Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

După ce Internetul a decis că singura problemă din 2020 e că niște puști enervanți au început să ardă cărțile lui Rowling, o mai veche mantră a neoliberalismului de Twitter și-a făcut iar apariția. Este vorba despre privilegiu și, mai ales, despre cei lipsiți de el.

Despre conceptul de privilegiu am mai scris, atât despre originea lui în științele sociale, cât și despre sensul excesiv de generos în care este folosit acum. La fel am scris și despre inevitabilul sfârșit al „cancel culture” și al fenomenelor derivate. Ce mi-a atras acum atenția însă a fost dorința unei domnișoare, mare luptătoare pentru egalitate, ca cei lipsiți de privilegii să se ridice la luptă. Cei neprivilegiați sau „subprivilegiați” (undeprivileged), cum îi numea respectiva, ar trebui chipurile să iasă în stradă și să-și ceară drepturile.

Tot ce pot să spun este: băieți și fete, luptători pentru justiție de canapea, să ne ferească soarta de ridicarea celor lipsiți de privilegiu! Nu de alta, dar habar n-aveți cine sunt cu-adevărat persoanele pe care societatea le-a aruncat sub preș și credeți-mă că nici nu vreți să aflați!

Vedeți voi, majoritatea oamenilor care folosesc activ cuvântul „privilegiu”, îi ignoră de fapt pe oamenii cu adevărat lipsiți de el, preferând să se concentreze pe categoriile la modă în mediul în online. Dacă întrebi un omuleț din ăsta plin de sine ce înțelege el prin „neprivilegiați” o să-ți numească vreo minoritate sexuală sau rasială, ai cărei membri sunt într-adevăr discriminați, dar sunt departe de a fi total lipsiți de avantaje.

Pentru ideologul politic încă aflat în facultate, neprivilegiatul este el, pentru că-și plătește împrumutul studențesc, în timp ce alții „huzuresc pe banii lui”. Pentru absolventul de studii de gen, neprivilegiate sunt femeile de culoare din SUA, chiar dacă el e bărbat, alb și trăiește în Irlanda. La fel, pentru analistul de tweet-uri, adevăratele victime sunt cele rănite de aluziile unei autoare de cărți pentru copii. Conceptul a devenit atât de flexibil, încât nu mai înseamnă nimic. Și totuși, există „neprivilegiați”?

Normal că există, doar că nu-i vede nimeni – de-aia și sunt neprivilegiați. În SUA există acum în jur de vreo 50 de milioane de oameni care trăiesc la limita sărăciei. Sigur, limita americană a sărăciei nu e aceeași cu cea a Africii, dar oricum, vorbim de o masă needucată, în mare parte izolată de societate și fără acces la informații. În Europa situația e și mai gravă, cu vreo 24% din populație aflată în limita asta (ghiciți ce țară a umflat statistica). Nu vreau să știu cum stau de fapt celelalte continente, mai ales când puterile asiatice își ascund cu încăpățânare cifrele.

Rețineți însă: oamenii ăștia sunt doar cazurile aflate la limită. Pe lângă ei există și o clasă de „jos” a naibii de frustrată de situația actuală, o clasă de toate culorile și religiile. Sunt oameni pe care luptătorii pentru justiție socială nu-i pot înțelege și pe care, dacă i-ar întâlni pe stradă, ar grăbi pasul. Nu de alta, dar trebuie să ajungă acasă să scrie pe Facebook cum „era să fie jefuiți”.

Dar există deja proteste și ridicări ale maselor! o să-mi spună unii. Uită-te la Black Lives Matter! Cum spuneam și în trecut, BLM are tot dreptul (și toată dreptatea) să existe. E un protest care ridică probleme reale legate de discriminare și de modul în care e structurată societatea americană. Mișcarea vorbește deci în numele celor nedreptățiți. Dar este Black Lives Matter format din oameni lipsiți de privilegii?

Pe alocuri și pe la protestele apărute spontan, da, dar în mare: nu prea. Vorbim despre o mișcare pornită de o activistă care scria în The Guardian (Alicia Garza), o artistă (Patrisse Cullors) și o scriitoare (Opal Tometi). O mișcare unde s-au remarcat o groază de tineri albi, o mișcare care a pătruns toate straturile sociale. O mișcare unde lumea îl aplaudă la scenă deschisă pe John Boyega, un britanic milionar care vorbește despre sărăcia din Bronx. O mișcare de unde lipsesc în mod vizibil atât membrii numeroaselor găști de cartier, cât și oamenii prea săraci pentru a-și permite luxul unui protest.

Și asta e, de fapt, problema. Când se ridică oamenii pe care societatea i-a îngropat, nu se lasă cu discursuri pasionale, cu hashtag-uri și actori. Nu se lasă cu proteste (relativ) pașnice și nici cu dezbateri televizate. Se lasă cu foc și gropi comune. Se lasă cu răscoale populare și țări în flăcări, cu Revoluția Rusă și cu cea iraniană, se lasă cu mineriade. E suficient ca oamenii ăștia să cadă sub pragul sărăciei care-i menține în viață (dar nu sănătoși sau integrați) și să apară un lider. Unul suficient de carismatic cât să fie crezut și suficient simplu cât să se integreze.

Dacă cei lipsiți de privilegiu se ridică, n-o vor face pentru a „zdrobi orânduirea cea crudă și nedreaptă”. Va fi o răbufnire a unor oameni care nu citesc Bukowski și nu ascultă Sheer Mag, ci a celor care bagă Insane Clown Posse și trag cu alice în pisici. O răbufnire fără țintă, o luptă cu toată societatea. Imaginea idilică a omului oprimat (aia care apare și în folk-ul anilor ’60 și în muzica indie a anilor 2000) n-are nicio treabă cu imaginea celui căruia lumea i-a zis timp de decenii: tu nu ești suficient de bun!

Cei lipsiți de privilegiu nu vor o distribuție egală a bunurilor și nici nu vor să „schimbe sistemul”. Vor doar să-l înlocuiască cu al lor. Comunismul românesc nu a rezolvat problemele de clasă (reale de altfel) ale României interbelice. Nu a ajutat la evoluția spre maturitate a unui popor profund religios și speriat. Nu, doar a scăpat de „domnii cu pălărie” precum Maniu și de alți intelectuali și a avut grijă ca toată lumea, nu doar cei de jos, să simtă sărăcia. A fost un sistem mai opresiv și incorect decât cel anterior, dar fără beneficiul unei conduceri reale.

Că veni vorba despre domni cu pălărie, știți pe cine nu suportă neprivilegiații ăștia? Exact, pe-aia cu gura mare și haine de zeci de milioane, pe cei care vin veseli între ei să-i „ajute să scape de sărăcie”. Pe ăia care citează din cărți pe care nu le-au citit și cred că problemele adevărate se rezolvă pe Internet. Pe mai toți care nu sunt ca ei, dar în special pe ăia care le vorbesc de sus și inventează denumiri pentru condiția lor.

Oamenii care toată viața au fost puși la colț nu vor să scape de mari bogătași, demonizați la ora actuală. Din contră, îi admiră și invidiază, indiferent de cât de incorect și-au dobândit bunurile. Neprivilegiații nu se simt amenințați de extrema dreaptă sau de habotnici pentru că majoritatea aparțin ambelor categorii. Ei nu au o ideologie pe care să o poți diseca la un curs opțional, ci doar sloganuri gândite de liderii lor (unii ai naibii de privilegiați).

Poate de-asta vorbesc atât de mult conservatorii și extremiștii americani despre siguranță și securitate. Pentru că știu că oamenii de care se tem sunt exact la fel ca ei, doar că fără avantajele materiale.

Dacă vi se pare că am insistat prea mult pe SUA, asta e pentru că SUA se află acum sub lupa întregii lumi. Dacă ne uităm însă puțin la România, ne speriem și mai tare. Aici nu avem un sfert de țară lipsit de posibilități, ci aproape trei, pline de oameni care se luptă cu inamici imaginari, nu-și pun „botnițe” și îi vor la putere doar pe cei care „le dau”. Avem două decenii de copii abandonați prin cămine și de oameni obligați să doarmă prin șantierele altora pentru a-și permite să trăiască. Avem, cu alte cuvinte o problemă…

Știu, pare că am făcut un portret dubios și „clasist” unor oameni pașnici. Adevărul e că, majoritatea celor descriși de mine în ton apocaliptic sunt în general oameni pașnici, calmi și generoși în ciuda posibilităților limitate. Sunt oameni „buni”, cu alte cuvinte. Problema e că societatea, deci inclusiv noi, i-am adus la o limită unde răbdarea se poate oricând transforma în furie. O furie justificată de faptul că unii au și alții nu. E atât de simplu. E nevoie doar de o criză și de cineva care să-i ridice la luptă, iar criza o avem deja.

Deci, ce spun eu nu este să ne înarmăm până în dinți de frica unor oameni pe care tot noi i-am pus în postura adversarului. Ce spun e să continuăm să contribuim la reducerea diferențelor, la crearea unor șanse reale și, mai ales, la educație. Ce spun e să nu mai ieșim și să urlăm că vrem o „revoluție”, când primii care ar cădea ar fi chiar colegii noștri de club. Nu de alta, dar retorica „progresistă” este perfectă pentru a demoniza mai multe clase sociale, politicienii populiști făcând-o deja.

Puștanii care fac dreptate prin injurii și cenzură online nu sunt nici neomarxiști și nici postmoderniști (mai degrabă post-structuraliști, dar nu vorbim despre post în post-apocalipsă). Ei nu au o ideolgoie. Ideologia ar însemna să citească și să înțeleagă și dacă ar vrea să o facă, ar putea începe chiar cu Marx. Băiatul ăla descrie cu maxim entuziasm proletar ce se întâmplă când lupta de clasă devine acerbă și clasele de jos se ridică. De altfel, urmele prozeliților lui încă au ecou în mințile tulburi ale multor popoare.

În final, pentru a contracara inevitabilele mesaje ale unor prieteni, ar fi de spus că nu consider că există o singură categorie de oameni care „trebuie ajutați”. Sunt convins că sunt destule minorități discriminate și grupuri sociale izolate. Până la urmă, trăim într-o țară unde sute de femei sunt agresate zilnic, ignorate fiind de un stat complice. Doar că, dacă vine vorba de ridicări la luptă și de revoluții, pot să spun pariu că nu femeile o să otrăvească fântâna.

P.S: Un amic se întreba zilele trecute ce mesaj au trupe precum King 810 și alte trupe de “midwest metal’’ care proslăvesc armele și furia. Mesajul e acolo, prietene, doar că nu e pentru tine, e pentru ei… (Sursa Imaginii)

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

5 Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *