Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

2. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

(Sursa: SMBC Comics)

3. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

4. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

5. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”