Krossfire's Blog

Însetată de dreptate socială sau doar avidă de senzațional, mass-media pare să fi făcut o fixație pentru violența domestică.

Din păcate, suntem o generație obișnuită cu violența. Copii fiind, am ascultat zeci de legende urbane presărate cu jafuri și crime, propagate de „doamnele” de la scară. Presa scrisă ne-a învățat că orice accident poate fi opera unui criminal în serie iar știrile de la ora cinci au închinat ode războiului dintre nebuni și alcoolici. În timp, am ajuns să privim violența cu o oarecare nepăsare, de parcă atacurile cu furca merită să fie parte din normalitate. Foarte puține știri ne mai scot din rutină.

Totuși, în ultimii ani, un anume tip de dramă a ajuns să fie mai consumat și discutat decât alte dezastre. Vorbim despre cazurile de violentă domestică, care nu știu dacă s-au înmulțit atât de mult pe cât s-au înmulțit cei „șocați” de ele. O căutare după expresia „femeie ucisă de” va releva două mari cauze ale mortalității feminine din România: soții violenți și gripa de sezon.

De fapt, cu doar o lună în urmă, cazul femeii ucise de soțul ei în fața grădiniței a ținut prima pagină a ziarelor și a făcut rețelele sociale să fiarbă. Dat fiindcă o parte dintre oamenii din lista mea cunoscuseră personal victima, am avut ocazia să citesc un prohod de comentarii îndurerate. Multe veneau de la oameni vizibil afectați, mai ales că cea ucisă era în ochii cunoscuților o persoană deosebită. Printre ele însă, am observat și două tendințe îngrijorătoare.

Prima: oamenii sunt mai afectați când așa ceva se întâmplă în mediul urban. Aparent, majoritatea sunt convinși că violența domestică e o treabă care ar trebui să se întâmple… doar la țară. În cazul ăsta, am găsit inclusiv un comentariu în care cineva spunea că agresorul „arăta atât de normal”. E clar, încă nu l-am uitat pe Lombroso: un criminal trebuie să aibă „trăsături de criminal”, altfel nu se poate. A doua problemă e tendința de a trânti un  „Săraca de ea!”, mental sau în comentarii, și de a ignora complet circumstanțele în care s-a produs tragedia. E o tendință de a ignora problema de fond.

Ca să înțelegeți de ce mi se pare ciudat, o să dau un exemplu mai proaspăt, folosind un alt articol. Textul, având un titlu mai lung decât un salut în islandeză a apărut pe Vice România. Pe scurt: este vorba de un reportaj despre o femeie abuzată ani de zile de soțul ei, militar. Motivul pentru care mi-a atras atenția este că cea care a distribuit articolul a lăsat un comentariu de tip „Bine că a scăpat, săraca!”. Citind însă printre rânduri, observăm că articolul aduce în discuție câteva probleme mai grave, nu că drama unui om nu ar fi printre ele. Să analizăm puțin:

• 1. Din cei 11 ani de căsătorie, femeia a fost abuzată timp de cel puțin șase ani… într-o unitate militară, unitate unde locuiau ea, copiul, dar și alte familii de militari. Soțul o lovea, o amenința cu arma și cuțitul, iar ea depusese mai multe plângeri. Repet, grozăvia asta s-a întâmplat într-o unitate militară, teoretic un exemplu de disciplină și ierarhie. Deci nu, scuza că ar fi fost într-un sat uitat de lume nu prea ține.
• 2. Până la separarea finală, femeia a încercat să acționeze legal de mai multe ori, dar pentru că legislația nu o ajuta, a dat de multe ori înapoi. Ordinele de protecție nu te pot apăra coerent în România. Cadrul legal e o problemă prea veche pentru a fi ignorată, mai ales că el ar trebui să reglementeze toate formele de abuz. De-abia anul trecut a început o discuție mai serioasă pe tema asta în Parlament (care se pare însă că era ocupat cu altceva).
• 3. Mai multe persoane consultate pentru reportaj sugerează că bărbatul suferea de stres post-traumatic, mai ales după întoarcerea din prima lui misiune în Afaganistan. După respectivul moment și bătăile s-au întețit. Ajuns întâmplător la un psihiatru, i s-a sugerat terapie, însă legea nu poate impune așa ceva. Am mai discutat despre faptul că la noi nu a fost recunoscut până recent stresul post-traumatic și că psihologii din unitățile militare cam lipsesc. De fapt, problema e că psihologia e în continuare un moft în ochii multor creiere netede din administrație. Apropo de asta, ce ziceați că mai face criminala de la metrou?
• 4. Omul a amenințat-o pe femeie în repetate rânduri cu arma, armă pe care se pare că o folosea neglijent, inclusiv ca suport educativ pentru cel mic. Din nou, vorbim despre o unitate militară, unitate unde regimul armelor și munițiilor se supune unei legi speciale, mai strictă pe alocuri decât cea clasică (Art.15 și 16). În plus, pe lângă arma din dotare, bărbatul se folosea uneori și de alte materiale didactice, precum un cuțit, cel mai probabil neînregistrat drept armă albă.
• 5. E îngrijorător și faptul că niciunul dintre oamenii din jurul femeii nu s-a putut desprinde de faptul că omul ăla era un „militar bun” și un bărbat „credincios” („S-a jurat pe ce are mai sfânt că nu mai face, că o iubește, ba chiar a încercat să se sinucidă ca să arate că îi pasă”). Ăsta a fost un motiv pentru care foarte mulți au presupus că femeia exagerează. Asta în ciuda faptului că omul inventa tot felul de relații imaginare și amantlâcuri, inclusiv cu o parte din colegii lui (cel puțin asta se înțelege din articol). Acum, nu zice nimeni că ea nu l-ar fi  putut „provoca” uneori… dar 6-11 ani, băi nene?
• 6. Aparent, femeia nu s-a putut desprinde de el și datorită mai multor forme de șantaj, financiar, emoțional și așa mai departe. Trecând peste vina ei în afacerea asta, m-a distrat și o opinie care a presupus că „dacă stătea, îi plăcea”. Că na, e vina victimei.
• 7. Un alt comentariu pe care îl veți regăsi însă în diverse forme și în alte cazuri similare se leagă de faptul că femeia scrie acum poezii și are un tatuaj. Prin urmare, s-ar putea ca nici varianta ei de poveste să nu fie autentică, nu? Din păcate, cam așa stăm la nivel colectiv cu empatia și gândirea critică.

Ne-am obișnuit cu violența pictată de media și da, lucruri de genul ăsta nu se întâmplă numai în România. Totuși, mă gândesc că atunci când un individ bate măr o pisică, la scurtă vreme după ce-și bătuse nevasta și copilul, am putea avea altă reacție în afară de „Vai săraca, dar de ce n-a fugit mai repede?”. Nu neg, e posibil ca în cazul ăsta, pe lângă pedeapsă, respectivul soț să aibă nevoie și de ajutor profesionist. E la fel de posibil ca lucrurile să nu fie atât de clare pe cât sugerează articolul. Totuși, rămân niște probleme la care trebuie să ne gândim.

Trăim într-o țară unde abuzurile nu sunt cu adevărat împiedicate prin lege, unde bolile mentale sunt ignorate cu desăvârșire și unde legile privind regimul armelor și munițiilor se desfășoară selectiv. O țară unde ceilalți preferă să creadă că „ai făcut tu ceva”, decât să accepte că violența e omniprezentă și trebuie combătută. O țară unde ai șanse să nu fii luat în serios de autorități, pentru că cel care te-a atacat e mai simpatic și tu ai oricum un tatuaj. Săraca de ea? Nu numai. Săracii de noi!

P.S: Și da, ONG-urile care luptă pentru drepturile femeilor ar trebui să o lase mai moale cu dezbaterile online, când în sectorul ăsta e atât de mult de muncă. De asemenea, poate ar fi cazul ca lucrurile să se bazeze pe mai puține pancarte și pliante și pe mai multe investiții și acțiuni concrete, inclusiv din partea firmelor private.

44 Comments »

Jocul de cuvinte din titlu, trist ca o vacanță pe litoral, are totuși o lipsă în comun cu articolul: cercetarea.

Cu ceva ani în urmă, când prietenii masteranzi începuseră să fugă pe la universități de-afară, aveam dubii legate de dorința lor de a face “cercetare”. Dacă pentru unii domeniul de studiu făcea inevitabilă plecarea, pentru alții alegerea unor universități nu foarte cunoscute și a unor teme de studiu atipice părea o metodă de a evita scufundarea în realitate. În ambele cazuri, mediul academic local nu le oferea nicio alternativă viabilă financiar sau social. În România, cercetarea era și este în continuare un cuvânt din prea multe silabe.

Poate ăsta e și motivul pentru care românii nu vor apărea prea curând în seria Civilisation. Glumesc, motivul real este irelevanța. Totuși, e greu să construiești o civilizație numai din iluzii și importuri. Cercetarea e vitală pentru supraviețuirea geopolitică. Altfel, te-ai putea trezi că ajungi pe ultimele locuri pe tabela de scor, un loc pe care ne încăpățânăm să îl dominăm. Lipsa cercetării nu e un simplu bonus la pachetul curent de handicapuri educaționale. Lipsa cercetării e o boală, e semnul unei civilizații blocate în timp.

Despre cercetarea academică și imposibilitatea de a o transfera în economie ne vorbește competent un fost ministru al educației, în a doua parte a interviului ăstuia. Concluzia lui? Cercetarea românească, câtă a rămas, nu se susține din mai multe motive. Primul motiv, doar implicat în articol, ar fi că statul este ineficient în a gestiona resursele academice (surpriză). Al doilea este mai dureros și se referă la calitatea efectivă a cercetării. Coordonată de somități ale altor secole sau de puștani debusolați, cercetarea românească nu are nicio aplicabilitate practică. Este un produs pur teoretic și narcisist, o mângâiere a egoului inițiatorilor. Cu alte cuvinte, cercetarea românească nu vinde.

Studii pe medicamente inexistente sau pe remedii pe care piața farmaceutică nu le poate folosi. Invenții de materiale miraculoase care se folosesc deja de ani de zile pe piețele de-afară. Studii despre procedeele narative ale lui Sadoveanu. Dacă oricare dintre tematicile ăstea (pur fictive) ar fi fost promițătoare și puse în practică de oameni lucizi și pasionați, s-ar fi găsit companii din afara țării care să le cumpere, eventual la pachet cu cei care le-au creat. În lipsă de așa ceva, ne rămân aroganța și jurnalele obscure.

Să nu credeți că nu există exemple pozitive, ascunse printre ciudățeniile sponsorizate de stat și inovațiile cerute de nimeni. Dacă aruncăm o privire pe pagina de cercetare a ASE-ului din București, vom găsi o groază de teme generice și greu de deslușit, precum și o chestie numită “Dance Your Way to Other Cultures” (sponsorizată totuși prin Erasmus). Printre puținele titluri de pe pagină găsim totuși și studii aplicate de companii private precum Rompetrol sau alții. Exemple de cercetări utilizabile se pot găsi cu ușurință la orice facultate, mai ales dacă scormonim printre studiile finanțate cu fonduri europene sau cele finanțate de corporații. Altfel, majoritatea facultăților își umplu paginile cu poliloghii incoerente despre progresul mondial și despre “conceptul de cercetare”.

De ce? Pentru că universitățile trebuie să-și justifice legal existența, motiv pentru care au nevoie de studii publicate. Și le publică… într-un regim similar autorilor de după gratii. Le publică unde vor și în ce condiții vor, pentru că nu există un sistem al jurnalelor oficiale sau un sistem de notare și recenzie “colegială”. Sigur, sistemul jurnalelor academice și cel de “peer review” sunt susceptibile la abuzuri și au fost întotdeauna, dar măcar plecăm de la premisa că există un mediu academic. Putem avea certitudinea că metodologia de cercetare (știți voi, aia la care nu eram atenți în anul II) va fi verificată de cineva, chiar dacă autorul studiului a trișat în alte puncte (eșantion, premise).

Dar în țară, cine să-ți verifice aberațiile? O gașcă de doctoranzi al căror singur merit este incapacitatea de a cita corect sursele pe care cel mai probabil le-au plagiat? Sau poate vă gândiți că am putea apela la profesioniști reali? Cei care au plecat de multă vreme din țară sau din mediul bugetar sunt atrași de salariile de-aici în aceeași măsură în care sunt atrași de o tigaie cu reducere.

(Sursa: SMBC)

Cercetarea nu se face de dragul “frumosului” și a cercetării. Ea nu este un exercițiu de imaginație, ci un proces științific. Un studiu calitativ nu poate exista fără transpirație cantitativă, fără o premisă inteligentă și fără colaboratori și coordonatori pe măsură. Mai bine sau mai prost, autorul studiului va fi plătit. Prin urmare, dacă are alte aspirații, există oricând MBA-urile, cursurile de perfecționare și alte locuri în care își poate investi timpul și banii. Cercetarea este un proces în care investești acum (uneori foarte mult) pentru rezultate pe termen lung.

Nu în ultimul rând, cercetarea răspunde unei nevoi reale, chiar dacă rezultatele nu se văd instant. Că sunt studii de gen aplicate la populația rurală (necesare în România, deși nu sunt prioritare) sau testări de noi tehnici de producție a vaccinurilor, în momentul în care “pasionatul” se apucă de ceva, scopul lui nu ar trebui să fie diploma aia nenorocită. Pe aia o poate plagia chiar și un fost premier. Până la urmă, vorbim despre a da ceva inapoi domeniului de care te-ai îndrăgostit și, dacă se poate, a câștiga și niște bani peste minimul necesar. Ultimul obiectiv nu este nici imediat, nici foarte sigur, dar este posibil într-un sistem sănătos.

Mai nou, necesitatea doctoratului pentru profesorii universitari i-a făcut pe mulți candidați la posturi, îndrăgostiți mai degrabă de predat, decât de profesie, să facă un efort suplimentar de cercetare. Un efort pe care unii nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. Pe lângă asta, impunerea cercetării ca o condiție pentru existență, nu pentru excelență, a îndepărtat și mulți profesioniști care încercau “pro bono” să ridice nivelul învățământului superior.

Dar stai! vor zice cei doi oameni care au ajuns până la paragraful ăsta. Cercetare nu este numai cercetarea doctorală, plătită cu sume mici și necentrată mereu pe rezultate. Există și cercetare post-doctorală, făcută cu succes în institute ca… păăăi… Exact! În afara de Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară de la Măgurele, mai știți de vreun alt institut în care oamenii din țară chiar să vrea să lucreze?

Cele cu rezultate au fost fie privatizate și aruncate în derizoriu (ICA), fie direct desființate, pentru că în ochii guvernanților era mai valoros terenul de sub ele. Cele care au rezistat totuși o vreme, păstrându-și resursele umane, au fost ulterior unite cu alte institute sau hăituite până la dezorganizare. Asta s-a întâmplat și cu atât de necesarul Institut Cantacuzino. Serios acum, uitați-vă la lista asta și spuneți-mi câte institute vă sunt măcar vag familiare. În 2010, numai vreo 5 dintre ele zgâriau cu greu granița utilității în topurile internaționale.

Putem până la urmă vorbi și despre persoane fizice. În afară de Vintilă Mihăilescu, Daniel David și, până acum vreo 12 ani, Septimiu Chelcea, mai știți vreun coordonator de cercetări cu impact în domeniul sociologiei și psihologiei? Nu că nu ar exista (aș putea recomanda și foști profesori), dar cum studiile lor sunt fie contractate de privați care își rezervă rezultatele, fie subfinanțate, lucrurile rămân la nivel “academic” (nivel despre care am discutat mai sus). Companiile de publicitate, de marketing și multinaționalele mai apelează uneori la oamenii din branșa asta, la fel cum apelează și la centre de cercetare private. Le știți: sunt alimentate de statisticienii care publică sondaje pe bandă rulantă (și nu doar la alegeri) și de cei care fac sute de focus grupuri lunar. Din păcate, pentru ei cercetarea înseamnă “justificarea alegerilor clientului” și mai puțin urmărirea unor scopuri clare. Asta dacă nu considerați tartinabilitatea pateului un studiu de viitor.

(Cred că și pagina asta de Wikipedia e scrisă tot de “cercetători”)

Cercetarea post-doctorală și post-universitară în general mai au o problemă: mai toți oamenii care o practică au deja doctorat și vin din mediul academic. Prin urmare, plaja de doritori e cam aceeași, iar rezultatele sunt de multe ori pe măsură. Râdem înfundat de celebrii “cercetători britanici”, majoritatea puștani cu doctorate dubioase care-și vând rezultatele unor reviste de scandal. În regulă, situația e puțin penibilă și face parte din “industria educațională” a Vestului. Totuși, pentru a avea cercetări “slabe”, trebuie să ai și multă cercetare de calitate pe lângă. Altfel, ajungi să publici mizerii precum legătura dintre vaccinuri și autism și, până se prinde comunitatea medicală că ești un dobitoc (adică rezultatele tale sunt imposibil de reprodus, iar tu ai fost plătit să le publici ca atare), răul devine ireversibil. Râdem și de câștigătorii premiilor igNobel, dar uităm că ei sunt acolo pentru a demonstra futilitatea altor cercetări. Dacă stăm să ne gândim puțin, România chiar nu poate face mișto de nimeni, când vine vorba despre cercetare.

Deci, dacă nu vrei să te confrunți cu instituția doctoratului, decredibilizată de politicieni și de impostori, și dacă nu ai niciun institut care te poate ajuta, cum ți-ai putea onora pasiunea? Păi, pe lângă accesibila, dar din ce în ce mai dificila, soluție a plecării din țară, ai putea încerca să aplici pentru un grant sau pentru o finanțare similară. Alternativ, ai putea încerca să cauți finanțare inclusiv pe o platformă de crowdfunding specializată. Dacă studiile tale au fost publicate și în alte jurnale, fie ele și “libere” (open journals), ai mai puține șanse să te scufunzi în gloată.

Cumva, resurse s-ar putea găsi, cât timp rezultatul final ar merita într-adevăr publicat și, de ce nu, cumpărat. Dacă ți-ai putea vinde patentul unei corporații lacome cu piața, dar generoase cu cercetătorii, pasiunea ta ar fi validată. Pentru asta însă, trebuie ca pasiunea aia chiar să existe. Și dacă lucrurile ar merge pentru tine, poate ar merge și pentru alții. Într-un final, am fi cu toții ușurați să putem ieși în sfârșit din epoca bronzului, în acest lung joc de Civilization. Un joc bizar, în care România e singura națiune fără drumuri, dar cu șase universități de arcași.

P.S: Tocmai ce am prins știrea asta, cu Ministerul Cercetării care vrea să ofere niște granturi minuscule olimpicilor. În schimbul lor, ultimii ar trebui să rămână în țară pentru o vreme și să facă cercetare. Nu e chiar rău. Dacă pe lângă sumele derizorii, băieții ar oferi niște institute cu laboratoare decente, niște coordonatori din afară, alături de cazare gratuită și de bonusuri pentru rezultate, aproape că am avea un început.

15 Comments »

Textul ăsta e bazat pe o povestire mai veche, una care n-a fost scrisă niciodată, motiv pentru care l-am oferit întâi celor de la Casa Jurnalistului, dacă tot aveau sezon deschis la cuvinte. Dat fiind numărul măricel de Share-uri (mulțam fain’), îl voi plasa discret și aici. Cine știe, poate culegerea de povestiri abandonată în 2011 va vedea lumina tiparului…

-Săru’ mâna, părinte, am şi eu o rugăminte! Nu durează mult, cinci minute…

-Ah, păi eu nu sunt pări…

-Lasă, lasă, că mi-a spus doamna Maior. Haideţi cinci minute să vă arăt!

Să fi fost mirosul de alcool distilat în chiuvetă? Să mă fi convins Rottweiler-ul bipolar care se gudura fericit pe lângă izmenele stăpânului? În orice caz, în momentul ăla am înţeles că întrebarea omului era mai apropiată de ceea ce învăţătoarea mea ar fi numit „o afirmaţie, bă, de câte ori trebuie să îţi scriu pe tablă?”. Dacă, în alte circumstanţe, mi-aş fi rezervat câteva minute de gândire, în cazul ăsta, privirea îngrijorată a vecinului meu nu-mi lăsa loc de scăpare. Asta şi faptul că omul obişnuia să bea destul de mult, hobby pe care îl asorta des cu tratamente alternative pe bază de plante.

Pe de altă parte, nici eu nu intrasem în tagma funcţionarilor divini de multă vreme. Lumea începuse să se uite ciudat la mine de vreo două săptămâni, de când mă întorsesem din concediu cu o barbă de hipster şi o atitudine mult prea relaxată. Tot de-atunci, gaşca de pensionari care se aduna la magazinul de pe colţ începuse să-mi acorde o doză neobişnuită de respect. Nu mi-a luat mult să aflu de ce. Cumva, mămăica de la asociaţie prinsese ideea că aş fi terminat „la teologie” şi că acum eram în sfârşit preot. Nu avusesem timp să-i explic că barba poate creşte şi în absenţa lamei de ras, nu doar în prezenţa juniorului sfânt. În plus, părea că femeia îmi construise deja o poveste complexă de fundal şi n-aveam chef să-i calc bunătate de Alzheimer cu saboţii cinismului. Pentru ea, nu mai eram „ăla de la doi”, ci „părintele ninja”… omul care avea să aducă păgânii din bloc pe calea cea dreaptă. Ok, asta era cel mai probabil fantezia mea. Oricum, aveam de gând să ridic problema acestei mici confuzii odată cu următoarea plată la asociaţie. Până atunci însă, aş fi minţit dacă aş fi spus că nu-mi convenea situaţia: baba de deasupra dădea televizorul mai încet, să nu-l deranjeze pe „părintele” şi cu numai o zi înainte primisem cantităţi impresionante de colivă de la o sărbătoare cu sfinţi minori, toţi cu nume de mezeluri. În plus, nu făceam decât să pun preoţia, o profesie fictivă din mintea unei babe senile, în locul comunicării, o profesie fictivă din viaţa reală.

Să revenim însă la situaţia care tocmai mă recrutase forţat, fără CV sau interviu. Pe Rottweiller-ul din faţa mea îl chema Marcel şi ocupa aceeaşi garsonieră cu stăpânul lui, fiul unui fost viceprimar care-şi sponsoriza odrasla de la distanţă. În general, dacă ai trecut de 30 de ani şi părinţii tăi îţi dau bani pentru a nu-i vizita, ar trebui să-ţi pui nişte întrebări existenţiale. Stăpânul lui Marcel nu se arunca însă la astfel de genuflexiuni logice. Mai mult, din varii motive, nici eu şi nici ceilalţi vecini nu-i puteam asocia un nume eroului. Vom presupune că îl chema Bogdan, pentru că uneori purta la gât un lanţ cu litere metalice pe care se puteau citi literele B, O şi G.

Bogdan era renumit în bloc pentru petrecerile ţinute la ore la care dormeau şi producătorii de cafea. De fapt, cam singurii care nu dormeau erau vecinul meu, câinele lui şi cei doi „tovarăşi” pe care-i mai invita uneori în scara blocului, unul dintre ei fiind un studiu de caz pentru întregul spectru autist. Cum, la momentul respectiv, Bogdan părea că tocmai începuse o nouă bătălie cu propriul ficat şi cum lesa în care îl ţinea pe Marcel nu era tocmai stabilă, mi-am zis că nu era foarte grav dacă o mai făceam puţin pe părintele.

-Am şi io o problemă, părinte… dar hai mai bine să vă arăt! Haideţi să intrăm puţin, să vedeţi despre ce e vorba…

Ce să zic? Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, ceea ce nu era mereu un lucru bun, având în vedere că în Vechiul Testament nu se prea spăla nimeni pe mâini. Împleticindu-mă de lesa lui Marcel, mi-am urmat vecinul în garsoniera în care cu atâta generozitate mă invitase. Sigur, nu atât teama sau lenea de a da explicaţii mă făcuseră să intru în grotă, ci pura curiozitate. Ce s-ar fi putut ascunde în apartamentul nouă? Un mic laborator de droguri, coşciugul în care Bogdan dormea pe timpul pe zilei sau poate camera întunecoasă a unui geniu neînţeles?

-E puţin dezordine, dar strâng eu mâine…

Nu frate, la Stalingrad a fost puţin dezordine, la tine e cu totul alt tip de catastrofă. Asta îmi şoptea vocea din cap în timp ce mă plimbam prin prima locuinţă modernă complet lipsită de mobilă. Serios. În jurul meu era un spaţiu deschis, format dintr-un cuptor, un frigider, un televizor imens, patru canapele de tip „două saltele într-o cutie” şi zeci de sortimente de jeg. A naibii voce interioară, nu putuse să ţipe mai tare cu două minute înainte! În plus, aveam senzaţia că micuţa garsonieră bucureşteană nu se mai termina, senzaţie întărită de mirosul puternic de stătut şi umezeală, condimentat cu un damf de prăjeală şi aromă clasică de leacuri naturiste pe care vecinul meu şi le administra cu regularitate.

-Uite aici, părinte!

Aparent, ne împrietenisem deja, din moment ce Bogdan abandonase pluralul de politeţe în favoarea adresării directe, iar Marcel începuse să roadă un coş de rufe aruncat într-un colţ. Era oricum mai bine decât să-mi roadă mie paltonul, ceva ce se mai întâmplase altor vecini.

-Deci, a apărut aşa, din senin, nu-mi mai amintesc exact când, dar eu ştiu ce e!

Zidul din faţa mea era motivul pentru care eu, un bărbos anost confundat cu un preot anonim, mă aflam în garsoniera unui golănaş ciudat şi a câinelui său imprevizibil. Pe respectivul zid, lângă o ţintă de darts roasă, apăruse o pată, cel mai probabil de mucegai, sub forma unei cruci. Exact! Dacă altora le apare promisiunea mântuirii în trunchiuri de copac sau pe sandvişuri cu brânză, lui Bogdan spiritele îi vorbeau din igrasie.

-Vezi, părinte? De vreo două săptămâni e aşa!

-Păi nu ştiu, nu mai bine daţi cu puţin clor înainte, să vedeţi dacă se ia? am abordat eu direct problema.

-Ce clor frate, nu vezi că e o cruce? Ţi-am zis că ştiu ce e. Aici, înainte să stau eu, a stat o bătrână şi mi-a zis mie doamna Maior că nepoţii babei nu au venit să o vadă nici când trăgea să moară. Ştii că eu nu pun uşor botu’ la parizer, da’ aici e treabă gravă, cu spirite. Se lasă cu sfeştanie! Deci, cât mă costă? N-am mai mult de patru milioane vechi, da’ fac eu rost dacă vii şi cu diacon şi cu alea-alea.

-Cât costă ce?

-Sfeştania! Hai, mă, părinte, că ştiu că te grăbeşti!

Bun, era clar că aveam o problemă. Mai multe de fapt. Prima era că nu-mi puteam aduce aminte, nici măcar vag, ce era aia o sfeştanie şi la ce folosea. Cumva, puţinele cunoştinţe dobândite la ora de religie din şcoala generală fuseseră îndesate într-un sertar al minţii de lucruri mai puţin curate. În plus, vecinul meu mai sărac cu duhul, dar aparent nu şi cu portofelul, sigur ar fi insistat cu obsesia lui de a-şi exorciza zidul.

-Şi, credeţi că o puteţi face zilele astea?

În timp ce stăpânul îşi molfăia cuvintele, Rottweiler-ul Marcel venise spre mine, purtând în gură ceva ce era fie o minge galbenă şi ovală, fie un pepene mumificat.

-Nu vă face nimic, părinte! E Ratvăilăr original, luat de la crescător! Marcel, Marcel! Latră la pisică, latră la pisică!

În momentul ăla, Marcel şi-a abandonat mingea şi-a proptit căpăţâna pe geamul de la bucătărie, de unde a început să scoată nişte urlete prelungi spre un alt balcon unde se poate sau nu să se fi aflat vreodată o pisică. Trebuia să gândesc repede, până i se punea iar javrei pata pe mine şi îi venea chef de pictat cu bale. Până la urmă, ce era mai rău? Să fac „sfeştanie” şi stăpânul garsonierei să uite complet de asta? Evident, uitarea ar fi survenit după câteva zile de sărbătoare în compania alcoolului şi a altor substanţe, dar mai uitase stăpânul lui Marcel şi de alte lucruri. Tot el blocase uşa de la scară într-o duminică în care era convins că vin mascaţii să-l salte, ca apoi să meargă liniştit să-şi termine somnul de dimineaţă. Patru babe au stat pe-afară cu sacoşele de la piaţă, aşteptând să vină cineva şi să scoată fierul pe care Bogdan îl proptise în uşă, speriat de trei băieţi cu pliante electorale. A doua variantă era să recunosc toată confuzia, în condiţiile în care eram blocat în garsoniera puţin dezordonată şi păzit de la distanţă de Răvailărul original.

-Înţeleg acum. Păi uite, sfeştania e mai complicată, că trebuie să cer voie de la Patriarhie, dar nu cred că e nevoie de ea. Vin eu în 5 minute cu patrafirul (nu eram foarte sigur pe noţiune, dar suna impresionant) şi cu busuiocul, udăm şi spun o rugăciune. Sigur dispare.

-Sărut-mâna, părinte! Sărut-mâna! Şi cât vă datorez?

-Nimic, nimic, dacă tot suntem vecini.

Am intrat rapid în propria locuinţă de unde, pe post de mini-patrafir, am luat un semn de carte lung, din stofă decorată, cumpărat cu ani de zile înainte din Grecia. L-am îndoit şi am prins repede cu el o legătură de busuioc şi… de unde aveam busuioc? Ca orice bărbos, aproape infectat de virusul hipstărelii, îmi ţineam condimentele cumpărate din piaţă într-o vază. Ca orice om care nu trecuse încă de 30 de ani, le uitam acolo până se uscau. Deci da, aveam busuioc. Acestea fiind spuse, am făcut repede şi puţină licoare sfinţită chimic din apă de la chiuvetă şi din clor pentru dezinfectat baia.

Bogdan mă aştepta răbdător şi la fel şi Marcel, care încă lătra la pisica imaginară. Deşi mi se înmuiaseră picioarele în faţa viitoarei mele isprăvi, eram convins că era singura soluţie. M-am uitat la zid şi la figura mulţumită a lui Bogdan şi… de nu mi s-a pus părintele pe stropit cu apă şi mormăit de îţi era mai mare dragul să asişti la slujbă. Nu, nu ştiam nicio rugăciune cap-coadă, dar prelungeam nepermis de mult vocalele şi pronunţam numele Domnului în neştire, de parcă am fi fost colegi de facultate. Încălcam cu bună ştiinţă a treia poruncă, dar nu îmi amintesc să fi menţionat vreodată un deşert, deci probabil că nu atrăgeam prea mult atenţia divină. În tot timpul ăsta, Bogdan a fost nevoit să-şi ţină câinele de lesa improvizată pentru că Marcel, atras iremediabil de busuiocul legat cu „patrafir”, începuse să latre spre mine.

Evident, după 6-7 minute de mormăit şi amestecat bucăţi din Crez, Tatăl Nostru şi versuri de power metal, pata de mucegai a început să cedeze sub asaltul apei „sfinţite” cu dezinfectant.

-Miroase bine apa asta, se vede că-i proaspăt sfinţită!

La naiba, ar fi trebuit să maschez cu ceva mirosul de clor! Din fericire, pata dispăruse mai repede decât mă aşteptasem, motiv pentru care, la scurt timp de la începere, am putut încheia cu un clasic „Amin” şi m-am îndreptat rapid spre uşa de la intrare.

-Moamăăă! A dispărut! Merci mult, părinte! Stai să te cinstesc, dacă n-ai vrut bani!

-Ahh, nu, nu e nevoie!

-Lasă, că am destul vin. Ţine aici o sticlă. Să nu uiţi că tu eşti un adevărat părinte, nu ca ăştia de la televizor, care-ţi cer bani şi ca să te îngroape! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Am acceptat, uşor exasperat de situaţie şi pentru că nu mai văzusem de multă vreme vin la sticlă de plastic. Glumesc, vin în sticle de Frutti Fresh mai văzusem, dar vin verde? Niciodată! Bogdan mă asigurase că e vin alb natural, de la ţărani. Dacă era de la aceiaşi ţărani care-i vindeau şi iarbă proaspăt cosită, sunt sigur că existau câteva explicaţii pentru culoarea lui.

Ajuns din nou în propria cutie de beton, aflată la numai câteva secunde de mers de culcuşul lui Marcel, am conştientizat că, pe lângă faptul că era cazul să am o discuţie cu proprietarul căruia îi plăteam chirie, n-ar fi fost rău să-mi dau jos şi barba. Deşi, poate că trebuia să mai amân puţin marea decizie. Cine ştie, poate mai avea Bogdan vreo treabă cu cele sfinte şi voia să-i binecuvânteze cineva Chevrolet-ul sau poate avea nevoie să trimită vreun acatist prin curier expres. În plus, unde ar mai fi găsit el un adevărat părinte, aşa ca mine?

P.S: Deşi confuzia nu e tocmai accident şi nici preoţia marketing (e mai degrabă PR divin), povestirea chiar are la bază o întâmplare adevărată, din care rasa câinelui, numele posesorului său şi brandul de clor folosit au fost cu diligenţă schimbate. Altfel, autorul a fost preot pentru o zi cu cinci ani în urmă, deci e posibil ca unele detalii să mai fi scăpat la montaj.

15 Comments »

Dacă România ultimilor ani a prins puţin, dar suficient, curaj pentru a scoate din dulap probleme vechi de două decenii, românii nu s-au molipsit încă de obiceiul de a spune lucrurilor pe nume. Nu de alta, dar trăim într-o ţară în care “e ruşine” încă mai există ca argument public…

Până să aflați însă la ce se referă titlul, vă voi servi însă o scurtă pastilă de istorie personală. Cu mulţi ani în urmă, pe când sucurile TEC şi îngheţata la vafă aveau efectul unei ieşiri la mall, un puşti de vreo şapte-opt ani începuse să citească pe ascuns ziarele uitate de părinţi în sufragerie. Atât puştiul în cauză (care semăna bizar de mult cu autorul), cât şi colegii lui de bloc citeau cu interes aceeaşi pagină dublă, înghesuită şi colorată: mica publicitate.

Printre vânzări de apartamente, animale de companie şi macrameuri, existau şi nişte texte pe care nici măcar un puştan abil nu le putea descifra. Plasate la rubrica de matrimoniale, anunţurile cu pricina vorbeau mereu despre domni generoşi, doamne plăcute şi experienţe de neuitat. Ce puteau deci oferi nişte doamne tinere, cu putere de muncă, unor domni generoşi? Era clar pentru noi! Doamnele erau bucătărese, care uneori ţineau companie celor care, e limpede ca lacrima, nu-şi puteau face singuri o ciorbă sau un piure de cartofi. De-aici şi ideea de doamne de companie. Simplu!

Mai bizar e că, în loc să ne înlăture noul crez, câţiva adulţi chiar l-au încurajat, până când am descoperit şi singuri adevărul despre bucătăresele de pe ultima pagină. Cam tot atunci am înţeles şi de ce şoferii de tir care “făceau Turcia” spuneau mereu că opresc la “non-stop”. Acum, la peste 20 de ani distanţă, constant cu surprindere că atitudinea şi informaţiile opiniei publice despre cea mai veche meserie nu s-au schimbat prea mult. Deşi există peste tot, într-o formă sau alta, prostituţia e o problemă despre care nu avem cu adevărat un dialog public, a cărei legalizare ne ferim să o promovăm şi pe care am prefera să o ştim îngropată undeva, în “bucătăria” mentalului colectiv.

De ce devine evident lucrul ăsta? Păi, cu niciun an în urmă, site-ului anuntul.ro i-a fost deschis dosar penal pentru “proxenetism”, evenimentul generând ceva vâlvă la momentul respectiv. Trecând peste decizia de a sancţiona un singur site, când Internetul e plin de pagini specializate în anunţuri confidenţiale şi escorte, mai distractiv este chiar titlul articolului citat anterior. Din el aflăm că site-ul în cauză a fost folosit de “prostituate pentru a racola clienţi”. De-aici ai putea înţelege că toţi clienţii ăia, săracii, fuseseră atraşi forţat în mrejele unor domnişoare, aflate sub controlul unei găşti de Lex Luthori virtuali. E cam ca atunci când eşti “racolat” de site-urile porno şi de alte site-uri despre care nu ştii niciodată cum au ajuns în Google History. Trecând peste ciudata intervenţie a statului în politica editorială a unui ziar, îmi închipui cât obositor este procesul ăsta şi pentru judecătorii şi procurorii implicaţi. De ce?

Pentru că definiţiile unor termeni sunt încă extrem de vagi. Conform lor, un proxenet este un om care “îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei sau trage foloase de pe urma ei”, nu neapărat un om care recruteaza şi constrânge (cele două sunt considerate circumstanţe agravante, dar nu definitorii). Prin urmare, dacă îi faci cunoştinţă amicului tău cu o domnişoară ceva mai libertină, te-ai putea trezi inculpat peste noapte, chit că tu o cunoşteai pe respectiva de pe Facebook. Dacă însă îţi deschizi un serviciu de video chat, eşti acoperit legal!

De altfel, un amic ceva mai pasionat de iniţiative legislative şi mai informat despre cazul anuntul.ro, îmi spunea că întregul proces a implicat monitorizări individuale (cineva chiar a citit în interes de serviciu sute de mii de anunţuri considerate suspecte), apeluri la moralitate şi încercări de a defini noţiuni elementare care să descrie contactele „legale” dintre bărbaţi şi femei. Acum, ar fi uşor să facem miştouri de procedurile pe care le implică un astfel de caz dar, din păcate, cea mai mare piedică, atât pentru poliţişti, cât şi pentru judecători, o constituie faptul că…

În România, vă vine să credeţi sau nu, prostituţia a fost dezincriminată în 2014. Până să oftaţi în cor, dorindu-vă să fi fost din nou adolescenţi, ar trebui să vă dau şi veştile proaste. Dezincriminarea, în cazul nostru, înseamnă că practicantele acestei meserii nu vor mai fi închise, dar cam atât. Nu au niciun cadru legal să-şi practice meseria, primesc cam aceleaşi amenzi şi pot fi ridicate dacă sunt prinse că o practică. Formele organizate sunt în continuare strict interzise, dar la fel de neclar definite (mai multe despre cadrul legal, a scris Dollo, într-un articol despre costurile “războiului împotriva prostituţiei“).

Probabil de asta s-a şi discutat atât de mult despre cazul publicaţiei online amintite. Ce anume constitutie prostituţie „în formă organizată?” Peştii care chinuie şi ameninţă nişte fete dezorientate sau o platformă prin care oricine îşi poate căuta clienţi, inclusiv fetele care vor să scape de peştii amintiţi anterior? The Economist, într-un studiu al cărui titlu ar putea fi aproximat prin „Cum revoluționează noua tehnologie cea mai veche meserie” susţine că mutarea online elimină intermediarii obișnuiți – bordeluri și agenții, proxeneți și „madame”, lăsându-le pe practicante să-și ofere și promoveze așa cum vor produsele.

Între timp, liderii noștri politici tremură de frica alegătorilor pudibonzi şi continuă să lupte împotriva realității și a bunului simţ. Suntem, deci, într-o situaţie pur românească, în care parcă am vrea să facem ceva, dar nici n-am vrea să pierdem capital politic. Totuşi, se uită Europa urât la noi… deci hai să dăm o mână de vopsea şi să spunem că am cumpărat un gard nou. O dovadă în sensul ăsta a fost şi încercarea anemică a lui Silviu Prigoană de a legaliza fenomenul în 2010, încercare îngropată de aberaţiile colegilor de breaslă.

Da, suntem încă la nivelul “bine vs. rău” şi de data asta nu putem arunca toată reticenţa publicului în braţele educaţiei religioase. Nu de alta, dar a existat o perioadă destul de lungă din istoria României (încheiată abrupt de regimul comunist) în care relaxarea legislativă a permis desfășurarea acestei activități. Astfel, nu îi putem bănui pe înaintașii noștri de a fi fost mai puțin credincioși, ci doar mai puțin reticenți la… realitate.

Sincer, s-au scris deja zeci de articole cu motive pentru care “bucătăria tradiţională” ar trebui legalizată complet, dar comentariile au fost fie cancerigene, fie mult prea defensive, deşi veneau de la aşa-zişi apărători ai drepturilor personale (să ne amintim de scandalul „periculosului mititel românesc” și de alte scandaluri care au scos de la naftalina tot felul de luptători ninja ai spațiului online).

Prin urmare, nu cred că strică să mai repet şi aici implicaţiile unei probleme precum prostituţia. Le voi explica însă într-un mod în care le-ar fi înţeles şi un puştan încă neafectat de nebunia online: prin aluzii culinare. Asta nu înseamnă că un puşti de 9-10 ani trebuie să ia parte la discuţia asta, dar e bine să fiţi pregătiţi dacă într-o zi cel mic vă va cere bani de şaorma.

1.Toată lumea mănâncă.

Unii şi-au găsit bucătăreasa sau bucătarul, alţii încă mai caută. Unii au trecut pe raw vegan şi sunt bizar de mândri de asta. Dar mai există şi oameni care-s dependenţi de fast-food sau care pur şi simplu vor să afle ce înseamnă “cu de toate”. Dacă vrem ca lumea să consume moderat şi sănătos, interzicerea mâncării nu e o strategie bună. În plus, să nu-i uităm nici pe cei obsedaţi de gusturi exotice pe care am prefera să-i ştim în restaurant, decât pe stradă, încercând să convingă tinere domnişoare să le gătească.

2.La fel ca la Masterchef,  peştii sunt o problemă.

Dacă legea ar fi mai coerentă, adevăraţii peşti nu ar avea în ce iaz să se scalde. În mod normal, singurul intermediar între un meniu şi cei care vor să-l deguste ar trebui să fie posesorul sau posesoarea lui. În spaţiul ăla n-ar trebui să existe nici statul şi nici vreun “tătic” local. Culmea, posibilitatea de a-ţi pune propriile anunţuri şi de a-ţi alege clienţii ar putea fi unul dintre primii paşi ai eliminării peştelui din meniuri.

3.Când nimeni nu găteşte, toată lumea moare de foame

Bucătăria modernă ia diferite forme, de la kebap-ul vândut la colţ de stradă, la saloanele de grătar erotic, până la chiria plătită prin meniuri complete. Cert este că, fără un cadru legal clar, nimeni nu are teoretic voie să încaseze vreun ban: nici Statul, care şi-ar putea umple serios rezervele, şi nici bucătăresele şi bucătarii talentaţi. În plus, o groază de oameni rămân nemâncaţi.

 4.Preparatele bune au reţete corecte

Bucătăria profesionistă are propriile reguli, de la mănuşile obligatorii până la spaţiul mare de gătit, corect amenajat. În plus, practicanţii meseriei dau un set de teste până să-şi poată vinde preparatele. Nu de alta, dar pericole sunt multe, iar un pui prost gătit poate doborî o întreagă armată. Totul devine mult mai sigur, dacă există un set de reguli. Dacă însă haosul se ascunde abil în spatele “dezincriminării parţiale”, şansele să primeşti un produs bine făcut scad cu fiecare zâmbet fals al chelnerului.

5.Nu ANPC-ul e de vină

Trecând peste inevitabilele abuzuri, e greu să arunci toată vina în spatele oamenilor legii, insuficient plătiţi şi forţaţi să întărească o lege pe care nu o înţeleg. Sigur, domnişoara vinde şaorma şi o poţi amenda, dar nu-i poţi închide ghereta. Deci, cum procedezi? Îi amendezi pe cei care au turnat asfaltul pe strada unde “vinovata” profesează?

6.Să vinzi salată e una, să-ţi faci un restaurant KFC ilegal e total altceva

Surprinzător, dar actuala legislaţie nu face mare lucru spre a preveni traficul de mâncare la scară largă şi nici abuzurile grave (genul de abuzuri împotriva cărora se duc lupte europene). Din contră, descurajând competiţia corectă, se permite apariţia a tot felul de francize dubioase, cu patroni veniţi din colţurile mai puţin sigure ale hărţii.

7.Prea mulţi bucătari strică ciorba

În dialogul despre bucătăria modernă există atâtea voci, încât cu greu poţi descifra reţetele originale. Feminismul (o ramură locală a lui, cel puţin), reprezentanţii mai multor culte şi luptătorii pentru moralitatea publică ne tot spun de ani de zile că toată carnea procesată e cancerigenă, dar nu ne oferă altă alternativă în afara grişului cu lapte.

As putea continua prin a înşira şi alte avantaje al legalizării, însă cred că dacă argumentele financiare şi raţionale nu v-au convins, e puţin probabil că cele culinare vor avea alt impact. De ce să aduc tema în discuţie tocmai acum? Pentru că România este exact în punctul în care trebuie să hotărască ce poziţie are în câteva chestiuni esenţiale. Decât să discutăm despre probleme care încă nu există, mai bine să le studiem pe cele care vor continua să existe, fie că interacţionăm sau nu cu ele.

Deci, dacă populaţia chiar nu are nevoie de serviciile acestor domni şi doamne, să se stabilească un cadru coerent care să le interzică practica. Dacă însă există însă suficienţi susţinători sau cel puţin suficienţi oameni neafectaţi de existenţa ei, de ce să nu punem lucrurile clar și legal pe foaie? Nu de alta, dar, dacă o să continuăm să o învârtim doar ca pe o monedă de capital politic şi dacă, din când în când, o să acuzăm ziare online de proxenetism, cea mai veche poveste nu va avea niciodată un deznodământ fericit.

P.S: Dacă articolul vi se pare greu de “digerat”, puteţi oricând să vă dezvoltaţi gastrita citind comentariile de pe marile site-uri care au îndrăznit să abordeze până acum problema.

31 Comments »

În urma unei înfocate, dar inutile discuţii cu un prieten mai “patriot”, am auzit printre replici expresia “românii, un neam decăzut”…

Îmi scuzaţi insistenţa dar, ca să decazi sau chiar să cazi de undeva, trebuie mai întâi să fi fost sus sau măcar pe drumul spre vârf. Ori, chiar şi în mai vechile şi supăratele mele articole de deconstrucţie istorică, mi-am menţinut viziunea (optimistă) cu privire la români. Suntem, din păcate sau din fericire, o naţiune tânără, care n-a apucat încă să demonstreze mare lucru. Istoria şi voinţa colectivă vor spune dacă vom avea ocazia asta sau dacă vom fi doar o notă de subsol la categoria “şi alţii”. Nu doar că nu am demonstrat prea multe, dar nici n-am căzut prea tare. Cum adică, vrei să spui că românii nu au suferit? vor sări instant naţionaliştii de weekend.

Românii au luptat şi au suferit, la fel cum au făcut-o şi alte mici neamuri balcanice. Ideea însă că am fi un neam ales, constant asuprit de “duşmani”, e o tâmpenie, una pe care o spun şi bulgarii şi sârbii şi croaţii despre propriile naţiuni. Istoric vorbind, e un miracol că ne-am păstrat identitatea şi poate ar trebui să fim mândri de asta, nu să ne martirizăm inutil. Să începem însă cu prima perioadă de aşa-zisă glorie a poporului român: Dacia! Glumesc, n-are niciun sens să începem cu dacii pentru că dacii nu au absolut nicio legătură cu poporul român modern. Burebista nu a avut un “imperiu dac”, ci un imperiu personal, o uniune de triburi greu de identificat, la fel cum nici Decebal n-a controlat “România”. Istoricii se feresc să vorbească despre daci ca despre un singur “popor”, pentru simplul motiv că dovezile istorice lipsesc, iar influenţele tracice şi celte sunt greu de separat. De altfel, chiar dacă luăm în calcul retragerea aureliană, e puţin tras de păr să vorbim despre “români” în primele secole ale erei noastre. Da, ştiu, argumentul ăsta ne-a folosit în dezbaterile cu adepţii teoriei lui Roesler, dar chiar n-are sens să ne cramponăm de acuzaţiile unui alt popor frustrat istoric.

După câteva secole pline de adrenalină şi invazii de triburi cu nume dubioase (avari, gepizi), teritoriul locuit astăzi de români a intrat încet-încet în componenţa marilor regate ale vremii. Asupriţi? La nivelul omului de rând, foarte probabil! La nivel politic: nici pomeneală! Românii din teritoriile pe care astăzi le considerăm ale noastre nu se organizaseră mai deloc, formaţiunile statale menţionate în documentele vremii fiind improvizaţii determinate de contextul politic. Da, românii erau acolo, dar nu şi statele româneşti. Ulterior, prin mişcări interne şi intervenţii externe, în secolul XIV, am avut şi două ţărişoare pe care le considerăm precursoare ale României moderne. Două tărişoare a căror relaţie de-alungul timpului a fost destul de complicată. Să nu uităm că, ulterior, în vremea lui Ştefan cel Mare, rivalitatea dintre valahi şi moldoveni s-a transformat de câteva ori în conflict deschis. Două sute de ani mai târziu, Brâncoveanu şi Cantemir aveau acelaşi tip de relaţie tensionată. Unirea politică orchestrată anterior de Mihai Viteazu (unire înfăptuită în numele unui suzeran, nu a unui ideal naţional) nu a avut un impact istoric semnificativ. Simbolistica unionistă a apărut la mult timp după moartea domnitorului amintit.

Normal că nu se puteau uni! vor striga micii istorici. Ţările Române erau poarta Imperiului Otoman către Europa! Din păcate, şi asta e o mică invenţie de manual. Poarta turcilor către Europa a fost mai mereu Belgradul, motiv pentru care victoria lui Iancu de Hunedoara ar merita sărbătorită ceva mai des şi mai fastuos decât micile victorii (şi războaiele pierdute) ale altor domnitori români. Dacă ne uităm şi la lipsa moscheilor şi la alte mici favoruri istorice, am spune că turcii au fost destul de blânzi cu noi (cel puţin în primul secol de “asuprire”). Sigur, au existat domniile fanariote, dar câte dintre ele au fost cu-adevărat dăunătoare şi câte au fost “rele” pentru simplul motiv că erau străine? Nu, domnia otomană n-a fost ceva benefic, dar a fost mult mai relaxată decât ar fi putut fi.

Deşi oameni cu viziune existaseră şi înainte, de-abia din secolul XIX vorbim despre un spirit românesc comun în ambele ţări, puternic influenţat de naţionalismul german. Nu, nu eram singurii pe care-i apucase dorul de independenţă şi unire, dar am fost printre cei mai norocoşi. Norocul românesc nu s-a limitat numai la “ce bine că nu ne-au tras-o ăia”. După deşteapta, dar riscanta manevră cu alegerea lui Cuza, am reuşit să “scăpăm” şi cu aducerea principelui străin şi apoi să ne cucerim independenţa în cadrul a ceea ce a fost, în esenţă, un război ruso-turc. Pierderile româneşti au fost imense, dar în parte şi datorită unor greşeli strategice. În orice caz, România devine un stat, locuit treptat de o naţiune, nu de o serie de ppoare.

Ulterior, după nişte războaie balcanice în care am furat o părticică din Bulgaria (Cadrilaterul, o fâşie de pământ care n-a fost niciodată românească), am participat în mod complet dezastruos la Primul Război Mondial. Rezultatul? Şi mai multe teritorii locuite de români se alătură statului recent format. Perioada interbelică a fost văzută de mulţi ca un fel de apogeu civilizaţional al României, ideal de care cei 22 de ani au fost departe. Chiar dacă artele păreau a merge în direcţia bună, iar economia îşi revenea treptat, problemele masive sociale şi politice făceau din România un stat instabil. Sigur că interbelicul, gazda multor contradicţii şi a atâtor tirani, pare o perioadă extraordinară în comparaţie cu primii ani de comunism (cu toţi de fapt), dar aici e doar plăcerea sadică de a ne raporta la răul mai mic.

Acum vine şi momentul “decăderii”: Al Doilea Război Mondial, când am pierdut Basarbia şi alte câteva teritorii. Dureros? Cu siguranţă! Distrugător? Nici pe departe. Adevăratele traume au venit după pactul Ribbentrop-Molotov: când am decis să ne alăturăm părţii învinse, când am pierdut sute de mii de tineri în nişte ofensive prost gândite şi când era să fim şterşi de pe faţa pământului de încăpăţânarea unui ofiţer. Problema României nu a fost că a întors armele (dacă Antonescu nu era arestat, România risca să nu mai existe), ci că le-a ridicat de la bun început în direcţia greşită. O poziţie de neutralitate defensivă care să ne fi permis să reacţionăm atât la ocuparea Transilvaniei, cât şi la furtul Basarabiei, ne-ar fi asigurat cu siguranţă… demolarea ca stat, pe perioada războiului. După înfrângerea germană însă, puteam beneficia de condiţii similare celor obţinute în Primul Război Mondial (sau măcar de puţină demnitate), în loc să devenim o altă Matrioska.

Chiar şi aşa, Al Doilea Război Mondial ne-a lăsat “numai” cu câteva pierderi teritoriale (pe care nu le aveam de foarte multă vreme, dacă e să fim sinceri) şi cu o generaţie distrusă definitiv. Ne-a lasat apoi cu intelectuali pierduţi prin închisori şi gulaguri, cu o stare de permanentă nelinişte şi cu ani buni de asuprire. Rău? Cu siguranţă! Putea fi mai rău? Da, puteam fi Republica Sovietică România până prin anii ’90. Atunci ar fi început conflictul etnic dintre cei 30% ruşi pe care U.R.S.S. i-ar fi adus aici pentru a compensa pentru epurările şi deportările prelungite care cu siguranţă ar fi avut loc. Am fi putut fi o Republica Moldova mai mare, fără prea mult efort din partea invadatorilor estici.

Ulterior, ruşii şi comunismul ne-au lovit din plin, dar nu am fost nici prima şi nici ultima naţiune infectată de ciuma roşie. Deşi din ce în ce mai mulţi oameni sunt loviţi de senilitate şi nostalgie, e de observat că, nici între naţiunile comuniste, România nu s-a remarcat în mod deosebit. Exceptând episodul din 1968 (care i-a adus beneficii enorme de imagine lui Ceauşescu), ţara noastră nu a ieşit atât de mult din tipare pe cât am vrea să credem. După o Revoluţie zgomotoasă şi necesară, dar manipulată şi incompletă, perioada de tranziţie a fost un şoc pentru mulţi. A fost o perioadă marcată de traumatizantele mineriade şi de furtul generalizat ai cărui autori sunt prea bătrâni sau prea bine înfipţi pentru a mai fi închişi. Să nu uităm apoi de dezamăgirea ţărănistă, dezamăgire urmată de infiorătoarea epocă Năstase.

Chiar după acest lung şir de eşecuri, România încă există, e membră NATO şi UE şi, de bine de rău, are un conducător ales prin vot popular (indiferent cât de corecte sau reprezentative ar fi alegerile). Ca popor, avem bagajul mai multor secole de lupte şi încercări. Ca stat modern, suntem încă tineri. Am servit o porţie sănătoasă de alegeri proaste şi trădări colective, dar, în ciuda pesimismului generalizat, în ultimii ani, trendul istoric a fost unul ascendent. De acord că puteam fi mai mult şi că, din cauza unor indivizi mici cu ambiţii mari, am pierdut două decenii de dezvoltare după ’89 şi încă vreo patru înainte. Totuşi, ca să cazi şi să decazi, trebuie să fi fost într-adevăr mare…

(Acum un secol, cam asta însemna “Marea Britanie”. Sursa Imaginii).

Nu, nu o să vă dau exemplul Greciei sau al Italiei, pentru că nici vechii greci şi nici romanii nu au legătură cu actualii greci sau italieni. Nici măcar exemplul armean nu are ce căuta aici, în ciuda măreţiei antice, a trecerii pintr-un genocid şi a mileniilor de rezistenţă. Să ne uităm însă la ultimii asupritori ai celor din urmă, la turci, dacă tot i-am amintit. În secolul XIX, Imperiul Otoman pierde în numai 40 ani aproape jumătate din teritoriu şi cam tot atâta populaţie. Vorbim despre teritorii pe care turcii le stăpâneau de câteva secole bune şi care, din punct de vedere politic, dar şi cultural, ajunseseră să fie considerate “turceşti”. Trecem acum peste relaţia noastră cu “Înalta Poartă” şi peste faptul că Imperiul Otoman era considerat de multă vreme “Bolnavul Europei” (Problema Orientala). Îmi închipui însă cum era să fi fost un tânăr funcţionar al perioadei sau chiar un ţăran turc. În câţiva ani, aveai nevoie de acte speciale pentru a-ţi vizita “rudele din provincie” şi, din reprezentantul unui stat mare, ajunseşi omul care se ploconea în faţa britanicilor sau, mai grav, a ruşilor. Indiferent de cum apăruse bătrânul imperiu ca stat, trebuie să fi fost dureros să-ţi vezi ţara năruindu-se.

Să ne uităm şi la Austria, Ungaria şi alte pete de pe harta Europei moderne, nume la auzul cărora tremuram şi noi şi alţii cu secole în urmă. Marea Britanie se consideră şi acum Imperiu, deşi nu e altceva decât o insulă foarte zgomotoasă şi mereu în pragul referendumului. Nu spun că merită să plângem de mila vreunui fost imperiu, mai ales când căderea lor a dus la apariţia noastră. Spun doar că şocul unora a fost cu mult mai mare decât al României. Până la urmă, nici nu trebuie să fii o naţiune însetată de pământuri, pentru a fi rupt în bucăţi de timp şi istorie. Să ne uităm puţin la fosta Iugoslavie şi la Serbia de acum. Nici Finlanda n-a fost foarte fericită după Al Doilea Răboi Mondial, cum de altfel n-a fost niciuna dintre naţiunile direct implicate în conflagraţie.

Drept concluzie, deşi nu am fost feriţi de bocancul istoriei, am fost printre norocoşii care i-au supravieţuit. O naţiune fără o mare influenţă istorică, dar şi fără traume care să o distrugă iremediabil. Cu alte cuvinte, am putea să ne văităm mai puţin şi să ne străduim mai mult. Nu de alta, dar am mai căzut de pe scăunel şi în secolele trecute şi uite că încă suntem în viaţă.

P.S: Ca regulă generală, deşi politica este cea care scrie istoria, istoria nu poate justifica politica, nu în 2015 cel puţin. Acţiunile tale politice nu pot avea baze precum “acum 200 de ani aşa stăteau lucrurile“. Va fi întotdeauna nevoie de mai mult. Bine, asta dacă nu cumva eşti Rusia, caz în care nu ai nevoie decât de mai multe tancuri.

18 Comments »