La banii noștri…

Am scris în repetate rânduri despre cum tarele tranziției ne-au făcut să căutăm mereu „chilipiruri”. Nu intenționam să mă repet, dar totuși…

Pot înțelege de ce o națiune cu un nivel scăzut de trai, încă traumatizată de relația cu un regim abuziv, ar avea o aplecare spre lucruri ieftine. E normal. Cu toate astea însă, în continuare nu înțeleg eterna raportare la „salariile noastre”.

Știți despre ce vorbesc. De fiecare dată când apare un produs sau serviciu bun, fie că vorbim despre un hotel de lux sau despre un spectacol exclusivist, cineva apare și spune că „nu e pentru banii noștri”, de parcă am avea nativ un drept la unele lucruri și cineva a îndrăznit să ni-l încalce. Sigur, e de calitate, dar dacă nu și-l permite Nea Grigore, să facă bine să plece de-aici!

Mai trist este că, pe lângă cei care ne recomandă alternative „mai bune” la fiecare produs (adica lucruri mai ieftine și în general mai proaste), există și conaționali care sunt în stare să facă praf un produs prin recenzii, doar pentru că e inaccesibil. iPhone la 5000 RON? Zero steluțe, că un salariu mediu e mult mai mic!

Sigur, o să spuneți, ăsta e doar un simptom al „strugurilor prea verzi”, al „caprei vecinului” și al altor boli care ne chinuie neamul. Ce mai, e doar o frustrare de moment a omului care nu-și permite un Maserati.

Foarte probabil că este, dar apariția argumentului ăstuia în orice tip de discuție și mai ales în cele care vorbesc despre furt și piraterie subliniază câteva lucruri care țin mai degrabă de maturitate, nu de statut material. Se pare că încă nu înțelegem că…

Divertismentul nu este un drept. De fapt, e cam spre vârful piramidei, alături de alte nevoi „creative”. De-asta nu e „normal” ca tu să poți vedea gratuit ultimele filme din cinematograf și nici nu e „normal” ca o zi la un resort cu spa să coste cât o zi pe vremuri la Olimp. Asta ne duce la o altă problemă…

Nici luxul nu este un drept, chiar dacă el a rămas o năzuință națională. De-asta avem atât de mulți conaționali care trăiesc în garsoniere confort trei, dar conduc mașini de zeci de mii de euro. Tot de-asta aceiași conaționali se vaită mereu că e scumpă benzina.

În esență, serviciile sunt tot „produse”. Cineva muncește pentru ele, fie că e vorba despre un artist, fie că e vorba despre sute de angajați care încearcă să-ți facă viața mai bună pentru câteva ore sau zile. E greu de înțeles cât multe salarii se plătesc pentru 10 minute de peliculă, dar e clar că „e scump abonamentul la Netflix” și că „ăia au bani oricum” nu sunt argumente bune pentru furt.  Că veni vorba de furt, noi…

Încă trăim într-o cultură a micii afaceri. Motivul pentru care atât de puține (dar notabile) start-up-uri românești decolează este lipsa de viziune. Nu investim, nu planificăm pe termen lung și din motivul ăsta nu ne gândim ce plusuri ne-ar putea aduce o achiziție. Ne interesează doar „cât costă acum”. Am mai spus-o și au mai spus-o și alții: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase.

Trebuie să cerem salarii mai mari, nu prețuri mai mici. Un concert al unei trupe mari costă cam tot la fel și în Paris și la Timișoara. Un artist valorează la fel, indiferent de „banii noștri”, adică de salariile din România. Faptul că nu ne permitem lucruri pe care alții le consideră „de bază” și faptul că nu avem o clasă de mijloc funcțională sunt rezultatul interacțiunii cu un stat malign, nu o consecință a sărăciei.

Altfel, în ciuda sutelor de mii de pagini de literatură de „self-help”, ar trebui totuși să recunoaștem un adevăr pe care până și știința l-a validat. Banii chiar îmbunătățesc calitatea vieții. Ca să vezi!

P.S: Am mâzgălit articolul ăsta de pe telefon, deci dacă vreți să citiți ceva mai fain, vă pun la dispoziției studiul ăsta excelent despre invidie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts