Păianjeni, Supereroi și Tenis
Din fericire pentru cititori, ultimele luni au însemnat o scutire de la articolele despre filme, atât de pe blog, cât și de pe site-uri mai titrate, cu care mi-am încheiat colaborarea…
Din nefericire, urmează exact un astfel de articol. Producțiile înșirate aici nu sunt foarte noi, dat fiindcă multe au fost văzute înainte de „dispariția” mea temporară, pe când altele au fost vizionate ulterior, la o distanță sănătoasă de data lansării. Dacă sunteți familiari cu titlurile, puteți citi următoarele rânduri cu scopul de a vă enerva. Dacă nu le-ați văzut, acest text vă va convinge că n-ați pierdut nimic.
1. Cu Șanse să vă Placă
Three Billboards Outside of Ebbing, Missouri (2017)
Titlu lung, pentru hipsteri? Bifat. Intrigă lacrimogenă? Bifat. O mamă singură își răzbună fiica ucisă. Actori mari, obișnuiți cu filmele de anduranță? Bifați-i și pe ei, începând cu Woody Harrelson, Frances McDormand și Sam Rockwell. Nominalizări la Oscar? Bifate și ele. După toate aparențele, filmul ăsta urma să fie o lălăială clasică de Oscar, genul de film creat pentru a umple rastelul. Din fericire, Three Billboards chiar e o producție memorabilă, o combinație brutală de dramă, film polițist și comedie neagră. Foarte rar mi s-a întâmplat ca un film cu o descriere „de manual” să mă țintuiască pe scaun cu orele. Bonus: bifați-l și pe Caleb Landry Jones, un puști care apare și în Get Out, primul horror cvadruplu nominalizat la Oscar.
Battle of the Sexes (2017)
Spre deosebire de titlul anterior, filmul ăsta avea toate șansele să fie memorabil. Celebra partidă de tenis dintre Billie Jean King și bătrânul Bobby Riggs a depășit cu mult granițele unui meci demonstrativ. Scopul ei a fost să demonstreze „definitiv” superioritatea masculină în sportul cu paleta! Prin urmare, Battle of the Sexes putea fi multe lucruri: o comedie spumoasă, o dramă sportivă sau, de ce nu, o demonstrație deșteaptă de feminism. Pe ce irosește însă regizorul Jonathan Dayton 50% din film? Pe relația de lesbianism dintre Billie Jean King și coafeza ei. Serios. Dacă în cazul jucătoarei reale, episodul a fost trecut sub preș (până când Billie a fost pregătită să și-l asume), Battle of the Sexes a decis să-l transforme într-o piesă centrală, sperând probabil într-o nominalizare la Oscar pe „criterii minoritare”. Din păcate, niciun comitet nu a trecut cu vederea modul în care talente precum Steve Carell sau Emma Stone au fost ignorate în film. Până și Sarah Silverman merita mai mult. În concluzie, chiar dacă subiectul istoric și decorurile salvează filmul de la a fi prost, nimic altceva nu o mai face.
1922 (2017)
O ecranizare după Stephen King, ușor de găsit pe Netflix. Ca multe dintre poveștile maestrului și 1922 se învârte în jurul unei crime, acțiunea mustind de referințe la alte cărți similare ale lui King. Povestea e bunicică, Thomas Jane joacă bine, însă singurele lucruri care strălucesc în 1922 sunt decorurile. E un film relativ scurt și plăcut vizual care ridică totuși o serie de întrebări despre ce înseamnă cu adevărat un „blestem”.
War Machine (2017)
Bazat pe un efort jurnalistic semnat de David Michod, War Machine spune povestea unui general venit să „salveze” imaginea SUA în războiul din Afganistan. Filmul pune pe tapet câteva nume mari, începând cu Brad Pitt, Ben Kinglsey, Anthony Michael Hall și Tilda Swinton, pe care le completează cu actorași precum Topher Grace și Will Poulter. Personal, am apreciat atât tema cât și execuția lui War Machine: e un film cu idei contradictorii, fără o miză reală, cam ca războiul „împotriva terorii”. Din păcate, criticii i-au imputat ritmul lent și plictiseala ce se instaurează rapid și, de data asta… nu pot să îi contrazic.
Gerald’s Game (2017)
Tot Stephen King, tot Netflix. Gerald’s Game e o ecranizare destul de fidelă a cărții cu același nume și, pentru privitorul obișnuit, e mai puțin un film horror sau psihologic, cât e un recital actoricesc al Carlei Cugino. După o serie de filme nu tocmai impresionante, actrița ne arată că nu e doar o femeie atrăgătoare, ci și o actriță cu un imens potențial, irosit în roluri de mămică sexy. Altfel, pentru cei nefamiliarizați cu romanul, Gerald’s Game este povestea unui cuplu difuncțional care încearcă să-și reînnoade relația printr-un wekeend de sex dubios, într-o cabană izolată. Ca în orice roman al lui Stephen King, acțiunea degenerează în psihoze, halucinații, morți subite și puțin supranatural. Singura mea nemulțumire față de film este eliminarea unor personaje secundare din carte. Altfel, la fel ca 1922, și Gerald’s Game face o trimitere directă către alte cărți ale lui King (Dolores Claiborne în special).

(“Uncuff me and stop calling yourself fucking Daddy!” – Sursa)
Little Evil (2017)
O parodie Netflix dupa The Omen, cu Adam Scott și Evangeline Lily, adică cu tipul ăla bărbos și iritant și gagica aia care seamănă cu Liv Tyler. În film mai joacă și câțiva veșnic actori de rol secundar, precum și câțiva comedianți americani, dar asta e mai puțin relevant. Ce e important este că, folosind o intrigă foarte subțire (un tată vitreg află că fiul lui e Antihristul) și câteva gaguri de salon, Little Evil reușește să fie totuși un film plăcut. Mai mult, pe parcurs, producția atinge și niște probleme sociale pe care alte titluri le tratează cu mănuși. Bunicel, de văzut într-o duminică relaxată.
Going in Style (2017)
Un film cu Michael Caine, Morgan Freeman, Alan Arkin, Cristopher Lloyd și, în rol secundar, cu un scenariu de mâna a doua. După câțiva ani de sărăcie și o pensie anulată, câțiva moșuleți simpatici se hotărăsc să jefuiască o bancă. Cam asta e tot. Going in Style nu e nici prea amuzant, nici prea bun. Din fericire, nu e nici un film prost, dar asta doar datorită actorilor de clasă implicați în el.
El Camino Christmas (2017)
El Camino Christmas e o producție Netflix care din trailer pare să fi fost filmată pe o pungă de Fornetti. Prezența unor actori măricei (Vincent D’Onofrio) și a unora de categoria B (Tim Allen, Jessica Alba, Dax Shepard și Kurtwood Smith) te face însă să crezi că există potențial. Și, culmea, chiar există! El Camino Christmas e un film simplu și pleacă de la o încurcătură a poliției dintr-un orășel american. Totuși, într-o oră și douăzeci de minute, filmul ăsta trece de la comedie la dramă socială și îți rezervă și câteva surprize. Nu o să-mi mulțumiți că vi l-am recomandat, dar nici nu o să mă înjurați că l-ați văzut. E un film fără pretenții, vândut ca atare.
2. Cu Șanse să vă Enerveze
It Comes at Night (2017)
Dacă Tudor Giurgiu ar fi regizat Noaptea Morților Vii, s-ar fi numit It Comes At Night. Un scenariu horror pe care autorul l-ar fi dorit în noul val (The Babadook, It Follows, The Witch, Get Out), dar pe care a reușit să-l plaseze în coșul de gunoi al cinematografiei. Un film în care Joel Edgerton alături de tipul din serialul Sinner și de niște anonimi mânâncă ciorbă, își pun întrebări și visează. Totul sub ploaia de laude a banalului Rotten Tomatoes. Ca ca un adolescent la o petrecere, It Comes at Night promite multe, dar livrează doar o tăcere jenantă.
IT (2017)
Un remake cadru cu cadru după ecranizarea din 1990 și după cartea lui Stephen King. Varianta nouă îl include pe puștiul din Stranger Things și pe fratele lui Aleksander Skarsgard și, în plus, insistă pe substratul social al poveștii. Doar atât. Dacă ați citit cartea sau văzut mini-seria originală, noul IT nu oferă nimic în plus. Din contră, unele scene sunt mai prost jucate și mai puțin impresionante. Clovnul malefic arată mai bine, dar nu cred că ăsta era motivul pentru care n-ați văzut primul film.
Bright (2017)
Bright e un film făcut de niște oameni care au citit despre excelentul univers Shadowrun, au scos magia din el și au înlocuit-o cu moloz. La final, totul a fost presărat cu extract de corectitudine politică. Bright amestecă tumultul cotidian cu elfii, orcii și trolii și, în loc să livreze un basm, ne servește o salată de boeuf cu multă maioneză și legume nefierte. Păcat de Will Smith și de Joel Edgerton, dar măcar pe el îl apără costumul.
The Hitman’s Bodyguard (2017)
Actori buni, premisă decentă, film slab. De ce? Pentru că dacă îi strângi pe Samuel L. Jackon, Ryan Reynolds, Salma Hayek și pe gagica din Daredevil la un loc, trebuie să ai un plan. Din păcate, Patrick Hughes ar fi vrut să facă o comedie, dintr-un scenariu de acțiune, folosind replici de film polițist și o coloană sonoră de dramă. E genul de film la care nu știi dacă să râzi, să plângi sau să adormi.
Valerian and the City of a Thousand Planets (2017)
Mă gândeam că Dane DeHaan aproape că și-a distrus cariera cu A Cure for Wellness, un film cu o premisă excelentă, dar cu o execuție slabă. M-am înșelat: de-abia după filmul ăsta nu îl va mai angaja nimeni. Actorul cu figură ciudată și potențial fantastic se întoarce pe marele ecran alături de Cara Delevigne (vrăjitoarea din Suicide Squad) și Rihanna, dar și de Clive Owen, Rutger Hauer, John Goodman și Ethan Hawke. Actori mari care abia așteaptă să își șteargă filmul ăsta din palmares. De ce? Pentru că Valerian mustește de idei bune, dar încearcă să le execute pe toate în același timp. Un S.F. incoerent, strălucitor și amețitor, similar ca execuție cu Jupiter Ascending și la fel de puțin memorabil. După Lucy mi-am pierdut oricum încrederea în Luc Besson, indiferent cu ce material lucrează.

(Cam la asta vă puteți aștepta timp de peste două ore. Sursa)
Rough Night (2017)
O comedie cu gagici, alcool și cadavre care ar fi funcționat dacă distribuția era mai proastă. Altfel, dacă le ai pe Scarlett Johansson, Kate McKinnon, Demi Moore și Jillian Bell la un loc, poate merită să faci ceva mai mult decât glume cu sex adolescentin, bețivăneală și gaguri fizice din anii ’90.
Ghost in the Shell (2017)
Se pare că Rough Night n-a fost singura alegere proastă a lui Scarlett Johansson pe anul ăsta. Ghost in the Shell e un film care funcționează dacă n-ai auzit niciodată de anime-ul sau de manga-ul original. Filmul nu are o problemă cu „white washing”-ul, „cultural appropriation” și alte teme pe care cred unii că le ridică minoritățile. Nu, Ghost in the Shell arată din păcate prea bine ca studioul să câștige de pe seama lui și este, tot din păcate, prea prost pentru oamenii căruia îi e destinat. E ca un film cu Van Damme în care cineva a investit peste o sută de milioane de dolari. Nu e chiar rău, dar e un film cu Van Damme. Păcat de simpaticul rol al Aneimaria Marinca.
3. Cu Supereroi
Thor: Ragnarok (2017)
Taika Waititi e unul dintre cei mai promițători regizori și scenariști apăruți în ultimii ani. Când am auzit că va prelua un film din franciza Marvel, n-am putut decât să mă bucur, mai ales că poveștile cu Thor includ actori ca Anthony Hopkins, Tom Hiddleston, Idris Elba, Mark Ruffalo și, mai nou, Benedict Cumberbatch, Kate Blanchett și Jeff Goldblum. Numai numele ăstea ar putea face un privitor obișnuit să dea lui Ragnarok o șansă. Și da, filmul livrează: arată mai bine și e sensibil mai amuzant decât restul producțiilor cu Thor. Dar cam asta e și problema: deși Chris Hemsworth (Thor, adică) se chinuie și chiar reușește să joace mai bine decât de obicei și deși personajele din jurul lui sunt simpatice, filmele cu Thor sunt cam cele mai slabe din seriile Marvel, depășite doar de primul Captain America. Ragnarok ridică ștacheta, dar o ridică peste o grămadă de moloz. Personajul Thor e în continuare un Superman spălăcit, iar aventurile lui nu sunt credibile, nici măcar într-un univers cu roboți, vrăjitori și extratereștri. Thor: Ragnarok nu e rău și seamănă în mod plăcut cu Guardians of the Galaxy, dar nu l-aș recomanda non-fanilor.
Spider-Man: Homecoming (2017)
Vorbim despre al treilea remake Spider-Man, făcut în spiritul Marvel, cu permisiune de la Sony Studios, cei care îl dețin pe cățărător. Elementele unui film decent cu supereroi sunt la locul lor: efecte bunicele, puțină dramă și câțiva actori mari (Robert Downey Jr., Marisa Tomei, clona lui Tom Hardy și Michael Keaton, care joacă din nou rolul de om-pasăre). Ce nu m-a prins la noul Spider-Man, lucru observat încă de la prima apariție a personajului în franciză, este vârsta. Spidey e acum adolescent și chiar nu pot rezona cu el. În momentul în care eroul era prins între dilema de a-și curta fata visurilor și a se lupta cu tatăl ei, eu m-am pus în locul moșului. Băi, eu o las pe aia mică să umble cu prostu’ ăla?
Wonder Woman (2017)
Un film din universul DC Comics pe care criticii l-au umplut de bale, deși scenariul lui urmărește structura lui Captain America: The First Avenger, probabil cel mai prost film Marvel. Ce e așa de fain la Wonder Woman, aparent? Faptul că personajul principal e o femeie care nu e nici slabă și n-are nevoie de bărbați pentru a fi „super”. Asta e o premisă faină în sine, dacă Wonder Woman n-ar fi un personaj șters, jucat de una dintre cele mai inflexibile actrițe de la Hollywood. Gal Gadot e o femeie superbă, dar o actriță cel mult mediocră, lucru văzut din toate filmele ei, mimate cu cel mai deranjant accent non-nativ pe care l-am văzut și fără nicio urmă de patos. Wonder Woman beneficiază de câțiva actorași simpatici (Chris Pine, Danny Houston și talentata Robin Wright), dar asta nu e suficient pentru a salva un film mediocru din toate punctele de vedere. Da, apreciez că în sfârșit există un film DC care nu e catastrofal și apreciez apariția unui supererou feminin care nu e Cat-Woman – doar că fetele mai au de așteptat până să se identifice cu unul.
4. Cu Mai Multe Episoade
The Unbreakable Kimmy Schmidt – Sezonul 3 din serialul Tinei Fey e ceva mai bun decât al doilea, punând-o pe Kimmy și bizarii ei prieteni în postura de „următoarea gașcă Seinfeld”. Da, serialul chiar are potențialul ăsta și cu siguranță și umorul.
Marvel’s Luke Cage – Un serial cu supereroi de culoare care reușește să nu fie nici exagerat de corect și nici clișeistic. Motivul pentru care Luke Cage se ridică la înălțimea altor seriale din franciză e dozarea treptată. Într-un episod faci cunoștință cu un gangster meloman, în altul afli ceva despre trecutul Harlemului și în mai toate ți se aruncă discret o bucățică din puzzle-ul mare.
Marvel’s Iron Fist – Un alt serial Netflix cu supereroi, din exact aceeași serie cu Luke Cage. Dacă aici impresionează referințele brutale la mediul corporatist și tabloul cotidian, supereroul e destul de iritant. Din păcate, asta e și vina lui Finn Jones, actor nu tocmai potrivit pentru rol. Deși nu e rău, cu altă distribuție și un scenariu mai închegat, Iron Fist putea fi cel mai bun serial Marvel.
Marvel’s The Defenders – Un serial care aduce laolaltă personajele din Luke Cage, Iron Fist, Jessica Jones și Daredevil. Cred că deja v-ați săturat de franciza asta, deci e suficient să vă spun că e un serial scurt și satisfăcător pentru fanii supereroilor din eșalonul B. Ca bonus, aveți cea mai faină paletă de culori dintr-un serial Netflix, niște inamici interesanți și o apariție excelentă a lui Sigourney Weaver.
Dirk Gently’s Holistic Detective Academy – Cele două sezoane din serialul ăsta, produs de BBC și inspirat de Douglas Adams, sunt poate cel mai fain lucru văzut în 2017. E un fel de Twin Peaks pe cocaină, scris de Max Landis și adus la viață de Elijah Wood și Samuel Barnett. Pe scurt: Everything is connected! (Dacă vreți o recenzi mai coerentă, aruncați o privire la Eftimie)
Stranger Things – Sezonul 2 e aproape la fel de bun ca primul. Nu aveați nevoie de mine să vă spun asta și nici n-are sens să insist cu micuța capodoperă a fraților Duffer. Despre cei doi frați, ar fi de adăugat doar: v-am spus eu!
Sinner (2017) – Un serial polițist scurt și fain, cu Jessica Biel și Bill Pullman. Amintește cumva de The Night Of. Doamna Biel are câteva momente excepționale, dar și minute întregi în care o poți confunda cu un cartof. Pe scurt: o mamă aparent normală măcelărește din senin un individ întâlnit la un picnic. Serialul îi urmărește îndeaproape ancheta, anchetă condusă de un detectiv nu tocmai stabil.
The Orville (2017) – Când am auzit că Seth MacFarlane produce un serial S.F., care nu e Cosmos și în care va mai și juca, m-am gândit inițial la ce e mai rău. În cap îmi veneau imagini din Ted sau A Million Ways to Die in the West și îmi imaginam, cel mult, o parodie brutală după Star Trek, Star Gate sau Babylon 5. Deși cele trei seriale sunt omagiate vizibil, The Orville reușește să fie coerent și chiar demn. După un debut greoi, serialul se avântă în teme sociale pe care le satirizează ușor, fără a le duce în ridicol. De fapt, în the Orville am găsit cel mai coerent tratament al imixtiunii „social media” în viața reală, puțin mai inteligent decât cel din Black Mirror (dar mai prost realizat).
Black Mirror (2017) – Sezonul 4 din Black Mirror, dacă tot l-am amintit, e ca de obicei proaspăt, bine regizat și inteligent filmat. Tot ca de obicei, serialul ăsta nu reușește să fie deloc original. Surprinși? Nu chiar: în patru sezoane de Black Mirror n-am găsit mai mult de 1-2 idei care să fie vag originale sau netratate deja mai bine în alte seriale și nuvele S.F. Nu doar că am citit idei mai bune decât în Black Mirror, dar, spre tristețea mea, le-am și scris. Un sezon plăcut care merită văzut, dar care nu oferă surprize pentru fanii genului.
P.S: Dacă vă întrebați când naiba am văzut toate prostiile ăstea, o să vă întreb și eu ce ați face aproape două luni în spital, cu un telefon abonat la Netflix, HBO Go și alte servicii.
Dom’le, m-ai inebunit cu spitalul tau cu tot :)!
Desi imi propusesem sa-ti respect “privacy”, nu poti sa-l pomenesti din doua in doua post-uri si sa nu spui ce-ai avut…
O intervenție chirugicală destul de complexă care m-a ținut vreo două luni în spital și încă pe-atât în convalescență, pe-afară. Să zicem că am schimbat o piesă – carburatorul mai precis – pentru că vechiul sistem nu o mai recunoștea 🙂 (O să dau detalii în cartea lansată în primăvară).
Mie mi-a plăcut Wonderwoman (ca și primul Captain America, dacă bine rețin). E o poveste. Ca s-o trăiești, trebuie să redevii băiatul de 12 ani care visa la super-eroi, super-eroine și super-confruntări. Pentru că lui i se adresează, iar dacă-l privești ca un adult, atunci își pierde complet realismul, devine chiar ridicol. Bine, lupta dintre nemți și amazoane e ridicolă la orice nivel, dar povestea și construcția filmului m-au prins. Unul dintre punctele tari este că ridică problema luptei cu răul, care nu poate fi întruchipat simplist de un singur personaj, pe care să-l învingi. Asta nu-i deloc puțin, în condițiile în care toate celelalte filme de gen pe care le-am văzut sunt de tip basm, personificând răul într-un zmeu care este, la final, învins de Făt-Frumos. Nu văd nici de ce personajele de film sau de carte ar trebui să fie toate vorbitoare native de engleză. Par exemple, nu poți scrie un roman despre un tip care nu vorbește bine engleza, având un accent ciudat? Ba sigur că poți. Și dacă-l scrii, nu-l poți ecraniza? Pe mine nu m-a deranjat accentul ei, mai ales că vine la pachet cu originea supranaturală, care o diferențiază de normă. Am scris despre… Read more »
Ce spui tu se cheama “suspension of disbelief”, doar ca baiatul ala de 12 ani are cateva pretentii. Pot sa revad oricand clasicele genului fantasy si chiar cateva filme cu supereroi, cat timp sunt bine facute.
Problema luptei cu “raul” este ca personajul principal e invincibil. Chiar daca (spoiler) Ares nu se dovedeste cine credea domnisoara ca ar fi, lucrul asta nu impacteaza prea mult actiunea. Ai insa alte filme (inclusiv al doilea Avengers si chiar Civil War) unde raul e de fapt consecinta directa a actiunii binelui.
Altfel, da, poti spune ca Gal Gadot se potriveste aici, tocmai pentru ca vorbeste cu un accent care pare grecesc (desi e israelian :P). Si da, poate ca totusi n-am dat filmului suficient credit pentru lucrurile pe care le face bine: decoruri, unele dialoguri si schimbari de situatie.
Mie personal mi-a placut Pacific Rim fix din punctul asta de vedere, al copilului de 12 ani, dar ala imi oferea ceva, din moment ce l-am vazut la IMAX si am putut savura toate obsesiile vizuale ale regizorului (scenariul era oricum tembel, dar tembel in mod voit).
Civil War mi-a plăcut. Pacific Rim încă nu l-am văzut.
La Wonderwoman, posibil ca opinia noastră divergentă să țină de gusturi. Altfel, dacă e să ne gândim la niște principii de bază pe care ar trebui să le bifeze un film de gen, aș zice că Wonderwoman se achită respectabil și e chiar peste multe producții cu supereroi – bărbați. Adică puteau să o facă de cacao, dar au reușit să scoată un prim film cu o eroină femeie care să fie prizabil și deci, cumva, au deschis o cale nouă.
Pentru a cărei deschidere a existat o presiune uriașă. Probabil corectitudinea politică americană nu suporta doar eroi masculini. 🙂
Din lista de mai sus mi-a plăcut și Orville, dar asta cred că am mai zis-o cândva. În rest, pe majoritatea nu le-am văzut încă.
Da, se achita de mai toate “trope”-urile filmelor cu supereroi, dar nu-mi dau seama exact ce film depaseste. Poate doar cateva din universul DC, dar mai toate au fost niste rateuri, cu exceptia lui Man of Steel. Si da, aici ai dreptate: puteau sa o faca de cacao, pentru ca au mai facut-o de vreo trei ori, cu fix aceiasi producatori! Wonder Woman are multe puncte slabe in viziunea mea, dar nu e niciunul care sa-l faca de nevizionat sau de “negustat” daca-ti place genul.
mi s-a parut Orville incredibil de haios in primele episoade, si apoi pe masura ce devenea din ce in ce mai serios m-a pierdut.
La inceput parca erau mai multe teme intr-un episod. Ca atunci cand i-a taiat piciorul pilotului ca sa faca o gluma. Aia era in sine o tema de discutie, livrata in 5 minute.
Spre sfarsit, a ajuns episodul si subiectul. Meh.
Da, dar subiectele sunt “greute” pentru ce abordeaza MacFarlane in general (pe film, ca in Family Guy mai scapa si teme serioase).
Multă lume consideră Orville ca moștenitorul de facto al francizei Star Trek, dezamăgiți profund de ST Discovery. Încă n-am apucat să văd nici Orville și nici STD, tocmai am terminat cu ST Original Series. Urmează filmele ST (primele 6 cu personajele din STOS)și abia atunci mă consider destul de alfabetizat să-mi dau cu părerea despre STD.Menționez că m-am apucat ca tot romănul de ST cu, în ordine, Next Generation , apoi DS9, Voyager și Enterprise.
mie it si hitman mi-au placut. Au livrat ce voiam
[…] am uitat de ceva vreme să dau raportul la capitolul filme, profit de ocazie pentru a face o recapitulare a producțiilor […]