Cum articolele cu parfum revizionist tind să zgândăre des orgoliile cititorilor, am renunțat în ultima vreme să le mai public. Totuși, există câteva tendințe în tagma publicului educat care mă irită teribil și cărora nu pot să ma abțin să nu le întorc favoarea…

Vă spun sincer că obsesia unor colegi de listă, muncă sau generație de a se întoarce mereu la acel tărâm mistic al monarhiei ante şi interbelice mă dărâmă. De ce? Pentru că vorbim în general despre oameni cu o educație peste medie, care chiar ar putea schimba ceva, dacă s-ar concentra pe idei ale epocii curente. Sunt genul de oameni care nu ies la vot pentru că nu se simt reprezentați de actuala clasă politică, dar nici nu fac efortul de a o demola, așteptând să vină revoluția peste ei în casă și să le spună triumfătoare: Da, ai avut dreptate! Un sistem politic bazat pe o combinaţie aleatorie de gene, educație instituțională și dictatură era răspunsul de la bun început!

De ce s-a ajuns ca oameni raționali să-și bazeze argumentarea pe o istorie fragilă și mistificată și pe flotări logice care ar muri în primele zece minute ale unei dezbateri academice? Motivul este evident: o tranziție prelungită, caracterizată prin lăcomie, furt și o ignobilă lipsă de cavalerie. La asta se adaugă și aversiunea comuniştilor de rit nou pentru tot ce înseamnă monarhie, aversiune stinsă ulterior chiar cu participarea “monarhului”. În viziunea populară a apărut astfel mitul că monarhia ar fi un fel de dușman al confuziei sociale și al prădării sistematice a statului, aceeași monarhie care se chinuia să-și recapete aproape abuziv posesiunile și, ulterior, să nu-și plătească datoriile la bugetul de stat.

Înainte însă de a demola mitul coroanei, cum au mai făcut-o şi alții, merită să trecem printr-o scurtă lecție de istorie, una care ne va învăța câteva lucruri despre tradiţia monarhică şi dinastică a României. Cu prilejul precedentei Zile a Regelui, mai multe reviste şi ziare online şi offline s-au grăbit să ridice elogii sau, din contră, să atace un set de capitole închise din istoria României. Dacă demersul celor de la Caţavencii, început înaintea zilei amintite, s-a dovedit a fi agreabil, am găsit o analiză mai completă în revista Historia din luna mai (nr. 172, 2016), analiză semnată printre alţii şi de Adrian Cioroianu. V-aş recomanda respectivul set de articole, însă mă tem că mulţi dintre autori au atacat într-un mod subiectiv problema. Iată deci câteva cuvinte despre scurta istorie şi despre interesanta, dar deloc convingătoarea tradiţie “regală” a României.

Regele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (numele din buletin) a venit la tronul României la câteva luni de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Arhitecţii aducerii lui pe tron au fost conduşi printre alţii de Lascăr Catargiu, om responsabil şi cu abdicarea numitului Cuza, dar şi cu menţinerea noului rege pe tron, în momentul în care neamţul, sătul de revolte regizate şi balcanism (Republica de la Ploieşti), a vrut să-şi ia bocceluţa şi să plece. Venit în ţară pe furiş, din cauza războiului dintre austrieci şi prusaci, Carol I a ajuns suveran într-o ţară încă dependentă pe hârtie de Imperiul Otoman. Locotenent de dragoni la origine (cavalerie cu arme de foc), Carol I avea o ascendenţă de-a dreptul impresionantă din punct de vedere militar. Cu toate acestea, germanul ajunge domnitor şi mai târziu rege pe fondul unei stări de conflict între marile puteri şi  în urma refuzului lui Filip de Flandra de a ocupa respectivul post. E de remarcat că prima impresie a noului domnitor, la vederea viitorului său castel, nu a fost una prea grozavă.

Majoritatea fanilor monarhiei sunt de părere că sus-numitul Carol I al României a fost cel mai eficient rege al României. Au dreptate, doar că n-a fost deloc singur în demersul ăsta. Multe dintre reformele cu greutate din perioada României “moderne” au fost făcute de Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ultimul a şi zburat într-un mod nu tocmai prietenos de la putere. Carol I are însă meritul unei modernizări rapide a ţării, a primei Constituţii serioase (cea din 1866, inspirată din cea belgiană, dar extrem de “progresistă” pentru un principat balcanic) şi a atitudinii din timpul Războiului de Independenţă din 1877, unde Carol şi-a amintit de zilele de glorie din tinereţe, din timpul războiului dintre Prusia şi Danemarca.

Ar fi însă de remarcat că niciunul dintre lucrurile ăstea n-ar fi fost posibile fără contribuţia decisivă a unor oameni politici cu aptitudini recunoscute şi morală chestionabilă. Printre ei, s-au remarcat prim-ministrul Ion C. Brătianu (care a fost timp de 12 ani prim-ministru şi al cărui fiu i-a continuat şi completat opera politică), dar şi Lascăr Catargiu şi Mihail Kogălniceanu, ultimul fiind şi cel care a citit iniţial Declaraţia de independenţă a României (deşi Carol ignorase deja obligaţiile faţă de Poartă în Constituţia lui anterioară). Ar fi de remarcat că, în tot timpul ăsta, regele a fost pe cale să abdice de două ori, ultima dată atunci când oamenii politici din România şi-au dorit apropierea de Antanta.

Dacă ultimul gest este cumva de înţeles (Carol era german şi datora Germaniei câteva victorii diplomatice), afacerea Strousberg s-a justificat numai pe plan extern, fiind probabil una din primele afaceri de tip Bechtel (includere la masa negocierilor, în schimbul unor investiţii păguboase). Nici gestionarea Răscoalei din 1907 nu este tocmai uşor de înţeles şi nici unele decizii din timpul Războiului de Independenţă, unde a acţionat şi în calitate de comandant suprem al celor două armate aliate. Una peste alta, amprenta lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi a reginei sale, Pauline Ottilie Luise zu Wied, sau Elisabeta I) este greu de redus la câteva rânduri.

Nici nepotul său de frate, Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen), nu a fost un conducător de neglijat. Înscăunat într-un context politic nu tocmai propice, Ferdinand şi-a început domnia cu promisiunea de a fi “un bun român”. Asta în ciuda faptului că era german get-beget şi îşi petrecuse anii formativi în afara ţării până la stabilirea succesiunii. Deşi mulţi l-au considerat un rege slab, e de remarcat că Ferdinand avea la rândul lui pregătire militară şi o cultură aproape enciclopedică (formată şi prin contact cu profesorii şi elitele din România). În cei treisprezece ani de domnie (până la moartea în urma unui cancer intestinal), principalul său merit nu a fost “întregirea graniţelor ţării”, în ciuda faptului că şi el şi ceva mai promovata lui soţie au stat pe cât de mult posibil în mijlocul soldaţilor şi s-au implicat direct în efortul de război. Primul Război Mondial a fost o pierdere militară pentru România, dar un câştig politic.

Principalul merit al lui Ferdinand a fost faptul că a îndrăznit să-şi renege originile prin alegerea intrării în război de partea Antantei şi prin faptul că, la fel ca unchiul său, a fost un excelent reprezentant al României pe plan internaţional, lucru pe care Alexandru Ioan Cuza nu ar fi putut să-l facă niciodată. De-asta insista acelaşi Lascăr Catargiu pe succesiunea dinastică bazată pe un “principe străin”, prevăzând practic atât domnia lui Carol, cât şi pe cea a lui Ferdinand. La nivel politic, Ferdinand a beneficiat de susţinerea mai multor “titani” ai vremii, de la I.C Brătianu (juniorul), la Iuliu Maniu pe care, deşi nu-l voia prim-ministru, a contat pentru unirea cu Transilvania (respectivul act s-a datorat mai degrabă efortului omului politic transilvănean). În ciuda popularităţii Alexandrei Victoria de Saxa-Coburg (regina Maria) şi a unor acte externe care i-au depăşit practic atribuţiile, Ferdinand I a reuşit să-şi lase amprenta personală asupra istoriei. Din păcate, el a fost şi ultimul rege german al ţării…

După o scurtă domnie sub regenţă a lui Mihai I, rătăcitorul rege Carol al II-lea a fost adus pe tron. Oricât ar vrea mulţi să-i apere viziunea “arhitecturală” şi pasiunea pentru artă (în care chiar a investit masiv), primul rege al ţării cu adevărat român este de neapărat. Dezmoştenit de tatăl său şi reapărut în viaţa publică cu ajutorul lui Iuliu Maniu (devenit ulterior principalul ghimpe în coasta sa politică), Carol al II-lea a fost cauza a multiple crize din viaţa politică şi socială a României Mari. Între Criza Dinastică şi dezmembrarea teritoriului naţional, Carol al II-lea s-a remarcat printr-o completă lipsă de maturitate, de coloană vertebrală politică şi de bun simţ.

Afemeiat până la obsesie (Zizi Lambrino, Elena Lupescu, printre altele), şpăgar (un pionier al domeniului), dictatorial (a se vedea camarila regală) şi revanşard, Carol al II-lea a preferat să speculeze instabilitatea politică din ţară, să-i discrediteze pe liderii cu potenţial şi să ignore sau chiar să manipuleze efectele pericolului reprezentat de Garda de Fier. Faptul că a încercat să se întoarcă (cu ajutorul Uniunii Sovietice, culmea) nu-i scuză cu nimic domnia. La finalul scurtei sale dictaturi, după Dictatul de la Viena, România nu mai avea nici credibilitate externă şi îşi pierduse şi avantajul economic câştigat circumstanţial, fără prea mult efort intern.

Mihai I, fiul său, a avut o domnie scurtă (două, dacă luăm în considerare şi perioada regenţei), remarcându-se totuşi prin două acte importante. Primul dintre ele a fost eliminarea lui Ion Antonescu din viaţa publică şi Armistiţiul cu Aliaţii. Pentru un rege de 23 de ani, arestarea dictatorului care mai avea puţin şi desfiinţa involuntar România nu putea fi o decizie uşoară, cu sau fără influenţa lui Maniu şi a altor lideri politici. Deşi asta e o cu totul altă poveste, trebuie spus că, în momentul respectiv, România era năpădită de trupe sovietice, soldaţii români capitulau în masă, în timp ce Ion Antonescu refuza de luni de zile să semneze un armistiţiu şi delira ceva despre o bătălie finală în câmpia Bărăganului.

Nu a fost efectiv o întoarcere de arme, cât o predare cu briceagul la gât, unde Romania era la un pas de autopsie. Pe perioada războiului, tot Mihai I şi regina mamă au reuşit să salveze destul de mulţi evrei din calea zelului aceluiaşi Ion Antonescu, dornic (uneori) să-şi arate loialitatea faţă de Hitler. Urmărit îndeaproape de comunişti, inclusiv prin odioasele mătuşi “roşii”, în anii de după război, Mihai I s-a remarcat şi prin aşa-zisa “grevă regală”, dar şi prin împotrivirea făţişă faţă de regim. Aceste mici acte de bravură s-au încheiat totuşi în câţiva ani, odată cu abdicarea sa forţată şi exilul care i-a urmat.

Dacă scurta sa domnie a fost totuşi demnă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acţiunile de după întoarcerea în ţară. Dacă în primă fază i-a fost refuzat accesul în ţară de ceata de politruci vopsiţi a lui Ion Iliescu, ulterior, regele Mihai a primit cetăţenia şi o parte din proprietăţi înapoi, ajungând să-şi limiteze acţiunile la discursuri pompoase şi renunţări la contactul cu propriile origini (casa de Hohenzollern-Sigmaringen, de exemplu). Mihai I a avut de ales între “confortul” exilului, deşi nu a fost tocmai un monarh bogat, şi istorie. A ales, iar acum parcă ar mai vrea o şansă la ultima.

Din păcate, pe lângă adunătura pestriţă de rubedenii şi potenţiali infractori (impostorul Paul Lambrino), actuala Casă Regală nu mai are multe de oferit politicii româneşti. De ce afirm asta? Pentru că, spre deosebire de fostul rege Simeon al II-lea al Bulgariei, de exemplu, care a reuşit să se întoarcă în viaţa publică şi să fie şi prim-ministru, fostul suveran nu a făcut vreo încercare democratică de a candida sau a fi ales. A preferat calea românească a demagogiei. Serios acum, există vreun lucru mai românesc decât a nu-ţi plăti datoriile la stat?

(Sursa: cartoonistgroup.com)

După această prelungită lecţie de istorie, mulţi ar putea spune: dar stai puţin, că din ce ai scris tu aici, le datorăm câteva lucruri regilor. Nu spune nimeni să ne renegăm trecutul, însă contribuţiile regilor la construcţia României Mari şi a României moderne se alătură contribuţiilor la fel de mari ale unor oameni politici extrem de hotărâţi (Carol I n-ar fi existat fără politicienii locali) şi a unor jocuri politice exterioare, jocuri în care România s-a nimerit să pice “pe partea bună a zarului”. Nu putem vorbi despre “reforme radicale” fără să ne uităm la paşoptişti şi la domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi nu am fi putut vorbi despre unire şi independenţă, fără să ne uităm la protectoratul extern. Mai mult decât autorităţii monarhice, România se datorează unor eforturi uriaşe de democratizare a aparatului de stat, eforturi făcute atât de guvernele ante şi interbelice, cât şi de regi.

Care sunt însă argumentele monarhiştilor pentru readucerea la putere a unei instituţii care şi-a dat obştescul sfârşit cu mult înainte ca guvernele comuniste să o şteargă definitiv din Constituţie (şi să o înlocuiască, din păcate, cu ceva mult mai odios)? Păi să le luăm pe rând, dacă tot am scris pagini întregi pe tema asta.

1.Monarhia este un simbol. Monarhia este un simbol pentru ţările cu tradiţie monarhică şi dinastică, nu pentru ţările care au depins de suverani externi. O monarhie cu funcţie exclusiv simbolică nu ar fi altceva decât un ONG plătit (din nou) din banii contribuabililor, o monedă politică de schimb pe care oameni ca Tăriceanu şi Dragnea ar folosi-o pentru a-şi atrage un electorat ceva mai spălat. De fapt, ultimul face asta deja, trăgându-se în poze cu principesa Margareta. Câţi aţi accepta deci o monarhie, ştiind că Senatul şi Camera Deputaţilor rămân intacte atât la nivel de componenţă, cât şi la nivel de influenţă? Mai mult, cât de conectat la realitatea străzii este “simbolul monarhiei” şi care este adaosul politic sau social al funcţiei de “rege”?

2.Monarhia funcţionează în alte ţări. Ăsta e argumentul celor care au prins gustul ţărilor nordice în general, ţări unde monarhia are un rol pur simbolic (a se vedea Suedia, al cărei rege are din 1974 rol de decoraţiune). Da, ţările cu o tradiţie reală dinastică îşi permit existenţa unor monarhi educaţi pe post de simboluri ale mândriei naţionale. Un fel de steaguri vii, dacă vreţi. Sigur că ceremoniile sunt frumoase şi strângerile de fonduri pot fi utile, dar asta numai dacă ai un sistem politic care funcţionează, cu oameni politici eficienţi. Chiar şi acolo, monarhia, ca sistem de guvernământ, nu ca declanşator de parade, este complet îngropată. Este uşor însă să ignori pădurea de politicieni competenţi (mai ales dacă nu ai aşa ceva în propria ţară) din cauza câtorva membri ai familiei regale. E şi mai uşor să uiţi că Islanda e una dintre cele mai vechi democraţii europene şi că se poate foarte bine şi fără monarhie, inclusiv în ţările nordice. Îţi trebuie doar politicieni competent aleşi…

Există însă şi ţări unde monarhia îşi rezervă încă destule drepturi în guvernare. Ţări ca Oman, Bhutan, Iordan, Brunei, Tonga sau Arabia Saudită au un rege sau un sultan care poate interveni în politica statală. Având astfel de modele, oare cu ce ţări ne-am asemăna, dacă ar fi să avem din nou monarh? În condiţiile în care una din marile noastre lovituri de stat a fost dată de Carol al II-lea şi în condiţiile care mulţi dintre voievozii şi domnitorii noştri au fost înscăunaţi graţie tradiţiei orientale, n-aş paria pe Suedia şi Olanda. Nici nu e nevoie să ne uităm atât de departe, până la urmă. Recent, fostul rege al Spaniei a fost dur criticat pentru politica de cheltuieli din ultimii ani de domnie, în condiţiile în care casa regală a Spaniei nici nu se putea compara financiar cu alte monarhii europene. Altfel, legat de puterea politică a monarhilor, este suficient să ne uităm la impactul Casei Regale a Marii Britanii asupra marilor decizii politice, de care nu se pot atinge în mod constituţional.

3.Avem tradiţie. După cum scriam şi mai sus: nu, nu prea avem. Zecile de domni şi voievozi de la cârma ţării, precum şi domnitorii fanarioţi şi-au tras legimitatea politică fie din jurămintele făcute faţă de Imperiul Otoman, jurăminte încălcate ulterior, fie din diverse circumstanţe externe şi interne. Nu am avut dinastii princiare întinse (poate doar pe cea iniţială, a Basarabilor, dar aici discuţia e mai lungă), ci mai degrabă “dinastii” boiereşti şi politice care uneori au dat voievozi şi domni (până la contopirea termenilor). Nici măcar nu am avut dinastii impuse religios, ca în multe alte ţări medievale. Mai mult, conducătorii medievali aleşi strict prin linie de sânge (erau fiii sau nepoţii vreunui mare fost domnitor) s-au dovedit de multe ori dezastruoşi. Să ne întoarcem însă în prezent. În momentul de faţă, Casa Regală ne loveşte cu “tineri promiţători” precum Radu Duda, eliminând oameni precum principele Nicolae. Tradiţional, singurul care îşi poate spune “rege”, măcar la nivel simbolic, este Mihai I, iar omul ăsta are o vârstă şi o boală, dar şi o istorie recentă bazată pe înşelat aşteptări.

4.Monarhia ar rezolva multe probleme. Singura problemă pe care ar rezolva-o ar fi reducerea disonanţei afective a celor care simt că nu au făcut mai mult după ’90. Da, dacă am impune o monarhie tradiţională, după regulile Evului Mediu, lucrurile s-ar schimba, dar nu neapărat în bine. Astfel, fraza iniţială s-ar traduce prin “dictatura ar rezolva multe probleme”. Dar dictaturi am mai avut şi toate au fost dezastruoase. În alte condiţii, monarhia ar fi o instituţie decrepită şi scumpă, fără influenţă politică. În plus, nici Carol şi nici Ferdinand, monarhi constituţionali, nu au făcut mai nimic fără politicieni vizionari, politicieni pe care acum nu-i mai avem (pentru că pregătirea lor implică generaţii care lucrează pentru un scop comun, iar comunismul a distrus iremediabil câteva).

5.Am avea altă poziţie internaţională. Cu excepţia ţărilor mici, majoritatea actorilor europeni privesc monarhiile ca pe nişte instituţii costisitoare şi inutile, excelente pentru a face emisiuni TV pe seama lor şi a le da discursurile în direct, dar departe de a reprezenta ceva pe scena politică. Dacă o ţară mică şi cu probleme şi-ar readuce regele sau regina pe tron, impactul ar fi neglijabil. E greu să crezi că un om, indiferent de carismă, ar putea şterge cu buretele imaginea cerşetorilor români care urlă că la ei în ţară “e discriminare”.

6.Un rege sau o regină educată ar fi un element de echilibru politic şi social. Puţin probabil, mai ales dacă ar fi vorba de un singur om, cu rol simbolic, aşa cum menţionam anterior. Chiar şi dacă i s-ar da drept de veto în câteva chestiuni importante, lucrurile nu s-ar schimba foarte mult. Orice sistem unde se dau drepturi din naştere unei persoane devine până la urmă o loterie genetică, una în care educaţia poate sau nu să aibă un cuvânt de spus. Ai putea nimeri un rege echilibrat şi apropiat de cei care l-au “înscăunat” sau un psihopat şpăgar care ar îndemna ţăranii cu pensii de 2-300 RON să voteze aceeaşi gaşcă de hoţi. Sutele de monarhi nebuni care au bântuit istoria sunt o dovadă, deși preferăm să ni-i amintim doar pe cei luminați. Putem compara însă cu președinții americani și vedea exact câți președinți slabi a avut America, în comparație cu numărul de regi nebuni ai puterilor europene. Cum spuneam, monarhia e o loterie fără cale de întoarcere: poate să-ţi pice Frederick cel Mare sau Mswati al III-lea.

7.Un monarh ar fi o portavoce a poporului. Avem deja astfel de portavoci şi ele nu funcţionează pentru că poporul nu are o voce coerentă (nici măcar o serie de voci lucide). Uitaţi-vă numai cine ocupă funcţia de Avocat al Poporului. Pentru sănătatea noastră ca popor, ar trebui să renunțăm la mitul „omului providențial”. Noi de societate civilă avem nevoie, nu de rege.

8.Monarhii sunt obişnuiţi cu puterea. Şi liderii nord coreeni sunt obişnuiţi cu puterea şi sunt la fel de uşor de corupt de către ea. Un lider politic nu poate deveni o supraconştiinţă echidistantă pentru simplul motiv că el/ea este şi rămâne om. Frumuseţea deciziei democratice este că, în loc de un singur mediocru arogant la putere, ai o adunătură de mediocri aroganţi care iau decizii împreună. Cumva, sociologia maselor spune că mai mulţi împiedicaţi au o şansă mai mare să mişte maşina din şanţ decât are unul singur.

9.Monarhia este mai bună decât alte sisteme. În cazul ăsta, Churchill avea dreptate: democraţia e plină de hibe, dar nu avem altceva mai bun. De ce? Pentru că, prin modul în care este construită, democraţia are puterea de a se schimba din interior şi de a se transforma, dar și de a preveni anumite abuzuri. În momentul ăsta, e clar că trebuie să facem un pas într-o nouă direcţie (la nivel global), dar mă îndoiesc că direcţia aia e o rămăşiţă a sistemului feudal. În orice caz, mi se par amuzante argumentele celor care consideră că, dacă nu apreciezi monarhia, ai putea avea simpatii comuniste sau fasciste (apropo, PNŢCD-ul lui Maniu a fost un partid de stânga, iar dreapta extremă din România nu a susţinut monarhia, cu excepţia unor mici facţiuni, precum cea condusă de Octavian Goga, un om politic anti-semit şi pro-nazist).

10.Ne-ar fi redată demnitatea. Demnitatea ca popor? Ca ceva să ne poată fi “redat”, trebuie să-l fi cucerit la un moment dat, ori noi de-abia porniserăm pe drumul ăla cu aproape un secol în urmă. Demnitatea individuală? Prefer statutul de votant, în defavoarea celui de “supus”, la fel cum prefer să pot spune şi scrie ce vreau despre “simboluri” care nu şi-au demonstrat cu nimic valoarea (Radu Duda nu este “Alteţă” în niciun text decent). Puterea politică se câştigă, nu se dă din tată în fiu, oricât şi-ar dori baronii locali un astfel de sistem.

Sigur, nevoia de a fi condus e greu de ţinut în frâu, indiferent câtă educaţie politică ai preda în şcoli. Din păcate, ultimii ani nu mai par a fi la fel de îngăduitori cu popoarele încăpăţânate. Pentru noi ca naţiune şi pentru Balcani ca regiune, obsesia pentru marii lideri trebuie să dispară cât mai repede. Într-o ţară unde corupţia este de sute de ani omniprezentă şi care apreciază mai mult poveştile cu haiduci decât adevărul, tentaţia de a aluneca spre dictatură este enormă.

Mai mult, marea problemă a unei potenţiale monarhii româneşti este că cei care o susţin nu ştiu de fapt ce vor. Mulţi n-au cunoştinţele politice necesare pentru a înţelege unde am ajuns ca civilizaţie şi cum am făcut-o (noi, europenii). Când vezi câte războaie şi răscoale anuale se declanşau în perioada de aur a regilor şi reginelor, parcă-ţi piere elanul pentru putere centralizată. Când ajungi să înţelegi ideea de democraţie, de vot sau de stat în sine, începi să vrei altceva de la grămada de moluşte cleptomane care doarme amorf în Parlamentul României. Dacă în cazul monarhiştilor efortul de convingere nu e atât de mare (dovada fiind că se şi împuţinează), cu oamenii care trebuie educaţi la nivelul logicii elementare ce te faci? Ce te faci cu cei care aleg acelaşi partid păgubos pentru că “ăia ne dau”?

De altfel, din cauza unor astfel de voturi în masă apar şi pornirile dictatoriale ale minorităţilor fără influenţă (vrem un rege educat, dar autoritar), dar şi nevoia inutilă de simboluri (vrem un rege fără putere, dar care să ne reprezinte). Chiar nu cred că e nevoie de o lovitură de stat care să impună la guvernare familia care a tras paiul lung la loteria genetică. Nu cred nici că ar trebui să plătim taxe suplimentare pentru a ne abţine în continuare de la vot şi de la implicare civică, în baza faptului că “măcar avem un rege”. Da, monarhia sună bine în teoria medievală, dar o democraţie bine înţeleasă şi o cultură civică sună ca ceva ce am putea face în 2016. Asta pentru generaţiile viitoare şi pentru cei pe care-i putem salva. Pentru restul, chiar şi o ieşire din statistica analfabetismului funcţional ar fi o victorie.

Dacă totuşi ne-am dat bătuţi şi într-adevăr asta vrem, pe cineva care să decidă în locul nostru, hai măcar să ne lăsăm pe mâna celor care în ultimii ani ne-au tot împins de la spate pe planul economiei externe şi al justiţiei. Poate, dacă am avea un minim bun simţ istoric şi am neglija mitul interbelic, am realiza că ultimii ani au fost unii dintre cei mai buni din punct de vedere economic şi social din toată istoria recentă a României. Ştiu, asta nu spune multe, având în vedere prin ce am trecut ca naţiune, dar spune ceva legat de nevoia de regi şi regine. Deci, nenea NATO, tanti UE (uau, ce s-a întâmplat, ai mai slăbit?) avem şi noi o rugăminte: avem o ţară mândră, de daci invincibili, dar, de fiecare dată când am lăsat-o pe mâna liderilor locali, fie ei regi, parlamentari, preşedinţi, boieri sau voievozi, lucrurile s-au sfârşit prost. Deci, nu vreţi voi o colonie în Estul Europei? Serios, include un Parlament supradimensionat şi, bonus, o Casă Regală!

P.S: Vreţi să susţineţi totuşi un rege? Vi-l recomand pe băiatul ăsta. Am auzit că se pricepe de minune la reparaţii şi nici nu are pretenţii obscene de retrocedări.