Daddy Issues

De mai bine de un secol, România e într-o competiție. Una în care țara câștigătoare primește un abonament nelimitat la psiholog.

Despre dezechilibrele noastre ca popor și despre relația cu propria identitate am mai discutat. Nu e nevoie să înșir din nou apucăturile românului autentic. Dacă ne uităm la noi cu sinceritate, le vom descoperi, indiferent de câtă educație am fi așezat pe deasupra. Există însă un complex de care aș vrea tare mult să scăpăm pentru că, pe termen lung, e singurul capabil să ne distrugă.

E o afecțiune specifică națiunilor mici, fie că-și fac veacul în Balcani, prin Africa Centrală sau în America de Sud. Este vorba despre banalele, dar dureroasele „Daddy Issues”.

Tradus de anglofonii noștri drept „Probleme cu Tăticul”, acest set de afecțiuni nu are un corespondent clinic, pentru că nu vorbim despre un concept medical. În psihologie, el ar corespunde Complexului Tatălui și parțial complexelor lui Oedip și Electra. Pentru a nu vă plictisi, aș putea spune că Problemele cu Tăticul se referă la raportarea față de o figură de autoritate paternă. O astfel de patologie implică atât nevoia obsesivă de mentori și de autoritatea lor, dar și o competiție continuă și dorința de a le lua locul.

Într-un alt registru, când un student figurant îi zice unei puștoaice că are „Daddy Issues”, putem spune că o acuză de nevoia obsesivă a unui partener autoritar, în general mai în vârstă și eventual mai „înțelept”. Tot aici intră și greșelile pe care respectiva puștoaică le-ar putea face în cuplu, inclusiv acceptarea unor hibe de caracter care-i amintesc de figura paternă. Chiar dacă privește în general sexul feminin, această ultimă definiție (una „golănească”) este cea care ne afectează în mod direct. Nu că ar fi suspectat cineva România de „bărbăție”.

Vedeți voi, primul exercițiu real de democrație din țara noastră a venit pe undeva prin 1996. Că n-am avut cu cine-l face, e total altă discuție. Din 1859 până în 1996, România a fost condusă de tătuci, nu de „boieri” și în mod clar nu de popor. Pentru că micii istorici din spatele tastelor se vor irita, voi trece rapid în revistă colecția de conducători autoritari ai țării.

Primul ar fi Alexandru Ioan Cuza, de profesie domnitor reformator, cu viziuni liberale, spun unii. Lui îi datorăm reformele care au adus principatele din stadiul de haznale medievale în cel de țară (cât de cât). Principala acuzație a detractorilor lui? Dictatura. E puțin probabil ca domnitorul să fi fost un „dictator”, în sensul modern al cuvântului, dar având în vedere sistemul de vot și legislația proaspăt inventată, nici lider democratic nu putea să fie.

Apoi a urmat monarhia. Dacă pretenția unei monarhii moderne e mai degrabă un exercițiu retoric, primul sistem monarhic al României ne-a dat totuși doi conducători peste medie, ambii născuți în Germania. Sigur, mulți ar argumenta că aveam totuși guverne (dominate de familiile boierești, în frunte cu Brătienii) și că monarhiile erau totuși constituționale, până la dictatura lui Carol al II-lea. În regulă, doar că asta nu înseamnă că la nivel social și legal suveranii nu erau niște „tătuci”, cu prerogative absolute în chestiunile vitale.

Aici, Wikipedia citează din Joseph Roucek, un sociolog interbelic: „În România […] deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-a alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.”

Acum că am lămurit-o cu monarhia, putem trece la Mareșalul Antonescu, primul dictator pur-sânge al României. O să ignor complet politicile dezastruoase ale omului și o să trec direct la problema politică. Antonescu adusese monarhul legal la stadiul de paiață și, în 10 iunie 1941, în urma unei discuții cu Hitler la Munchen, Antonescu a fost recunoscut drept „comandant suprem” al României. Altfel, titlul cu care-i plăcea să fie adresat era cel de „conducător al statului”.

În detaliile comunismului nu are sens să intrăm. În ciuda organizării unor alegeri de fațadă, regimul din România n-a avut niciodată pretenția de a fi unul democratic. De la Petru Groza, la Gheorghiu-Dej și Nicoale Ceaușescu, liderii comuniști au primit titulaturi diferite, însă adevărul e că au fost același lucru. Niște tătuci. Ultimul dintre ei, Nicolae Ceaușescu transformase fățiș ideea de dictatură în titulatură. Idolul mămăicilor supărate fusese “secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate”.

Primele alegeri de după Revoluție n-au fost altceva decât agitarea unei mase de români domesticiți și abuzați. Una de care a profitat un individ ale cărui apucături dictatoriale au fost mai mult decât evidente. Totuși, dacă n-ar fi existat episoadele numite Mineriade, poate că Ion Iliescu ar fi putut cumva păcăli istoria, ascuns în spatele unui despotism pasiv și parșiv.

De fapt, comportamentul bunicuței este cel care a validat alegerile din 1996. Departe de a fi fost liber, respectivul exercițiu democratic a avut totuși un rezultat concret. A fost prima dată în istoria țării când un dictator român a fost înlăturat prin vot. Că slabului și bărbosului nostru conducător i-a urmat apoi tot fostul dictator și apoi un alt individ cu intenții chestionabile este, din nou, altă discuție.

Stop! o să-mi spuneți. Și ce-i cu toate astea? Nevoia de ierarhie este naturală, iar în cazul românilor, un popor dominat de frici religioase și obsesii naționaliste, era normal ca liderii să-și asume și rolul de „tătic”. Poate că era, dar uitați-vă puțin la relația dintre români și tăticii lor, în comparație cu relația dintre alte popoare și tații abuzivi care le-au condus. Întrebați un francez destupat la minte dacă-l admiră pe Napoleon. Mergeți la un neamț cu minim zece clase și vedeți dacă-i găsește vreun punct bun lui Hitler.

În România? Deși Cuza avea mii de detractori în țară iar Carol I era să fie înlăturat după episodul numit Republica de la Ploiești, imaginea lor istorică e aproape imaculată. Puțină cercetare ar arăta că, pe lângă extraordinarele lor realizări, oamenii ăștia au fost… doar oameni, atrași de beția puterii și magia corupției. Poți ierta însă admirația pentru primii noștri lideri. Până la urmă, ea e prezentă la orice popor.

Dar cultul lui Antonescu, răsărit după Revoluție? Adorația pentru un antisemit convins, responsabil pentru varianta locală a Holocaustului și pentru dezastrele militare din epocă e greu de înțeles. Indiferent de cât de corect, disciplinat sau demn în fața morții ar fi fost, Antonescu și-a folosit arbitrar puterea. Încă mai grav este respectul pentru Nicolae Ceaușescu, un simbol al tiraniei în Europa de Est. Vorbim practic de dorința de a reveni la domnia luminată a unui cizmar. În final am putea să-i amintim și pe tinerii care-l apreciază sincer pe Ion Iliescu, deși nu i-au văzut vreodată zâmbetul de psihopat la TVR.

Românii nu doar că par afectați de așa-zisele „Daddy Issues”, dar și-au și interiorizat complet comportamentul ăsta. Deja nu mai vorbim despre o problemă, ci despre o normă socială. Ce îți spune un român verde, pus în fața neglijenței celor pe care „i-a ales”? Același lucru: Cum nu vii tu, Țepeș Doamne… versuri, scrise, culmea, de un anti-monarhist cu viziuni socialiste.

Românii nu pot supraviețui fără un tătic. De-asta Carol al II-lea s-a putut întoarce pe tron în aplauze. De-asta modelul prezidențial impus de Ion Iliescu și abordat parțial și de Băsescu e un model care nu va dispărea prea curând. De-asta Klaus Iohannis nu va avea niciodată cu adevărat votul popular: pentru că neamțul, fraier ca toți străinii, a citit Constituția. Printre rânduri, omul a obsevat că România e o republică semiprezidențială și că el, președintele, n-are puteri divine.

Sigur, așa cum bine argumentau doi prieteni pe Facebook, Iohannis ar putea încerca să educe și să umple un gol social. Ar putea încerca, dar dacă el nu corespunde arhetipurilor noastre, va fi privit exact ca un tată vitreg: simpatic, dar fără autoritate. Prin urmare, nici nu prea încearcă. În plus, dacă o să continuăm să-i cerem imposibilul, s-ar putea să ne trezim că nu se mai întoarce din următoarea vacanță.


(Editare bazată pe o imagine Adevărul)

Românii sunt mai puțin interesați de golul social, cât sunt obsedați de golul de putere, de dorința aproape obsesivă de a avea un „conducător puternic”. Poate de-asta și votează cu furie la prezidențiale, ca apoi să ignore complet alegerile locale și pe cele parlamentare, alegerile care contează de fapt în România. Noi vrem tătici care să ne spună ce să facem, nu frați și surori care să ne ajute să construim.

De-asta, în ciuda stivei de dovezi împotriva lui, Dragnea este încă un conducător plăcut de electoratul lui. De altfel, individul nici nu s-a sfiit vreodată să-și spună „Daddy”. E un rol în care l-au urcat colegii de partid și votanții, nu unul în care s-a născut. Într-un partid cu un tată absent, prima dovadă de putere, mascată de un discurs „afectuos”, a fost suficientă să nască un lider. Din nou, vorbim despre un vot freudian.

La nivel individual, așa numitele „Daddy Issues” îl fac pe subiectul lor să fie mai puțin atent sau atentă la partenerii și prietenii aleși și mai susceptibil la abuz. La nivel de popor, efectul e exact același. Nevoia de o „mână de fier” în care să ne lăsăm destinele ne face să ignorăm mai ușor abuzul și să permitem unor indivizi agresivi și limitați să acceadă la putere. Ne face să nu vedem dezastrul de lângă noi, convinși fiind că vine tata și rezolvă. Într-un final, nevoia noastră de figuri paterne ne face să avem exact tăticii pe care-i merităm.

P.S: Știu că și națiuni mai mari au ales lideri pe baza unei frustrări similare, SUA fiind un exemplul bun. Diferența dintre noi și ei este că ei au făcut deja primul pas terapeutic: au recunoscut că au o problemă.

12 Comments

  • De asemenea, e de remarcat ca problema e una de sociologie, nu de psihologie 🙂

  • Side note: la un moment dat, în timpul scandalului cu acoperiții ruși din SUA, un american din branșă spune așa: nu e 100% important cu ce informație a venit un împricinat la oamenii Rusiei; cu adevărat important este ca personajul să corespundă ideilor rusului despre un turnător. Să le dea un motiv plauzibil pentru care el ar vrea să trădeze. Spre exemplu, ”că e un tip lacom, hrăpăreț și gata de orice ticăloșie pentru bani, că a plănuit să intre într-o carieră la Stat numai cu gândul de a turna și fura”. Asta e o caricatură, un personaj de-al lui Sergiu Nicolaescu în ochii noștri. Dar ei au fost dresați timp de generații să umble după așa ceva (capitalistul veros, putred și ticălos), și asta e una din figurile în ale căror vorbe sunt dispuși să creadă.

    Câteodată e destul de comic să vezi cum românii de toate sexele caută să își pună în frunte un fel de Vlad Țepeș – aproape la fel de suspect ca modul în care femeile românce caută întotdeauna un tip mai redneck atunci când vor o relație stabilă și conservatoare 😀

  • Da, da, baiatul “rebel” pe care sa-l imblanzeasca ele. Ca sigur redneck-ul ala o sa se lase de baut si batut femei cand o sa vada ce doamna autentica are langa el!

  • Americanul și rusul mai sus pomeniți (adică 2 personaje de banc din 1968 reînviate ca Austin Powers în 2018) ar fi zis așa:

    Redneckul nu se va lăsa de băut și bătut femei, chiar dacă ar avea-o lângă el pe Angelina Jolie. Dar nici geekul internaut nu se va lăsa de threesome, escorte, World of Tanks, erotica.ro, World of Warcraft și Youporn. Niciodată. Nici dacă ar fi mormon și le-ar avea lângă el în același timp pe Angelina Jolie, Catherine Zeta Jones și Sharon Stone.

    Ceaușescu era cizmar, țăran, redneck, incult, dar nu era David Bowie și nici Charlie Sheen. La Constanța se fabrica Pepsi și nu jointuri ca la olandezi. Iar Bucureștiul avea Gara de Nord și Buzești, dar nu Cartier Roșu, chiar și sub o guvernare roșie.

  • Stai, revine Austin Powers? Habar n-aveam 🙂

    Pai ce e asa rau la World of Tanks si Youporn :))? (Bine, WoT ar merita inlocuit cu jocuri mai interesante, dar e si ala un hobby).

  • Hai s-o întrebăm pe bunica de la țară (indiferent a cui bunică) ce e așa de rău – ar fi zis Coalizații Familiști.

  • Dar hai sa ne intrebam inainte pe noi de ce mai exista “satul traditional” in 2018? Cui ii serveste? Sa ne intrebam de ce Biserica mai are vreo putere si de ce naiba mai vorbim despre “nationalism” care despre ceva ce merita sa existe? Sigur, ne-am intreba degeaba, ca lumea e asa cum e, nu cum viseaza filosofii ambelor parti ca ar trebui sa fie…

  • Satul tradițional din 2018 nu e tradițional, așa cum nu era în 1978. Moromete era mort și îngropat, publicul nu mai era format din ”țărani” adevărați, ci mai mult redneci.

    Dar e o mică diferență între a fi redneck la uzină în 1978 și a fi redneck la blocurile gri în 2018… după 12-15 ani în care un procent însemnat din populația ”tradițională rurală” a bătut centurile din Barcelona sau Viena după 12 noaptea. Cu știința familiei de acasă. Și a cartierului. Și a satului.

    Proliferarea sectanților cu batic și fuste lungi sau a anti-vaccinatorilor mâncători de frunze are în spate o frustrare, dar nu una provocată de bani. E vorba de pierderea relațiilor sociale tradiționale, a împărțirii pe caste.

    Ce spunea PCR în 1988? (Inclusiv prin posterele afișate la policlinicile de cartier? 😉 ) Că e necesar ca oamenii să respecte regulile familiei tradiționale ca să (nu fie sancționați de șefi și să se) păzească de boli.

    Ce spune Coaliția pentru Familie în 2018? Monogamia este esențială pentru pacea socială. Altfel se creează un dezechilibru intre masculii care au resurse și cei care nu. Asta va lăsa o mulțime de tineri fara femei și fără perspectiva de a avea vreuna. In acel moment apare revolta și societatea se destramă.

  • Sunt de acord cu tine, dar asta tot nu raspunde la intrebare: De ce ar mai avea Romania nevoie de el acum? Sigur, putem intelege de ce mai au nevoie de el politicienii nostri, dar noi? Astia care stim ca lucrurile nu sunt in regula, dar in acelasi timp aparam “traditia”?

    Mama cum e posterul ala! Stiam de ele, dar pe-asta in mod special nu-l vazusem. E o comoara…

    De acord si cu ce spui despre mijloacele de coercitie sociala (coeziune, ar zice aparatorii lor). Totusi, progresul se face tocmai prin promovarea masculilor alora care au minimele resurse sa-si duca mai departe genele.

  • ^Interesant cum unul dintre postere spune “Infidelitate – SIDA” intr-o tara unde SIDA se lua pe-atunci cel mai des din spitale, de la ustensilele si sangele contaminat.

  • Este pe departe cel mai bun articol pe care l-am citit pe aceasta tema! Felicitari.

  • Multumesc, desi nu stiu cate s-au mai scris :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.