sau banii ei).

Economisirea este pentru un om crescut în condiții modeste ceva ce se construiește prin abstinență financiară și zgârcenie, nu prin grijă și investiție. Reflexul de a lua cu ambele mâini și de a striga din toate puterile „al meu” nu dispare cu vârsta.

 

(Sursa Imaginii)

 

5.Frica. Nu, nu-i vorba despre frica de furt sau despre spargerea contului. Aia e naturală și oricum oamenii se vor proteja tot la suprafață. În cazul românilor vorbim și despre o frică de eficiență. Dacă totul s-ar întâmpla online sau prin câteva validări la un automat bancar, inutilitatea sistemelor existente ar fi mai vizibilă. Ca oameni care n-au mai văzut de ani de zile un „casier”, cozile pentru „plătit curentul” vi se par aranjamente distopice. Din păcate, pentru unii, ele sunt echivalentul grupurilor de Facebook: ocazii de a socializa pe parcursul întregii zile. În plus, gândiți-vă câte joburi ar dispărea dacă lumea ar înțelege că cele șapte drumuri săptămânale la bănci și ghișee s-ar putea rezolva din câteva click-uri.

Sigur, la asta se adaugă și paranoia, însă oameni care urlă că vor fi microcipați există în toate țările, inclusiv în cele unde oamenii chiar sunt microcipați. Pe lângă ei, există și oameni cât se poate de raționali care simt nevoia de concret: își doresc ca lucrurile pentru care muncesc să fie cumva tangibile. Lor li se adaugă și cei profund îngrijorați de propria siguranță și intimitate. Toate grupurile ăstea reprezintă însă o minoritate. Lipsa educației economice, neîncrederea, corupția, sărăcia și frica sunt piedici mult mai mari în calea unui viitor financiar sănătos.

Problemele amintite până acum se resfrâng asupra tuturor tehnologiilor din sectorul bancar, de la carduri contactless, la tranzacții online sau cipuri NFC. În plus, dacă tu nu ai încredere într-un transfer matematic, cum să-ți cer să plătești un abonament lunar la un serviciu digital? Cum să îți spun că e în regulă să achiți dinainte un produs comandat online și că nu e nevoie să stai cu teancul de bani la ușă?

Per total, dacă asta ar afecta doar populația locală, tot n-ar fi o problemă. Ne-am rezolva toate tranzacțiile live, prin troc. Un plin de benzină? Super, te costă doi purcei de lapte! Problema e când se rătăcește câte un turist străin prin faimoasele noastre stațiuni și constată stupefiat că nu poate lăsa bacșiș de pe card. Atunci e momentul în care vedem exact unde suntem. Omul ăla nu poate face ceva considerat normal în alte țări. Singura problema e că nu tehnologia îi lipsește (ceva ce poate lipsi din multe locuri), ci cadrul mental care să accepte un bacșiș nemototolit.

Din păcate nu vom rezolva problema asta prea curând. Nu o vom rezolva pentru că nu vrem să o rezolvăm sau nu vrem să credem că e problemă. Pentru că suntem… noi! Da… da, doamnă, e în regulă! Dați-mi un loz dacă n-aveți doi lei!

P.S: Dacă sentința, fie și temporară, dată lui Dragnea a avut darul de a uni opinia publică, caricatura franțuzească din săptămâna anterioară ne-a arătat din nou că stăm puțin mai bine cu simțul umorului decât cu cel al penibilului.

Criptopersoane

Posted by on 12 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Salut, e 2018 și e timpul să vorbim despre criptomonede! Glumesc…

Dacă citiți acum articole despre piața de „cripto”, probabil ați pierdut trenul. E în regulă, majoritatea l-am ignorat și am găsit totuși metode de a nu muri de foame. Totuși, dacă în ultimii ani s-au mai limpezit apele cu privire la viitorul pieței și la viitorul criptotehnologiei (dar nu și al monedelor), simt că sociologia și antropologia nu au profitat destul.

De ce? Păi să începem cu o scurtă recapitulare. Criptomonedele sunt monede virtuale tranzacționate prin intermediul unui protocol criptografic (blockchain, XMR, RTXP etc) și sunt generate fie printr-un algoritm de minerit hardware (Bitcoin, Litecoin, Ethereum etc.), fie prin intermediul unor servicii făcute de utilizator (Refereum, Gem, Skincoin) sau a unui proces real, fără legătură cu piața cripto (Bananacoin, KodakCoin). Cu alte cuvinte, sunt construcții monetare care, în general, nu au acoperire în aur sau în datorii plătibile. Dar au valoare!

În ciuda lamentării economiștilor, sistemul nu e cu mult diferit de piața de acțiuni, unde acoperirea există în teorie, dar unde în practică totul este dominat de aceeași tactică: speculația. Avem deci un sistem unde valoarea unui token (fie că e monedă, fie că e o criptopisicuță) depinde aproape exclusiv de imaginea investitorilor despre el și, mai ales, de numărul disponibil și deținut de jucători. Vă sună familiar?

Ar trebui să vă sune, pentru că piața de „cripto” e o reflexie bizară a societății moderne. O societate inundată de valuri de oameni care nu reprezintă mai nimic în schema mare a lucrurilor. Sunt oameni care devin valoroși prin puterea mulțimii sau care își construiesc pur și simplu o imagine vandabilă. Criptopersoane!

(Krossfire Coin – O monedă generată de texte
mult prea lungi)

Vă gândiți probabil la vedetele de carton, însă ele sunt doar vârful aisbergului, monedele care s-au vândut! Dacă tot suntem în zona media, să ne gândim puțin și la publicul muzicii pop: adolescenții și pre-adolescenții. Sunt incomplet formați, nu au un venit real și ideile lor nu sunt de impact. E o etapă a vieții și ei trec în momentul ăsta prin ea… dar sunt mulți!

Prin urmare, câțiva băieți deștepți și moguli media au reușit să convingă cumpărătorii de reclamă că publicul ăsta e valoros. Cei 300 000 de fani ai lui Smiley au puterea de cumpărare a vreo cinci politicieni milionari, dar sunt 300 000! Sunt valoroși! Poți scrie reclame pentru ei, chiar dacă presiunea financiară se va pune pe aceiași părinți obosiți.

E la fel și cu masele de votanți mișcate cu trei cuvinte și o pungă de zahăr. Sunt oameni needucați și uneori needucabili, iar contribuția lor la progresul umanității e zero. Totuși, pe foaia aia pe care ne jucăm de-a democrația, ei sunt un milion de ștampile. Tu, moneda presupus valoroasă, ești unul singur, pentru că s-a decis că o ștampilă e o ștampilă, indiferent dacă are sau nu „acoperire”.

O să credeți că citiți un alt articol cu substrat politic. Nu chiar. Uitați-vă în jur. Nu vi se pare că trăim o inflație de băieței de 30 de ani, dependenți de mămica, și de fetițe extraordinare de aceeași vârstă, dar pe care nu le vrea nimeni? Exact, criptopersoane sau „cryptopeople”. Pot fi oamenii ăștia valoroși? În număr mare, da. Sunt angajații perfecți și cu ei poți stabili exact „prețul” pentru anumie „abilități”, majoritatea ușor de dobândit. Cu un casier de supermarket supărat pe viață nu știu dacă poți vorbi prea multe. Dar douăzeci de mii sunt deja altceva.

Sigur, fiecare are dreptul și capacitatea de a-și stabili propria valoare, dar și valoarea celor din jur. Eu sunt valoros pentru că îmi închipui că am niște talente, iar prietenii mei sunt valoroși pentru că înseamnă ceva pentru mine. Excelent! Doar că valoarea mea pentru societate e dată de cât pot produce în mod real la job, în afara lui sau prin propriile proiecte. E dată și de modul în care pot influența în bine sau măcar “în util” viața altora.

Sigur că în ochii părinților poți să crești ca Bitcoinu’, dar în esență nu prea contează dacă nimeni nu te poate recomanda pentru ceva concret. Măcar pentru zâmbete, dacă nu pentru altceva. Dacă nu poți nici măcar să deschizi un fișier Word când ți se cere, nu contează dacă în capul tău consideri că ai valoarea unui manager. Nimeni nu o să-ți ofere salariul unuia.

În plus, valorea emoțională nu e valoare reală, oricât ne-ar păcăli creierul să credem asta. Ea devine concretă dacă cineva e dispus să plătească sau să ofere ceva pentru ea. Poate de-asta pare brutal să spui că un om ca Elon Musk valorează cât zece sate dintr-o țară săracă. E brutal, dar cam ăsta e adevărul, dacă ne raportăm la modul în care Musk i-a impactat pe cei din jur și umanitatea. E piața pe care am fost listați!

Din păcate, unii nu-și dau seama pe ce bursă joacă până nu ajung să fie tranzacționați live. Că e la noul job sau la Românii au Talent, e bine să-ți înțelegi limitele înainte de oferta publică. Nici în viața reală, nici pe piața monedelor, nimeni nu e obligat să plătească pentru tine. Apari pe piață în prelansare, ești ieftin, simpatic și promițător. Cineva te acceptă, protejează și investește în tine. La un moment dat însă, vine momentul să crești…

La un moment dat trebui să ajungi la maturitate și să-i răsplătești pe ceilalți măcar prin propria personalitate, dacă nu prin altceva. Trebuie să ajungi să fii dorit sau dorită. Nu de alta, dar din primele luni până în ultimele clipe vom fi tranzacționați. Mai grav e că, pe piața asta, câștigă ăla care știe când și cui să vândă!

P.S: Din categoria “comentarii dubioase pe care le aștept cu înfrigurare”: știu că n-am făcut clar diferența dintre token și monedă și că am folosit prefixul „cripto”, el fiind cel corect în limba română.

Arăți de 29

Posted by on 24 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

159 de ani de la „Mica Unire”. Un eveniment pe care puțini și l-ar fi amintit, dacă n-ar fi fost deghizat în zi liberă.

La pachet cu acest nou prilej de sărbătoare, istoricii de Facebook au avut ocazia să se lupte în date obscure și să răspundă la întrebări de bun-simț precum: Când s-a născut România? Cine sunt părinții ei? A fost ea adoptată? De data asta am refuzat să intru în joc, dar pot înțelege de ce pentru mulți ziua de 24 ianuarie pare ciudată. Nu cred că se gândea Alexandru Ioan Cuza că alegerea lui în Țara Românească se va sărbători cu mare fast în Alba Iulia și Sebeș.

Totuși, contează ce vârstă are țara? Într-adevăr, evenimentele de acum 159 de ani au început construcția unei identități naționale. La fel de adevărat este și că unirea de la 1918 e mai relevantă pentru statul modern. Altfel, chiar dacă sentimentul de apartenență a fost cultivat după 1848, ideea unui stat unitar al „românilor” e ceva mai veche. Din punct de vedere istoric, România nu e chiar o domnișoară bătrână, dar nici copil nu mai e.

O analiză politică indică însă anul nașterii României ca fiind 1989, an în care, Republica Socialistă România a zburat la coșul de gunoi al istoriei, alături de alte state comuniste. Imediat după, câțiva au încercat să reia traseul interbelic al țării, de la învierea vechilor partide până la restabilirea monarhiei. Din păcate, România de la 1989 nu mai avea vreo treabă cu cea de la 1947. Dacă privim strict politic și civilizațional, România modernă nu are mai mult de 29 de ani…

29? Ați zice că e puțin pentru o țară a cărei națiune se laudă cu sute de ani de existență. Și totuși, până și douăzeci și nouă de ani par uneori prea mult pentru România. Nu de alta, dar un om de 29 de ani începe să-și ia rolul în serios. Și-a terminat studiile, are un job promițător și câteva planuri pe termen lung. Are sau caută o relație mai serioasă sau o căsnicie în care să poată construi ceva. Sigur, nu vorbim despre o vârstă a maturității, dar vorbim despre o vârstă de la care poți începe să ceri lucruri de la un cineva.

La aproape treizeci de ani, România modernă are însă alte preocupări. Ar vrea să lucreze, dar nu găsește ceva pentru demnitatea ei. Ar vrea să fie băgată în seamă de băieții cu bani, dar nu se poate abține din mințit. Mai nou, a revenit într-o relație toxică și pasageră, care a mai destabilizat-o în trecut. Aici doar sexul poate fi interesant, din moment ce mai toată țara e…

În plus, tinerica noastră nu are chef să-și plătească facturile și face în continuare datorii, că doar toți merităm să trăim bine, nu? Din nevoie sau din dorința unui bine colectiv, vechi prieteni sau simpli amici vor uneori să o salveze. Ea însă nu îi bagă în seamă, fiind prea ocupată cu scandaluri domestice. Din când în când, cineva îi spune că nu-i nici atât de frumoasă și nici pe departe atât de interesantă pe cât se crede. Din fericire, ea are deja răspunsul. Toți sunt invidioși pe trecutul ei măreț!

Dacă populația i s-a împărțit demult în bule și balonașe, România este la rândul ei captivă într-o capsulă a timpului. Una în care tinerețea nu se termină niciodată. O capsulă în care adulții din jur, că sunt UE sau NATO, au imensă răbdare cu puștoaica figurantă care nu muncește, stă pe banii părinților și consideră că nimeni nu e de nasul ei. Problema este, dragă țară, că, deși în buletin ai cel puțin un secol, puțini ar zice că ai ieșit din adolescență. Hai la mulți ani și la mai multe aniversări lucide!

P.S: Când vă mai plângeți că imnul național e deprimant, reascultați vă rog Zdrobite Cătușe, o mizerie sinistră care ne-a servit cinci ani drept imn.

Încă 5 minute…

Posted by on 09 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

În regulă, și după?

Posted by on 28 Oct 2017 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

Next»