Supermarket de cartier. Îmi aștept de trei minute restul. Ce să-i faci, „nu merge POS-ul”! În spatele meu s-a format o coadă de oameni plictisiți, toți cu portofelele la vedere, toți pregătiți să schimbe bucăți de plastic pentru plastic la bucată.

Acum o săptămână, o colegă ne împărtășea surpriza de a putea plăti peste tot cu telefonul sau cardul, inclusiv pentru cafeaua de dimineață… în Norvegia. Evident, era vorba despre ceva ce norvegienii rezolvaseră cu ani în urmă. Cu mici excepții am văzut același lucru în mai toate țările Europei de Nord. Localitate germană de la poalele munților? Acceptăm inclusiv card de credit! Orășel industrial din Polonia? Sigur că puteți plăti contactless!

Sunt convins că nimic din paragraful anterior nu vi s-a părut surprinzător, mai ales dacă trăiți într-unul din orașele mari ale României, unde lipsa POS-ului poate fi subiect de plângere. Totuși, în majoritatea orășelelor de provincie, bancomatul e în continuare un liant necesar între banii de pe ecran și banii din buzunar.

De ce nu merge și la noi sistemul? Mulți ar spune că e vorba despre reticența la tehnologie sau despre lipsa tehnologiei în sine. Dacă însă ar fi numai asta, băncile ar fi rezolvat de multa vreme problema: se pricep atât la campanii de informare, cât și la a băga pe gât comercianților și utilizatorilor tehnologii mai mult sau mai puțin utile.

Nu, băncile nu au pus la dispoziție tehnologii contactless și online banking mai devreme (cu mici excepții, precum ING) din cauza vreunei limitări tehnologie. Nu, băncile pur și simplu nu au avut publicul care să le amortizeze investiția. La noi, neîncrederea în „banii virtuali” are motive ceva mai relevante pentru anomia care ne caracterizează.

1.Neînțelegerea economiei. Frica de bănci e un fenomen destul de vechi, fără legătură directă cu România. Frica de tot ce înseamnă economie este însă specifică națiunilor mici, națiuni care s-au considerat mai mereu înșelate la masa istoriei. Oamenii speriați de crize preferă să-și țină banii fizic la saltea, în loc să participe la sistem. Lucrul ăsta ar fi util, dacă valoarea banilor n-ar fi exact aceeași, fie că sunt tipăriți, fie că apar pe un extras de cont. Dacă sistemul cade, „valoarea” dispare.

Din păcate, refuzul de a pricepe niște lucruri nu se traduce și într-o precauție sporită. Aceiași oameni care vă spun cu mândrie că își țin economiile acasă sunt, din păcate, aceiași care semnează contracte de credit aiurea sau participă la scheme piramidale. Nu avem încredere în bănci, pentru că nu înțelegem de fapt cum funcționează. Nu le înțelegem, dar credem că le-am fraierit.

2.Neîncrederea în stat. Trecând peste faptul că suntem prizonierii unui stat cleptoman și antagonic, adevărata problemă în cazul digitalizării este lipsa unor plase de siguranță. Nimeni nu poate cu adevărat conta pe stat și pe legislația lui să medieze eventualele dispute, așa că tot ce rămâne de făcut este să privești cu suspiciune la oricine îți cere cardul pentru o „mică tranzacție” – fie că e un serviciu digital, fie că e oficiul ANAF.

Până la urmă, să nu uităm că actuala conducere a statului vrea să naționalizeze pilonul II de pensii, adică un pilon construit special pentru a ne proteja de incapacitatea statului de a ne gestiona banii!

3.Corupția și evaziunea. Tranzacțiile făcute printre POS sunt mai greu de ascuns, atâta tot. De-asta chioșcul de la colț, deși are sute de oameni care-i trec pragul, nu are „cu cardu’” și îți dă bon numai uneori (și ăla non-fiscal). De asemenea, chiar dacă după Panama Papers nu ați zice că e așa, o șpagă intrată în sistemul bancar poate fi blocată mai ușor decât una transformată în terenuri, apartamente sau caltaboși.

4.Sărăcia. Am explicat pe larg de ce sărăcia lasă urme profunde în mentalitatea unui individ și, implicit, în cea colectivă. Un om care toată viața a fost pe minus și care deodată reușește să pună ceva deoparte nu se va gândi la un cont de economii sau la o investiție. Nu are de ce. Va vrea să „păstreze” și să „aibă” pe loc, neștiind când îl va lovi iar norocul. În niciun caz nu va înțelege necesitatea de a plăti un comision lunar din „banii lui” (sau banii ei).

Economisirea este pentru un om crescut în condiții modeste ceva ce se construiește prin abstinență financiară și zgârcenie, nu prin grijă și investiție. Reflexul de a lua cu ambele mâini și de a striga din toate puterile „al meu” nu dispare cu vârsta.

 

(Sursa Imaginii)

 

5.Frica. Nu, nu-i vorba despre frica de furt sau despre spargerea contului. Aia e naturală și oricum oamenii se vor proteja tot la suprafață. În cazul românilor vorbim și despre o frică de eficiență. Dacă totul s-ar întâmpla online sau prin câteva validări la un automat bancar, inutilitatea sistemelor existente ar fi mai vizibilă. Ca oameni care n-au mai văzut de ani de zile un „casier”, cozile pentru „plătit curentul” vi se par aranjamente distopice. Din păcate, pentru unii, ele sunt echivalentul grupurilor de Facebook: ocazii de a socializa pe parcursul întregii zile. În plus, gândiți-vă câte joburi ar dispărea dacă lumea ar înțelege că cele șapte drumuri săptămânale la bănci și ghișee s-ar putea rezolva din câteva click-uri.

Sigur, la asta se adaugă și paranoia, însă oameni care urlă că vor fi microcipați există în toate țările, inclusiv în cele unde oamenii chiar sunt microcipați. Pe lângă ei, există și oameni cât se poate de raționali care simt nevoia de concret: își doresc ca lucrurile pentru care muncesc să fie cumva tangibile. Lor li se adaugă și cei profund îngrijorați de propria siguranță și intimitate. Toate grupurile ăstea reprezintă însă o minoritate. Lipsa educației economice, neîncrederea, corupția, sărăcia și frica sunt piedici mult mai mari în calea unui viitor financiar sănătos.

Problemele amintite până acum se resfrâng asupra tuturor tehnologiilor din sectorul bancar, de la carduri contactless, la tranzacții online sau cipuri NFC. În plus, dacă tu nu ai încredere într-un transfer matematic, cum să-ți cer să plătești un abonament lunar la un serviciu digital? Cum să îți spun că e în regulă să achiți dinainte un produs comandat online și că nu e nevoie să stai cu teancul de bani la ușă?

Per total, dacă asta ar afecta doar populația locală, tot n-ar fi o problemă. Ne-am rezolva toate tranzacțiile live, prin troc. Un plin de benzină? Super, te costă doi purcei de lapte! Problema e când se rătăcește câte un turist străin prin faimoasele noastre stațiuni și constată stupefiat că nu poate lăsa bacșiș de pe card. Atunci e momentul în care vedem exact unde suntem. Omul ăla nu poate face ceva considerat normal în alte țări. Singura problema e că nu tehnologia îi lipsește (ceva ce poate lipsi din multe locuri), ci cadrul mental care să accepte un bacșiș nemototolit.

Din păcate nu vom rezolva problema asta prea curând. Nu o vom rezolva pentru că nu vrem să o rezolvăm sau nu vrem să credem că e problemă. Pentru că suntem… noi! Da… da, doamnă, e în regulă! Dați-mi un loz dacă n-aveți doi lei!

P.S: Dacă sentința, fie și temporară, dată lui Dragnea a avut darul de a uni opinia publică, caricatura franțuzească din săptămâna anterioară ne-a arătat din nou că stăm puțin mai bine cu simțul umorului decât cu cel al penibilului.