Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Media & Advertising

Archived posts from this Category

Marile Obsesii si Micile Victorii: Fenomenul Exatlon

Posted by on 26 May 2018 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Forțat pentru o vreme să stau în casă, să mă uit la pereți și să scriu cărți, am ajuns invariabil și pe meleagurile criticatei televiziuni românești.

Acum aș putea să vă povestesc cum am savurat documentarele despre copilăria lui Kant, dar adevărul e că m-a prins total altceva. Un reality show, ba, chiar mai mult, unul de pe Kanal D! Ultima dată când am făcut exercițiul de a mă uita la postul ăla TV a fost acum mai bine de zece ani. Atunci am făcut un mișto subțirel de o emisiune de-a lor. Drept reacție, publicul emisiunii mi-a confundat blogul cu un forum și m-a ținut vreo trei săptămâni în top…

Să revenim însă la show-ul amintit și anume Exatlon, o emisiune pe care n-am urmărit-o cu strictețe, dar pe care am vizionat-o totuși cu destul interes încât să nu mă scuz. Exatlon e o emisiune pe care tinerii psihologi ar trebui să o urmărească cu un DSM (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorders) la îndemână. Acum că s-a terminat, putem în sfârșit să o analizăm în voie. Hei, unde a plecat toată lumea?

Derivată dintr-o variantă turcească a emisiunii Survivor, Exatlon a mizat pe o combinație din mai multe emisiuni de gen. Astfel, două echipe, una cu oameni semi-faimoși (Faimoșii) și alta cu oameni semi-anonimi (Războinicii) au ajuns să trăiască pentru câteva luni în Republica Dominicană. Acolo, de câteva ori pe săptămână, erau nevoiți să se înfrunte în niște probe sportive absolut demente, reduse foarte simpatic de cineva la formula „minge, baltă, gard”.

Mai concret, un reprezentant al fiecăreia dintre cele două echipe intra pe un traseu prestabilit. Traseul implica în general o probă de înot, un segment de viteză, câteva de echilibru și un final bazat pe dexteritate. Pe scurt, doi oameni plini de nămol ajungeau să arunce cu bețe într-un coș de gunoi. Pentru ce? Pentru premii mărețe precum o masă cu două feluri, abilitatea de a vorbi cu familia sau un duș cu săpun.

Dar ce anume m-a făcut pe mine, pe câțiva prieteni, dar și pe alte milioane de telespectatori să ne holbăm la chestia asta? Mai multe lucruri și le voi enumera cât de curând. Altfel, nu glumesc: emisiunea a avut audiențe record, de milioane de oameni, pe absolut toate segmentele de public comercial. În mod destul de inspirat, Kanal D a transformat întreg show-ul într-o industrie, băieții ăia care se omorau prin Dominicană dând astfel de mâncare și altor oameni din platou.

Uitați-vă numai la zecile de referințe de pe Wikipedia, sutele de articole online și zecile de mii de oameni din diferite fanclub-uri ale participanților. De la primul Big Brother nu a mai existat un asemenea interes pentru formatul de reality show, iar seria dedicată de Vice fenomenului face o analiză mai serioasă decât ar merita emisiunea.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii)

Într-adevăr, e ceva „cathartic” în a fi blocat în pat și a te uita la niște oameni care se târăsc prin nămol. Sau poate e doar plăcerea de a te uita la sportivi chinuiți într-o cușcă tropicală – un fel de „vânătoare de oameni” inofensivă. Totuși, cred că Exatlon a fost puțin mai mult de-atât.

A fost unul dintre primele reality show-uri cu probe sportive în care oamenii se mai și loveau și îmbolnăveau, uneori suficient de serios pentru a se duce acasă. Filmarea non-profesionistă (mai ales la început) avea dezavantajele ei, dar aducea și avantajul unui realism sporit. Fraze spuse pe lângă cameră și unghiuri care nu măguleau pe nimeni ne aminteau că ne holbam la o grămadă de… oameni. Mai mult, Exatlon era filmată cu doar două zile înainte de difuzare, permițând o oarecare apropiere de participanți.

Până și plasările de produs, absolut amatoricești, au contribuit la senzația asta. Concurenților li se punea o bucată de ciocolată în mână și erau rugați să repete exact cuvintele prezentatorului. Succes! Mai mult, știai cine o să câștige o probă după cum intrau imensele calupuri de publicitate Kanal D.

Multe probe din teren au fost chiar dure și nedrepte, iar sistemul de ocupare a casei (o cabană cu paturi) și a cotețului (o baracă semi-deschisă) era stresant. Practic, echipa care deja pierduse o probă dură trebuia să doarmă câteva zile în condiții teribile. Asta îi crea instant un dezavantaj pentru următoarea participare.

Un alt motiv pentru care emisiunea a prins a fost cel pe care-l menționam în al doilea paragraf: personajele, personalitățile și nebunia lor. Prinși într-un mediu deloc prielnic, mulți dintre concurenți au luat-o razna, fie abordând personalități de filosofi în mizerie, fie înnebunind complet după ce rataseră un cerc. Culmea, cele mai colorate psihologic nu au fost personajele deja cunoscute (cât de cât) precum gălăgiosul, dar constantul, Giani Kiriță sau ciudatul devenit băiat bun, Vladimir Drăghia, care de altfel a și câștigat.

Nu. Ce a fascinat atât populația amatoare de scandal, cât și dubioșii ca mine, au fost oamenii obișnuiți… dar nu tocmai obișnuiți. Sigur, mai toți cei selectați pentru concurs aveau fundal sportiv, dar unii dintre ei aveau și povești de viață greu de ignorat. De la fantastic de ambițiosul, dar imaturul Ionuț (zis Jaguarul, zis Rusu, zis Șacalul) până la băiețoasa Mariana (un caz demn de Dăruiești și Câștigi) sau delirantul Alex zis Bentiță, mai toți oamenii obișnuiți aveau stropul ăla de dramă necesar ecranului.

Sigur, au fost și cazuri ciudate, precum campionul la skandenberg Ionuț Oncescu (un individ bizar și nu tocmai integrat) sau amicul lui, Oltin Hurezeanu, un tip care alerga mai încet decât mine în școala primară. Niciunul n-avea ce căuta în concurs, nici la nivel sportiv, dar nici la nivel comportamental. Doi oameni cu pretenții de intelectualitate (dar doar atât) n-au ce căuta într-un concurs care amintește practic de proba de sport din clasa a șasea.

Chiar dacă nu erau „vedete”, câțiva dintre participanți au devenit așa-ceva. Un caz special este Ștefan, un tip relativ modest, care a jucat foarte bine în prima parte a jocului, iar apoi foarte prost, pentru ca în final să-și revină și să ajungă pe locul trei. Omul a devenit un fel de memă ambulantă, nu pentru că avea vreun merit deosebit, ci pentru că, într-o echipă destul de stresată, era singurul care a părut decent. Practic, Ștefan a devenit vedetă pentru că nu a fost bou.

Că veni vorba despre meme, ele au explodat în perioada emisiunii, deși niciuna nu a fost prea reușită. De altfel, fanii mexicani au făcut glumițe mai bune cu Giani Kiriță decât am făcut noi. Ah, competiția a fost și internațională, alte țări unde trustul Dogan activa întâlnindu-se uneori în arenă cu „ai noștri”. Ar fi de remarcat bătaia spectaculoasă dată de mexicani și bătaia fizică pe care era să ne-o aplice turcii.

Peste toate astea s-a adăugat și Cosmin Cernat, al cărui debit verbal a demonstrat vechea idee conform cărora oamenii care vorbesc puțin par mai inteligenți. Cosmin n-a prea părut. Omul a folosit constant cuvântului „mingii” și fraze ca „Roxana conștientizează bine diferența de ecart” (Roxana trăgea de o căruță cu mingi pe un drum prăfuit).

Tot Cernat și-a luat la revedere de la un „bun prieten” grec pe care-l cunoscuse cu o oră în urmă și a afirmat sus și tare la o probă de cultură generală (erau și din ălea, dar cam la mișto) că… muștele au dinți. Altfel, nimeni nu-l poate acuza pe Cosmin de lipsă de entuziasm. N-am văzut niciodată pe cineva să sară mai tare de pe loc la o probă numită „aruncarea cu săculeți”.

Cumva, Exatlon avea toate ingredientele să fie un rateu, un spectacol prea intens pentru miza lui, filmat aiurea și populat cu oameni din toate straturile sociale. N-a fost așa, tocmai pentru că a găsit un pod între lumi, o serie de resorturi umane declanșate sub stres. Foarte rar extremele au fost atât de evidente și totuși atât de unitare.

Mulți dintre concurenți au slăbit, fiind privați de o alimentație decentă (pe când alții s-au îngrășat din același motiv). Oamenii au stat pe o plaja (frumoasă, e drept) fără mijloace de divertisment cu excepția propriilor personalități. Au stat luni de zile fără… muzică! În plus, sesiunile de vot au fost de multe ori la mâna unui public răzbunător, iar șocul eliminărilor fără sens le-a amintit tuturor că… viața e hazard, băi nene!

Cineva ridica și problema misoginismului și a altor comportamente care ies imediat la suprafață sub stres. A fost greu să nu observi remarcile lui Cazacu conform căruia „un bărbat nu are de ce să spele farfurii, dacă are femei în echipă” sau observația altui concurent că „fetele n-au voie în discuțiile bărbaților”. Aici, „fetele” erau foste campioane la gimnastică, maraton, culturism sau MMA. Nici sistemul de vot n-a fost scutit de obsesiile de genul ăsta. Camaraderia dintre bărbați (normală în situații de gen, că tot ridicăm în slăvi armata) și-a arătat uneori colții, dar și lacrimile. Serios, n-am mai văzut de multă vreme atâția bărbați plângând unul pe umărul celuilalt!

Unii spun că show-ul a prins din cauza confruntării dintre oameni de rând și vedete, însă tind să nu fiu de acord. Vedetuțele de carton au dispărut repede (Cream, Anda Adam și alții), iar cele rămăse erau oricum obișnuite ale spectacolelor de gen. Faptul că finala s-a încheiat cu o donație făcută din partea câștigătorului a arătat că, într-un final, nu prea conta oricum cine câștiga. Oricum cei care au luptat și au ajuns în finală meritau să fie acolo.

Per total, Exatlon a fost o chestie ciudată, o combinație de sociologie cu nebunie, o telenovelă cu wrestleri. Nu știu de ce m-a prins, sunt convins că nu voi mai repeta experiența, dar nici nu o regret. După zece ani, Kanal D a reușit să facă ceva la care m-am uitat de mai multe ori și nu le voi lua bucuria asta. Dacă ai ratat intenționat emisiunea, ești complet de înțeles; dacă însă crezi că n-a fost un fenomen, n-ai înțeles…

P.S: Probabil că ați observat că site-ul e acum în ordine cu GDPR și alte bau-bau-uri legislative. Vă spun aici pentru că nu intenționez să vă spamez.

În regulă, și după?

Posted by on 28 Oct 2017 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Blocat în casă fiind, am simțit nevoia dubioasă de a mă uita la cele mai populare videoclipuri Youtube din România și, implicit, la vloggerii care le-au creat…

În momentul ăsta, mulți cititori se vor întreba dacă nu cumva urmează un articol de moșălău despre puștii din ziua de azi. Din fericire, vă voi scuti de astfel de reflecții. Nu am nimic cu generațiile noi și nici cu metodele lor de a se afirma și recompensa. Mai mult, pentru o analiză a fenomenului “vlogging”, găsiți oameni mai bine înfipți în online care au scris despre asta. Problema mea nu ține de calitatea conținutului video făcut de “cei mici”, ci de cantitatea lui și, mai ales, de cantitatea lor. Sunt prea mulți, băi tată!

Pentru a vedea însă care e problema, e nevoie să vedem ce înseamnă fenomenul nu pentru mediul online, ci pentru generația care l-a popularizat. Ca om care și-a făcut primii bani din colaborări și concursuri semi-obscure, recunosc că îi invidiez puțin pe puștanii care câștigă sute sau mii de euro lunar din câteva strâmbături și puțină editare video. Pe “vremea noastră” Youtube de-abia se lansase și încă nu purta sigla Google. Ce să mai vorbim despre prezența PayPal sau Skrill în România. În orice caz, ideea de a oferi puștilor o șansă de a face bani cât de cât legal nu mi se pare deloc rea.

Problema e că nici profesorii, nici părinții și nici măcar generația mea, una intermediară, nu au idee cum să gestioneze resursele și talentul celor care-și petrec timpul în fața webcam-ului. A vloggerilor, nu a fetelor de la videochat, deși nici ultimul fenomen nu e de neglijat. Mai grav e că nici ei nu înțeleg ce fac. Practic, actualul sistem online le permite să facă bani rapid, într-o perioadă scurtă (și pe o perioadă scurtă) și să capete impresia că sunt iubiți și susținuți. Unii dintre ei chiar sunt, dar la 16 ani faci greu diferența. Șansele ca puștii ăștia să înțeleagă valoarea reală a banilor și corelarea dintre ei și efort sunt mici. Nimic diferit față de copiii vedetă pe care acum îi vedem în articole cu titlul “Where Are They Now?”. Care a fost problema principală a copiilor vedetă? Că nu și-au înțeles valoarea reală, talentul și prioritățile.

Cu mici, dar notabile excepții, atât starurile Youtube, cât și cele Instagram nu au vreun talent deosebit. Sunt oameni carismatici, uneori muncitori, care se întâmplă să fie la locul potrivit și să speculeze momentul potrivit. Publicul online pe de altă parte este o masă amorfă, cu mii de alegeri la dispoziție și într-o continuă schimbare și maturizare. E un public care se nișează natural. Publicul online își creează surse de divertisment, nu construiește idoli. Dacă ai noroc să fii 2-3 ani în atenția lui, ești un zeu.

Stai puțin! o să-mi spuneți. Sunt destui vloggeri care au succes de zece ani și cărora accesările le-au crescut constant. Sigur, dacă vorbim despre exemple internaționale precum Vsauce sau VlogBrothers care au creat adevărate trusturi Youtube. Totuși, ele sunt cazuri care implică indivizi maturi, cu o gândire matură, ale căror canale au avut din start un scop, nu despre puștani care distrează alți puștani. Câte zeci de mii de bloggeri care fac streaming de gaming pe Youtube sau Twitch există acum și câți sunt PewDiePie (cu sau fără scandalurile aferente)?

Există exemple de succes și în România și o spun pentru că sigur cineva o să mi-i amintească pe Mikey Haș sau, mai recent, pe Tequila. Bravo lor, dar ăștia sunt oameni care erau deja destul de orientați când au început și au reinvestit serios în propriul produs (cel puțin în cazul lui Mikey Haș). Există un număr mic de vloggeri și vedete Instagram care vor continua să creeze conținut din pasiune, indiferent de platformă, și mai sunt și câțiva care folosesc vlogul pentru a-și promova alte proiecte (BRomania și încă vreo trei).

Majoritatea dintre ei nu au însă un plan pe termen lung, deși le place să creadă că au unul. Din păcate, nu e nimeni să le spună că dacă ar avea o casă de producție 100% legală, impozitele i-ar mânca. Unii poate ar avea au abilitățile necesare să producă videoclipuri la nivel profesionist. Câțiva chiar le au, dar majoritatea habar n-au cui sau căror factori se datorează succesul lor. Cu toate astea, investesc cam cei mai buni ani de formare în el, crezând că le-ar putea aduce o carieră. Își expun viața privată zilnic și ajung să neglijeze complet școala sau facultatea, gândindu-se că au un viitor “asigurat”.

Și apoi vine inevitabila dezamăgire. Vizualizările încep să scadă și autorul trebuie să se reorienteze. Unii, mai ales cei din zona rețelelor sociale recente, speră să prindă un post de “specialist social media”, mulți vor în publicitate și PR, pe când alții și-au vârât în cap că trebuie să devină antreprenori. Majoritatea însă eșuează, deși pleacă cu avantaje pe care alți puști de vârsta lor nu le au. De ce? Pentru că anii ăia de adorație și de cecuri online de la Google sau agenții s-au transformat într-o stimă de sine supradimensionată. Un om care făcea 1000-2000 de euro la apogeu, când era încă în liceu, nu va vrea să se angajeze pe 500 de euro, deși, profesional, poate că nu-i merită nici pe ăia.

Să ne amintim de exemplu despre vloggerul Zmentă, un om care după marșul de la #Colectiv părea să fie peste tot. Nu l-am urmărit la apogeu, care se pare că a fost acum 2-3 ani, dar la un timp, omul făcea câteva sute de mii de accesări pe videoclip, din ce ne spune canalul lui. Acum? Maxim 10%, în jur de 7-20 000 de vizualizări. Mă rog, e posibil să fi luat o pauză sau să nu-l mai intereseze, însă clipurile postate în ultimele luni par a fi decent produse, față de ce am putut găsi în trecut. Ce înseamnă asta, că nu mai e capabil să își satisfacă publicul?

Nu, asta înseamnă pur și simplu că, în câțiva ani, publicul ăla a crescut și s-a reorientat, iar eforturile de a ține pasul cu el probabil că nu au mai avut sens. Habar n-am ce a făcut omul între timp. Poate și-a făcut agenție de digital, poate studio de înregistrări, poate a intrat în politică sau poate n-a făcut nimic. Cert este că el e un caz fericit care pare să-și fi dat seama că vechiul lui public nu mai e acolo. Dar cu restul? Sunt unii, și aici mă refer la vedetele Youtube de-afară, care de ani de zile își caută succesul pierdut.

Deci, revenim la problemă: ce te faci cu foștii vloggeri și Instagrameri de succes când îți vin la angajare? Cum să le spui că “influencer” nu este și n-a fost niciodată o meserie? Cum să le explici că încă mai au multe de învățat, că mulți dintre ei au fost doar o marfă pentru advertiseri și că acum e timpul să devină profesioniști? Nu de alta, li s-a tot spus că sunt creatori de conținut, lideri de opinie sau chiar… video antreprenori. Unii chiar au fost și sunt, dar pentru majoritatea a fost vorba de un hobby devenit preocupare. De-asta cred că numărul lor e îngrijorător. Vorbim de mii de oameni cu potențial pe care piața nu prea are cum să-i absoarbă, din moment ce majoritatea nu se lasă absorbiți.

O meserie sau chiar o antrepriză de succes necesită disciplină, ceva ce e greu de învățat dacă ți se permite să faci ce vrei în fața camerei. Pentru următorul nivel ai nevoie de profesionalism, punctualitate și de o doză bună de cunoștințe în domeniul ales, cunoștințe care nu pot fi simple lecturi superficiale sau scenarii de videoclip. Mai mult, viața reală implică socializare, așa că s-ar putea să ai și colegi, șefi sau alți oameni care nu sunt acolo doar să te aplaude.

Unde bat cu articolul ăsta? Care ar fi soluția pentru starurile online de ieri și cum transformăm “influencerii” în profesioniști? Din păcate, școala și părinții sunt de multe ori incapabile să ajute pentru că pur și simplu nu înțeleg fenomenul. De altfel, vârsta nu e singura barieră în calea evoluției personale și profesionale. Până la urmă, așa a fost și cu bloggerii din perioada 2006-2012, diferența fiind că exprimarea scrisă și găsirea unor subiecte implica un efort mai mare decât filmarea unor gânduri. Chiar și SEO Spam-ul ăla obsesiv necesita niște cunoștințe. Cei care au rămas, au făcut-o pentru că au reușit să-și dezvolte niște abilități (și sunt vizibili și acum) sau pentru că scriau din pasiune. În plus, daca nu transformasesi blogul in job, nu era chiar imposibil sa le intretii pe amandoua.

E de presupus că ceva similar se va întâmpla și în lumea vlogging-ului, dar până atunci, presiunea rămâne tot pe companiile de pe piață și pe agenții, din păcate. Aș spune și pe facultăți, dar cred că cer prea mult de la sistemul educațional. Vorbim despre aceleași companii care ar putea uneori, pe lângă mini-bugetele alocate vloggerilor și campaniilor fără nume, să vadă și dacă oamenii chiar au potențial, dincolo de șarmul tinereții. Cu alte cuvinte, ar putea contribui la binevenita dispariție a articolelor de tip “E criză pe piața media!”.

P.S: Articolul ăsta a pornit de la un prieten care angaja om de content și om de social media și căruia îi venise la interviu un cuplu de vloggeri (sau cel puțin asta trecuseră în CV). Încă n-am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Cu accent, vă rog!

Posted by on 19 Oct 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Rareori vorbesc despre afecţiuni de care sufăr la rândul meu…

“Accentita” este însă atât de contagioasă şi de evidentă, încât îl poate transforma chiar şi pe cel mai elegant vorbitor de limba română într-un emigrant vasluian, proaspăt expulzat în regatul Craiova. Ce este accentita? Nu, nu este dorinţa arzătoare de a asculta piese pop ale anilor 2000 şi nici pasiunea pentru glume provinciale precum cea chinuită anterior. Accentita este tulburarea cognitiv-lingvistică care împiedică vorbitorul să înţeleagă şi accepte că modul în care pronunţă el cuvintele îl face să sune ca un traficant de poşircă, indiferent de regiunea ţării în care s-ar afla.

Accentita este boala responsabilă pentru proliferarea formei trafíc, o formă pe care DOOM 2 o acceptă cu dificultate, dar o acceptă, în virtutea originii franceze a expresiei româneşti şi a încăpăţânării unor reporteri şi moderatori TV. Da, tráfic este forma cea mai des întâlnită a cuvântului şi de departe cea mai comună accentuare a cuvântului. Este de altfel şi cam singura care nu sparge propoziţia cu un sughiţ epiglotal de fiecare dată când este pronunţată. Accentita, agravată de prostie, este responsabilă şi pentru apariţia formei de plural “mingii”, o dublă crimă, ortografică şi fonetică. Accentita este boala care face ca aproape toate numele proprii cu iz exotic să fie pronunţate complet aiurea la radio, TV sau prin podcast-uri.

De altfel, boala e atât de contagioasă, încât de cele mai multe ori îţi dai seama că o ai numai după ce ajungi într-un mediu în care oamenii îşi controlează puţin debitul verbal. Aşa am observat câteva ciudăţenii la propriul discurs, printre care şi o formă a naibii de oltenească a cuvântului “caisă” la care, asemenea cuvântului coinac, nu voi renunţa complet, în afara prezentărilor şi a mediului profesional. De ce nu mă simt obligat să renunţ? Pentru simplul motiv că accentul în limba română este în continuare o chestiune haotică, una care-ţi permite să consideri “regionalisme” sau, mai grav, licenţe poetice, nişte forme care n-au nicio legătură cu etimologia sau logica.

Nu, nu există o regulă cu accentuarea penultimei silabe, a silabei din mijloc, cel puţin nu una care să ne ajute în dezbatere. Există o frecvenţă mai ridicată a accentelor plasate pe ultima sau penultima silabă, dar accentul în limba română este liber, nefiind determinat de structura cuvântului. De-asta mulţi vorbitori de limba maghiară au probleme cu adaptarea accentului care, dincolo de Tisa, cade pe prima silabă. Mai mult chiar, deşi nu avem reguli foarte stricte, în limba română există totuşi forme pe care Academia le consideră “inculte”, dar care au acaparat de ani de zile vorbirea zilnică şi care par oricum mult mai coerente decât formele oficiale.

Accentul incult
(Un alt caz
în care limba franceză a pierdut o bătălie în faţa pronunţiei naturale. Sursa: DOOM 2)

Totuşi, în cazul foneticii şi al fonologiei, câteva reguli ar trebui impuse. Nu de alta, dar există seturi întregi de cuvinte (omografe) a căror pronunţie depinde de accent. Poate că nu o să întâlniţi prea mulţi oameni care nu ştiu diferenţa dintre o companie militară şi compania de prieteni, sau dintre o fată veselă şi vesela din chiuvetă. O să vedeţi însă multe persoane publice folosind vomitiva expresie diaspóra şi, mai nou, dubioasa formă “metafóră”. Şi da, o să râdeţi când persoane educate şi coerente vor accentua greşit oraşul Şelimbăr, dar nu o să mai fie la fel de amuzant când vom vorbi cu toţii ca într-un clip al lui Alex Velea.

Într-o perioadă în care mulţi jurnalişti n-au nici cea mai mică urmă de responsabilitate sau pregătire profesională şi în care o mână de puştani dislalici (de când voiam să folosesc cuvântul ăsta) fac legea pe YouTube, şansele ca limba să se deprecieze masiv la nivel de pronunţie sunt mari. Să nu uităm că vorbim încă de o limbă nehotărâtă şi pe alocuri agrară, care de-abia acum începe să-şi înţeleagă nevoia de evoluţie. Limba română nu e un dialect anglo-saxon: aici accentul lui Chandler Bing din Friends te face să pari un sociopat dintr-un sat de munte, nu un manager şarmant.

Reguli de accentuare? Greu de impus într-o limbă care nu-şi recunoaşte dialectele din interiorul graniţelor. Am putea însă să ne punem de acord că, dacă într-o cameră de 20 de oameni care cântă în cor, tu eşti ăla care bagă partea de rap, ceva e în neregulă. Cu alte cuvinte, urmând exemplul altor popoare: dacă sună bine în propoziţie, atunci aşa ar trebui accentuat. Dacă nu, poate ar fi mai bine să nu îl spunem atât de des în “publíc”.

P.S: Vă mai amintiţi poezia lui Gheorghe Sion, sugestiv intitulată “Limba românească“? Coşmarul ăla simpatic care începea cu “Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim…“. Nu? Aparent nici redacţia RTV.

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Next Page »