Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Orci, Supereroi și Tenis

Posted by on 04 Feb 2018 | Tagged as: Filme & Carti

Din fericire pentru cititori, ultimele luni au însemnat o scutire de la articolele despre filme, atât de pe blog, cât și de pe site-uri mai titrate, cu care mi-am încheiat colaborarea…

Din nefericire, urmează exact un astfel de articol. Producțiile înșirate aici nu sunt foarte noi, dat fiindcă multe au fost văzute înainte de „dispariția” mea temporară, pe când altele au fost vizionate ulterior, la o distanță sănătoasă de data lansării. Dacă sunteți familiari cu titlurile, puteți citi următoarele rânduri cu scopul de a vă enerva. Dacă nu le-ați văzut, acest text vă va convinge că n-ați pierdut nimic.

1. Cu Șanse să vă Placă

Three Billboards Outside of Ebbing, Missouri (2017)

Titlu lung, pentru hipsteri? Bifat. Intrigă lacrimogenă? Bifat. O mamă singură își răzbună fiica ucisă. Actori mari, obișnuiți cu filmele de anduranță? Bifați-i și pe ei, începând cu Woody Harrelson, Frances McDormand și Sam Rockwell. Nominalizări la Oscar? Bifate și ele. După toate aparențele, filmul ăsta urma să fie o lălăială clasică de Oscar, genul de film creat pentru a umple rastelul. Din fericire, Three Billboards chiar e o producție memorabilă, o combinație brutală de dramă, film polițist și comedie neagră. Foarte rar mi s-a întâmplat ca un film cu o descriere „de manual” să mă țintuiască pe scaun cu orele. Bonus: bifați-l și pe Caleb Landry Jones, un puști care apare și în Get Out, primul horror cvadruplu nominalizat la Oscar.

Battle of the Sexes (2017)

Spre deosebire de titlul anterior, filmul ăsta avea toate șansele să fie memorabil. Celebra partidă de tenis dintre Billie Jean King și bătrânul Bobby Riggs a depășit cu mult granițele unui meci demonstrativ. Scopul ei a fost să demonstreze „definitiv” superioritatea masculină în sportul cu paleta! Prin urmare, Battle of the Sexes putea fi multe lucruri: o comedie spumoasă, o dramă sportivă sau, de ce nu, o demonstrație deșteaptă de feminism. Pe ce irosește însă regizorul Jonathan Dayton 50% din film? Pe relația de lesbianism dintre Billie Jean King și coafeza ei. Serios. Dacă în cazul jucătoarei reale, episodul a fost trecut sub preș (până când Billie a fost pregătită să și-l asume), Battle of the Sexes a decis să-l transforme într-o piesă centrală, sperând probabil într-o nominalizare la Oscar pe „criterii minoritare”. Din păcate, niciun comitet nu a trecut cu vederea modul în care talente precum Steve Carell sau Emma Stone au fost ignorate în film. Până și Sarah Silverman merita mai mult. În concluzie, chiar dacă subiectul istoric și decorurile salvează filmul de la a fi prost, nimic altceva nu o mai face.

1922 (2017)

O ecranizare după Stephen King, ușor de găsit pe Netflix. Ca multe dintre poveștile maestrului și 1922 se învârte în jurul unei crime, acțiunea mustind de referințe la alte cărți similare ale lui King. Povestea e bunicică, Thomas Jane joacă bine, însă singurele lucruri care strălucesc în 1922 sunt decorurile. E un film relativ scurt și plăcut vizual care ridică totuși o serie de întrebări despre ce înseamnă cu adevărat un „blestem”.

War Machine (2017)

Bazat pe un efort jurnalistic semnat de David Michod, War Machine spune povestea unui general venit să „salveze” imaginea SUA în războiul din Afganistan. Filmul pune pe tapet câteva nume mari, începând cu Brad Pitt, Ben Kinglsey, Anthony Michael Hall și Tilda Swinton, pe care le completează cu actorași precum Topher Grace și Will Poulter. Personal, am apreciat atât tema cât și execuția lui War Machine: e un film cu idei contradictorii, fără o miză reală, cam ca războiul „împotriva terorii”. Din păcate, criticii i-au imputat ritmul lent și plictiseala ce se instaurează rapid și, de data asta… nu pot să îi contrazic.

Gerald’s Game (2017)

Tot Stephen King, tot Netflix. Gerald’s Game e o ecranizare destul de fidelă a cărții cu același nume și, pentru privitorul obișnuit, e mai puțin un film horror sau psihologic, cât e un recital actoricesc al Carlei Cugino. După o serie de filme nu tocmai impresionante, actrița ne arată că nu e doar o femeie atrăgătoare, ci și o actriță cu un imens potențial, irosit în roluri de mămică sexy. Altfel, pentru cei nefamiliarizați cu romanul, Gerald’s Game este povestea unui cuplu difuncțional care încearcă să-și reînnoade relația printr-un wekeend de sex dubios, într-o cabană izolată. Ca în orice roman al lui Stephen King, acțiunea degenerează în psihoze, halucinații, morți subite și puțin supranatural. Singura mea nemulțumire față de film este eliminarea unor personaje secundare din carte. Altfel, la fel ca 1922, și Gerald’s Game face o trimitere directă către alte cărți ale lui King (Dolores Claiborne în special).


(“Uncuff me and stop calling yourself fucking Daddy!” – Sursa)

 

Little Evil (2017)

O parodie Netflix dupa The Omen, cu Adam Scott și Evangeline Lily, adică cu tipul ăla bărbos și iritant și gagica aia care seamănă cu Liv Tyler. În film mai joacă și câțiva veșnic actori de rol secundar, precum și câțiva comedianți americani, dar asta e mai puțin relevant. Ce e important este că, folosind o intrigă foarte subțire (un tată vitreg află că fiul lui e Antihristul) și câteva gaguri de salon, Little Evil reușește să fie totuși un film plăcut. Mai mult, pe parcurs, producția atinge și niște probleme sociale pe care alte titluri le tratează cu mănuși. Bunicel, de văzut într-o duminică relaxată.

Going in Style (2017)

Un film cu Michael Caine, Morgan Freeman, Alan Arkin, Cristopher Lloyd și, în rol secundar, cu un scenariu de mâna a doua. După câțiva ani de sărăcie și o pensie anulată, câțiva moșuleți simpatici se hotărăsc să jefuiască o bancă. Cam asta e tot. Going in Style nu e nici prea amuzant, nici prea bun. Din fericire, nu e nici un film prost, dar asta doar datorită actorilor de clasă implicați în el. Continue Reading»

Berceni Commando

Posted by on 20 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru cei familiarizați cu domeniul, marketingul abundă de termeni militari, de parcă toți practicanții sunt mereu cu un picior pe linia frontului.

Printre campanii, obiective, poziționări și ofițeri, există și câteva noțiuni concrete pe care insistă mai toți profesorii și profesioniștii. În categoria asta intră și cei doi termeni pe care o să-i găsiți în orice prezentare: tactica și strategia. În cazul lor, importantă nu este definiția clasică, ci diferența de sens. Lucrul ăsta devine evident în momentul în care ieșim din domeniul marketingului și intrăm în domeniul mai larg al… vieții.

Înainte de a ne scufunda în cotidian, voi aminti rapid definițiile celor doi termeni. Provenită din grecesul stategos (conducător al armatei), strategia se referă la un set de manevre necesare atingerii unui scop. Strategia este întotdeauna pe termen lung, e adaptabilă și implică mai multe resurse. Tactica, un termen provenit tot din vechea greacă, taktikos (potrivit pentru comandă), reprezintă un plan pentru atingerea unui obiectiv imediat. O strategie poate implica mai multe tactici.

Să spunem că vreți să vindeți un produs de nișă. O strategie ar fi creșterea cotei de piață a întregii categorii până la finalul anului. O tactică pentru asta ar fi elaborarea de pliante informative. Dacă exemplele din zona asta nu vă plac, ne putem întoarce în zona războiului. Strategia sunt mișcările frontului, desenate de general în camera de comandă, pe când tactica este ce face sergentul când decide ca ai lui să nu atace prin tranșeu, ci prin spatele tancurilor. Prima e un deziderat pe termen lung, pe când a doua are efect imediat.

Și acum, că am stabilit asta, am și eu o întrebare. Voi, ca studenți, angajați, pensionari, freelanceri sau patroni din România, când ați făcut ultima dată o strategie? A mers? Vă întreb, pentru că, deși țara noastră n-a fost niciodată un rai al strategilor, ultimul an pare să fi interzis cu totul meseria asta.

V-ați pus deoparte bani în mai mulți piloni de pensie? Nasol. Un stat avar și înfometat se pregătește să-i desființeze sau să-i transfere în diverse conturi. Vă gândeați ca în 2018 să vă concentrați pe propriile proiecte și să trăiți din ele? Cam greu, având în vedere că formularul 600 vă obligă să achitați banii pe care nu i-ați făcut. Sau poate voiați să vă luați o casă. Poate chiar ați economisit bani pentru ea și ați anticipat eventualele greutăți. Dar fluctuația monedei și creșterea ROBOR ați anticipat-o? Pfft, halal generali!

Deși exemplele de mai sus indică un mediu deloc propice pentru strategie, vina pentru pierderea unor bătălii aparține atât generalilor, cât și soldaților. O primă problemă vine din bagajul acumulat de-alungul deceniilor de comunism și tranziție. Ele au transformat orașe întregi în pepiniere de tacticieni.

Pe timpul tovarășilor totul era „simplu”. Exista o singură strategie catastrofală, valabilă pentru toată țara. Tactica era să îți asiguri supraviețuirea zilnică, să adaugi un os de pui supei de prânz. Din păcate, nu am scăpat definitiv de apucăturile de-atunci. Sunt aceleași mecanisme de supraviețuire pe care le discutam când spuneam că sărăcia nu naște lideri. Aceleași care apar în discuție când românii sunt acuzați că nu economisesc. Păi cum să pui deoparte surplusul de luna asta, când tu ești disperat că poți falimenta în fiecare moment? Las-o naibii de strategie, tu mănâncă tot din farfurie!

Disperarea de a avea nu se pupă cu viziunea pe termen lung. E o problemă de sărăcie, dar și o problemă de educație. E motivul pentru care un partid format din oameni săraci cu duhul, adorat de oameni săraci cu portofelul, nu va fi capabil în veci să elaboreze strategii. Din păcate, nici măcar un lider puternic n-ar putea executa strategii în România și de-abia acum ajungem la problema „generalilor”.


(Imagine împrumutată de aici.)

Planificarea strategică e o disciplină în sine, dar nu e suficientă. Ca un general să aibă vreo șansă de a-și implementa planurile, e nevoie ca subordonații și cei din jurul lui să-și execute tacticile. Ei bine, pe lucrul ăsta nu poți conta în România, iar exemplele anterioare o demonstrează. Sunt mulți care ar spune că avem nevoie de strategii mai bune sau de strategii pur și simplu, dar câți ar putea să le și implementeze? Să mai luăm un exemplu.

Să zicem că strategia ta e să extinzi parcul auto al firmei tale de transport cu două mașini, până la finalul anului. Pentru asta, ar trebui să ai o creștere a profitului net cu 20%. E în regulă. Ai prognozat o creștere mai mare, însă vei miza pe minimul necesar. Ce n-ai prognozat este o schimbare brutală a sistemului de impozitare. Surprins ai fost și de reintroducerea taxei auto și de creșterea prețului la combustibil, cu mult peste variația obișnuită. Ah, și îl știi pe tipul care ți-a declarat în scris că veți avea 12 transporturi în 2018? Se pare că nu sunt chiar doisprezece, ci vreo șapte și omul n-ar vrea să fie toate cu acte. Între timp, ăla mic a luat o rujeolă de la școală, că e plină clasa de hipsteri anti-vaccin. E puțin urgent și puștiul trebuie tratat la privat…

Sigur, nu doresc nimănui astfel de evenimente, dar sunt lucruri care s-au întâmplat și se pot întâmpla. Problema este că ele se întâmplă într-un an de Germania, Belgia sau Franța… și într-o singură lună de România. Într-o lună, strategia ta gândită pe cifre și cu fonduri de amortizare s-a dus naiba. Într-o lună, prețul unui bun de consum, altfel stabil, s-a dublat. Cât de flexibil să fie planul tău, când într-un an se schimbă trei cabinete de prim-miniștri, iar piața locală trece de la agonie la extaz în decurs de trei zile?

Vreți, nu vreți, am ajuns din nou să trăim tactic. Nu ne mai gândim la casa aia nouă, care acum trei ani părea construită, ci la o strategie ciuntită, la un set de tactici lipite cu bandă adezivă. Am ajuns să scriem „obiectiv îndeplinit” dacă terminăm anul fără datorii. Dacă am mai și pus ceva deoparte pentru zilele negre, care sigur vor veni, suntem adevărate genii militare. Strategii pe termen lung? Ăstea sunt pentru cei care-și permit.

Omul de rând nu are luxul și timpul de a planifica cu mai multe mișcări în avans. Poate de-asta nici șahul și nici GO-ul nu mai sunt relevante în jocul zilnic. Tacticile românești sunt simple, desprinse din manualul „De azi pe mâine”. Sunt tactici în care ne-am născut și în care incompetența altora ne obligă deseori să trăim. Pot fi ele evitate? Da, și câțiva reușesc să o facă, având inspirația să se pună la adăpost de stat și sănătatea să reziste hazardului.

Din păcate, planurile noastre nu țin numai de noi. Ascunși prin tranșeele vieții, la un moment dat ne vom lovi de trupele commando ale celorlalți. Atunci când se va întâmpla asta, vom avea la dispoziție o singură tactică, cea mai eficientă și rușinoasă dintre ele: dă-i și fugi!

P.S: Apropo de fugă, am senzația că ultima perioadă a fost prima în care oamenii au fugit din țară nu de foame, nu de frică, ci de „rău”… din sațietate.

Războaie, corporații și purceluși mutanți

Posted by on 23 Jul 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează un text prea scurt pentru filme proaste, dar prea lung pentru glume bune…

Știu că abia așteptați să vă întoarceți la Facebook așa că am decis să-mi restrâng textul la câteva titluri care rulează acum sau care pot fi găsite pe serviciile de streaming și DVD. Sau, cum ar spune un adolescent în fața primei cuceriri: o să termin repede…

Dunkirk (2017)

Ultimul film al lui Christopher Nolan are atât de multe recenzii pozitive, încât începi să-ți pui întrebări. Să fie britanicul atât de bun? Răspunsul este: da, până acum… da. În Dunkirk, Nolan rămâne voit fără jucăriile preferate, tematica S.F. și efectele speciale, și ne trântește un film impecabil cap-coadă, cu o editare sonoră incredibilă și o cinematografie monumentală. Dacă pentru muzică (nu și pentru sunet) este responsabil Hans Zimmer, pentru cinematografie îi putem mulțumi lui Hoyte van Hoytema, un olandez care a marcat deja câteva goluri.

Dacă despre retragerea de la Dunkirk nu se pot spune noutăți, despre abordarea lui Nolan se va vorbi ceva vreme. Dunkirk e un film claustrofobic, compus din trei povești separate și ușor decalate în timp. Scenariul aduce îi aduce în prim plan atât pe eroii de conjunctură, cât și pe cei speriați de iminența catastrofei. Totul înconjurat de unghiuri cinematografice care fac 3D-ul absolut inutil, motiv pentru care Nolan nu îl folosește. Metoda științifică abordată de regizor chiar strălucește. Dunkirk este genul de producție care mai demonstrează o dată că cetatea filmului a fost, este și va rămâne la Hollywood, nu la Cannes, Veneția sau Toronto. E un film obligatoriu pentru cinefilii europeni aspiranți, mai ales că e și destul de scurt. Nu de altceva, dar trebuie să vadă și ei cum se face, cu sau fără buget.

Altfel, actorii sunt la înălțime, însă nu ei sunt vedetele filmului. De fapt, în Dunkirk, toți soldații sunt reduși la o masă amorfă și speriată, motiv pentru care talente precum Tom Hardy (care își reia involuntar rolul din Batman), Cillian Murphy sau Kenneth Branagh pot sta liniștiți lângă Harry Styles, un cântăreț de pop enervant care, culmea, face un rol decent.


Tom Hardy

(Tom Hardy fiind Tom Hardy – Sursa

Okja (2017)

Bong Joon-ho a atras tuturor atenția cu Snowpiercer, iar Netflix ne-a trezit curiozitatea după ce lungmetrajele lor S.F. (Spectral, The Discovery, iBoy) au început să fie la înălțimea serialelor. Okja arată excelent atât vizual, cât și la nivelul numelor de pe afiș. Pe lângă micuța coreeană căreia i-ai putea spune “personaj principal”, în film apar Tilda Swinton, Paul Dano și Jake Gylenhaal pe care nu-l vedeam în rolul unui Ace Ventura alcoolic. Coloana sonoră aduce puternic aminte de Goran Bregovic, iar filmul a fost inițial huiduit la Cannes pentru prezența logoului Netflix. Toate ingredientele ar trebui să ducă la o producție excelentă, nu?

Din păcate, la nivel narativ, Okja livrează o marfă neglijabilă, un fel de Free Willy în care obiectul salvării este o purcelușă mutantă, vânată de o corporație care atacă Monsanto. Mesajul anti-GMO și parodierea activismului modern sunt binevenite. La fel sunt și glumele cu accent cultural, strâns legate de obsesiile sud-coreenilor. Într-un final însă, Okja rămâne un film care poate fi uitat lejer după prima și singura vizionare.

Okja

(Un omuleț purceluș și o purcelușă omuleț – via Slashfilm)

Kong – Skull Island (2017)

La momentul lansării, Kong îi trăgea tare cu nume precum Tom Hiddleston, Samuel L. Jackson, John Goodman și John C. Reilly. Chiar și așa, recunosc că nu aveam mari așteptări de la titlul ăsta. După ultimul film cu Godzilla (de care universul Kong este legat) și după încercarea anterioară de remake (Peter Jackson), nu credeam că maimuța gigantică ne mai poate rezerva surprize.

Nu numai că Skull Island este impresionant vizual, dar filmul este și foarte relaxant. Cu excepția lui Jackson, etern tensionat, toți actorii par să se distreze la culme în noua producție. Nu văd niciun motiv pentru care publicul nu ar face la fel. Skull Island e o poveste de aventură clasică, fără mari pretenții, dar sensibil diferită de mai vechea “maimuța răpește femeia și apoi urcă pe clădire cu ea”.

The Belko Experiment (2017)

Filmul ăsta promitea destul de mult din trailer. Angajații unei corporații americane cu sedii prin țări exotice și cu un obiect de activitate greu de definit se trezesc blocați în noua lor clădire. O voce invadează sistemele de comunicare și le poruncește să se omoare între ei. Totul pentru propria supraviețuire, evident. Șefi, secretare, băieți de la întreținere, paznici și mai toți angajații clasici trebuie să decidă rapid dacă totul e o glumă sau dacă e cazul să pună mâna pe capsator.

Prima parte a filmului amintește de mai vechiul și mai bine realizatul The Exam, însă a doua parte este cea care scufundă experimentul. Sânge, sânge, măcel și o concluzie previzibilă și la îndemână. Merită văzut pentru construcția personajelor și pentru cei câțiva actori de categoria B recognoscibili, dar cam atât.

The Void (2017)

După primele zece minute de vizionare, The Void pare să fie un horror clasic, o întoarcere la stilul anilor ‘90, cu niște cadre care amintesc (sau copiază de-a dreptul) cinematografia lui David Lynch. Filmul este bine localizat (un spital aproape abandonat), iar tensiunea crește gradual, însă apariția bruscă a unor creaturi bizare, referințele mitologice și efectele vizuale mediocre o să vă lase la final cu aceeași întrebare: ce și, mai ales, de ce am văzut?

The Circle (2017)

Emma Watson, Tom Hanks, Patton Oswalt, John Boyega și ultimul film înainte de moartea lui Bill Paxton și a lui Glenne Headley, care aici joacă rolul unui cuplu în vârstă. Dacă distribuția pare impresionantă pentru un film despre corporații și despre dispariția intimității (da, altul), ei bine, și lista firmelor și persoanelor parodiate sau direct atacate e la fel de mare. Google, Facebook, Amazon, Apple, Steve Jobs, Larry Page, Mark Zuckerberg sau Edward Snowden își fac fie și fugitiv loc prin scenariu.

The Circle spune povestea unei fete simple, dar inteligente (Emma Watson, evident), care urcă rapid treptele unei corporații gigantice. O corporație plină de stereotipuri, ale cărei rețele sociale și gadget-uri ajunseseră să guverneze viața americanilor. În mare, scenariul seamănă cu un episod din Black Mirror, o nuvela de a lui Ken Liu (The Paper Menagerie) sau cu o mai veche creație personală (complet irelevant, dar ne promovăm și noi cum putem).

Din păcate, filmul nu se apropie de niciuna dintre cele trei surse de comparații (da, nici măcar de creația mea), pentru că scenariul pare să se oprească după 30 de minute. The Circle este genul ăla de film pe care-l tot aștepți să înceapă și care, până la final, îți transmite fix nimic. Multe idei bune și la fel de mulți actori decenți irosiți. Păcat.

Tom Hanks

(Și uite așa se duc două ore de film – Sursa)

Raw (2017)

Raw este un horror franțuzesc profund deranjant și carnal, cu o temă care combină ritualurile de inițiere cu obsesiile moderne. Personajul principal, o studentă ajunsă prea devreme la universitate (pe criterii de inteligență), este forțată să treacă la o dietă omnivoră, după ani în care mama ei o hrănise cu verdețuri. Odată cu acest eveniment „traumatic”, junioara începe să se manifeste bizar, spre disperarea bisexualului ei coleg de cameră și a surorii ei.

Avantajul lui Raw este totodată și problema lui: e un film feminist, divers și foarte realist (există inclusiv o scenă cu o epilare inghinală), cu o actriță foarte promițătoare în rolul principal. Din păcate, deși genul s-a ridicat foarte mult în ultima vreme, Raw este un film prea pretențios pentru un horror și lucrul ăsta se simte. Deși episoadele de suspans nu au lipsit din film, aproape în fiecare minut m-am temut că unul dintre personaje va începe să meargă în slow-motion sau să înfulece o ciorbă, lingură cu lingură.

John Wick – Chapter 2 (2017)

Nu sunt foarte multe de comentat despre filmul ăsta, motiv pentru care am uitat să-l includ în selecția trecută. E un film mai puțin plauzibil decât primul, în care contractul cu privitorul este încălcat în multiple rânduri. Keanu Reeves, rapperul Common și Laurence Fishburne sunt simpatici, dar incredibilul Ian McShane îi eclipsează. Altfel, pe lângă momentele obositoare de cafteală, John Wick 2 arată superb vizual, câteva dintre scene fiind absolut memorabile. La fel ca primul film, ultima “capodoperă” a fostului cascador Chad Stahelski merge la fix într-un weekend ploios, chiar dacă nu vă place Keanu Reeves. Ahh, da, și lăsați-i naibii omului câinele în pace!

Rings (2017)

Dacă remake-ul american din 2002 a fost un film decent, fiind regizat de Gore Verbinski, niciuna dintre continuări nu a fost suficient de bună încât să merite un paragraf între…

P.S: Data trecută spuneam că nu voi comenta nimic despre noul Twin Peaks, din motive care țin de fanii lui. Acum, după mai multe apariții, aș spune că toată magia lui “David Lynch” din noul sezon încape în vreo două episoade mai bune din American Gods. Din păcate.

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Next»