Cum adică “să-i câștigi”?

Cum adică să-i câștigi?

Deși nu rezonez de nicio culoare cu serialul, trebuie să recunosc că plăcerea vinovată a lui Andrei Pleșu, Las Fierbinți, le mai nimerește uneori…

Nu mă înțelegeți greșit, am momentele mele de slăbiciune televizată, doar că ăsta nu e unul dintre ele. Cert este însă că, într-o seară când am deschis întâmplător televizorul (să mai aud un dezacord de la tribună, să mă mai amenințe o epidemie), am văzut un scurt promo pentru serialul mai sus amintit. În el, într-o bucățică de nici două minute, un scenarist a surprins perfect o atitudine românească absolut dureroasă…

În clip, două domnișoare urâțele (mă iertați, dar nu cunosc personajele) discutau, iar una spune dezamăgită că taică-su nu vrea să-i dea bani. Ba mai mult, i-a cerut chiar să „și-i câștige”. Auzind grozăvia, cealaltă întreabă foarte serios „Cum adică să-i câștigi?” și apoi înșiră tot felul de posibilități, de la a câștiga la Loto sau pariuri, până la păcănele și poker. Evident, niciuna din opțiuni nu era munca, așa că prima decide până la urmă să și-i câștige cerând de la tot satul.

Problema e că, dacă pui aceeași întrebare unui eșantion mixt de populație, vei constata că peste 50% nu consideră munca o soluție, ci ultima soluție. Știu că am mai scris despre subiectul ăsta și știu că n-are sens să mai dezvolt unele aspecte ale problemei: da, sunt perfect conștient că munca aia obsesivă și extenuantă pe care o promovează anumite personaje și pe care ne-a vârât-o pe gât comunismul nu poate fi benefică.

De fapt, există foarte puține persoane îmbogățite din muncă susținută – majoritatea au combinat sclipirea cu efortul inteligent. Pe de altă parte, dacă vorbim despre miliardarii altor meleaguri, vom găsi foarte puțini (includ aici și vedetele) care să nu muncească pentru propriul succes. Asta însă este o discuție „la nivel înalt”, despre oameni care își construiesc cariere și despre oameni care găsesc plăcere în propria muncă.

Noi vorbim despre o majoritate care muncește pentru că trebuie să-și acopere niște nevoi și cheltuieli. Cam asta e realitatea românească, indiferent de aspirații: chiar și când îți place ce faci, o mare parte a banilor tăi e destinată supraviețuirii. În condițiile de gen, îmi e greu să înțeleg scârba unor oameni de 25-35 de ani pentru muncă. Serios, uitați-vă cum titrează ziarul Adevărul o știre a unui site vecin…

(Știți ce a făcut nenorocitul? A muncit în propriul restaurant! A muncit!)

Multă vreme am crezut că „muncofobia” are legătură cu sechelele comunismului, menționate mai sus. Glorificarea muncii (manuale, în general) din perioada ceușistă a transformat-o pe prima într-o corvoadă, în ceva ce „te forțează ăia să faci”, motiv pentru care multă lume nu prea vedea o legătură între muncă, valoarea ei și propria devenire (asta poate pentru că nici nu exista una pe-atunci).

Acum 30 de ani munca nu contribuia la starea ta de bine, ci era doar o metodă de a te ține ocupat și cât mai departe de sferele gândirii sau ale revoltei. Câțiva angajatori fac ca lucrul ăsta să fie valabil și acum… dar ăsta tot nu e un motiv suficient pentru a glorifica parvenitismul.

O spun și pentru că, recent, un amic îmi spunea că nu mai găsește deloc studenți de anul I-II pentru o colaborare part-time în IT, decent plătită, amintindu-mi cât am alergat eu pentru colaborări de gen. Ați auzit de fapt destule povești de genul ăsta, de la fabrici care-și aduc cu autobuzul oameni de la zeci de kilometri, până la patroni care ajung să plătească dublu indivizi (și individe) care nu sunt calificați pentru a întoarce un șurub. Sigur, unii nu oferă condiții prea grozave, dar nici piața de muncă din România nu excelează.

Problema asta, ca multe altele, se leagă tot de o cultură socială sănătoasă și de educație în general. Tehnic, ea se leagă și de modelele noastre sociale, dar îmi e greu să cred că parveniții și putorile vor dispărea prea repede din sistem, mai ales că s-au înscris mai toți în același partid.

Practic, mai tot ce trebuie să facem este să evităm afișarea muncii ca pe ceva care „te ține ocupat” sau ca pe un supliciu și să insistăm pe aspectele care țin de devenire, dar și pe cele pragmatice, legate de profesionalizare. Cu alte cuvinte, trebuie să le spunem „ălora micii” că munca poate fi și o chestie faină, un mod fantastic de a învăța și o oportunitate să fie plătiți pentru ceva care chiar le place. Nu de alta, dar facultatea de „câștigători” are milioane de elevi și doar câțiva absolvenți.

P.S: Dacă știți totuși numerele la Loto, nu vă sfiiți…

4 Comments

  • Problema e ca te platesc cu un salariu de nimic. Poti face aceeasi munca in afara pe un salariu care iti permite sa traiesti decent.

  • Da, doar ca plecatul afara nu mai e un lux si multi chiar pot sa plece. Ideal ar fi sa fii decent platit in tara da, dar daca nu se poate, nu se poate. Problema ar fi si ca sunt foarte multi care viseaza la strainatate, fara insa a avea niste seturi reale de aptitudini, aptitudini care se pot dobandi foarte usor in tara.

  • Consider ca educatia trebuie inceputa in scoli si licee, atat legata de partea financiara, cat si de o serie de teste pentru a indruma spre o cariera potrivita, intrucat munca facuta din pasiune, nu e chiar munca, ci un hobby din care si castigi bani.
    Asa cum e ea, Romania nu trebuie parasita – afara nu e deloc viata buna (pentru cei mai multi) si avem multe exemple de familii destramate, de copii lasati acasa cu bunicii si care ajung sa isi faca de cap neglijati, de cei care stau acolo (afara) intr-o garsoniera 4…6 persoane sa imparta chiria sa poata trimite acasa 100 euro si de patronii care ii pun serios la munca…
    Interesanta aceasta licenta: “facultatea de „câștigători” are milioane de elevi și doar câțiva absolvenți.” pe care cred ca o voi cita 🙂

  • Culmea, am folosit citatul si intr-o prezentare recenta :))

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.