Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Dar a fost IDEEA mea…

Posted by on 22 Oct 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă ăsta era primul text pe care voiam să-l scriu la ieșirea din spital, dar e cu siguranță un text pe care voiam să-l scriu.

Cu ideile am avut mereu o relație care a semănat, ei bine, cu… o relație. Am început în forță, crezând că orice colibă e următoarea Capelă Sixtină, am fost casătorit cu ele în publicitate și, la ani după, am continuat să mă agăț de muză, cu cinismul omului care nu știe dacă va găsi ceva mai bun.

Ca orice individ care n-are nici timpul și nici capacitatea de a-și pune toate idioțeniile în practică, am dat de bună voie idei altora, am simțit că am fost “plagiat” și am fost citat pentru sugestii mai mult decât modeste. Majoritatea “ideilor” mele însă, fie că sunt idei de cărți, articole, jocuri video sau filme zac în stive, pe HDD-uri externe și nu vor ieși de-acolo. De ce? Pentru că, și aici ajungem la subiect, o simplă idee nu valorează nimic. O idee proastă, cu atât mai puțin.

Implicat în lumea superficială a comunicării, m-am iritat când am văzut cunoștințe preluându-mi idei și executându-le prost. M-am enervat când am văzut proiecte la care am lucrat până spre final, reluate luni mai târziu și transformate în succese modeste de oameni mai orientați. Dar n-am avut niciodată pretenția să primesc mulțumiri pentru lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru că, mai ales în mediul online, o idee nepusă în practică nu există.

Iată deci o mână de sfaturi pentru oamenii care se încăpățânează să țină de ideile lor și să le apere de ochii lacomi ai “plagiatorilor”. Sfaturile vin de la unul care a avut multă vreme atârnată în piept insigna de “creativ” (profesional vorbind), deși nu crede că a meritat-o vreodată.


(Sursa: TheAwkward Yeti)

 

  1. Ideile în sine nu au nicio valoare. O idee e o simplă genuflexiune mentală, un declic al neuronilor. Dacă nu ești în stare să o transformi în ceva concret, planul de salvare a lumii e egal cu un banc cu Bulă. Munca, din păcate sau din fericire, e principalul factor diferențiator. Ideile aplicate sunt idei “insușite”, vii.
  2. Ideile fără feedback nu contează. Dacă ești hotărât să investești în planul tău, găsește niște oameni de încredere care să te valideze sau să-ți spună că ești prost înainte să pierzi bani și credibilitate.
  3. Ideile au termen de valabilitate. O idee aplicabilă vine într-un context social și e specifică unei perioade. Dacă înainte ideile revoluționare veneau la un deceniu, în epoca informației există zeci de revelații majore pe an. Și asta în domeniile care contează. Dacă-ți ții leacul pentru cancer în dulap, atât Nobelul cât și mii de vieți umane vor fi pierdute. Ideile nu devin mai bune cu timpul, ci mai puțin relevante.
  4. Chiar dacă există, plagiatul adevărat e mai rar decât ai crede. Nu, nu pentru că nu se fură (nu m-am mutat încă în Islanda), ci pentru că e greu de demonstrat. O simplă idee e greu de patentat, motiv pentru care și multe proiecte mari de crowdfunding eșuează. Pentru a nu-ți bate capul cu hoții și trolii de patente, trebuie să-ți rafinezi ideea din greu, să o înregistrezi când e cazul și să ai deja ceva concret când ieși pe piață. Dacă munca e începută, hoții sunt mai ușor de oprit.
  5. Originalitatea pură nu există. Sigur, există idei cu impact și idei proaspete, dar idei 100% originale mai rar. Stăm cu fundul pe umerii giganților pentru că nu ne duce capul să construim o scară. Cu alte cuvinte, în orice domeniu ai activa, te bazezi pe ani și ani de cercetări anterioare, dar și pe contextul social actual și pe piața în care activezi. Asta nu ar trebui să fie o piedică: poți scrie o carte polițistă foarte bună chiar dacă s-au mai scris romane polițiste.
  6. Există idei al căror timp a venit. Legat și de punctul 3, tocmai pentru că ideile sunt produsul timpului lor, există descoperiri științifice, produse, filme sau genuri muzicale care vor apărea oricum. Dacă ești la curent cu trendul și poți face ceva în sensul ăsta, fă-o. Dacă nu, nu te mira că alți șapte artiști au început brusc să cânte fix în genul în care voiai să o faci și tu. Faptul că te-ai gândit la o rețea socială “cam ca Facebook” nu contează, cât timp a apărut Facebook. Există un timp pentru idei, dar nu pentru creatori.
  7. Ideile vin foarte rar unui singur om, o singură dată. Epoca renascentistă și omul promovat de ea au dispărut. Acum, comunicarea face ca același document care ți-a dat ție o idee de afacere să o mai dea și altor 50 de persoane.
  8. Concretul câștigă întotdeauna. Dacă-ți poți rezuma ideea într-o frază clară și convingătoare, atunci mergi mai departe. Dacă în fraza ta apare cuvântul “gen”, nu cheltui banii investitorilor pe o idee “gen Uber, dar mai ieftină”.
  9. Din păcate, dificultatea aplicării unei idei ține de specificul ei, nu de piedici financiare sau umane. Trăim într-o epocă în care să faci rost de bani pentru un proiect nu este imposibil (pentru anumite pături ale societății). Problema cu ideile noi este că se vor lovi întotdeauna de reticența celor din jur. De-asta și multe idei de afaceri, cărți și filme primesc rapid finanțare, deși nu vin cu nimic nou. Sunt idei pe care investitorii le înțeleg ușor și care pot oferi profit pe termen scurt. E mai ușor să deschizi o șaormerie bio, decât să implementezi un sistem de ghidaj pentru persoanele cu dizabilități.
  10. Ideile fixe au șanse de reușită, deși nu schimbă nimic. Oamenii care 1-2 idei și se țin cu dinții de ele le vor și implementa până la urmă. Asta nu înseamnă că sunt idei bune, altfel am deschide toți șaormerii bio. Totuși, oamenii unui singur gând au de multe ori succesul garantat. Lecția unei astfel de situații este: concentrați-vă pe idei puține, dar bine definite.
  11. Antreprenoriatul nu este un talent în sine, dar managementul este. Cu alte cuvinte, dacă te apuci de pus ceva în practică, ai grijă să ai măcar o parte din aptitudinile necesare. Nu te apuca de scris cărți dacă n-ai scris mai mult de o compunere în generală și nu-ți deschide firmă de cloud computing, când tu nu știi bine ce servicii oferă Amazon.
  12. Detaliile și perfecționismul pot îngropa orice sclipire. Dacă ești la nivelul discuțiilor cu potențialii colaboratori, nu te apuca deja să cumperi materie primă pentru produsul final.
  13. Visurile nu sunt idei. Sunt deziderate.

Există concepte pentru care nu suntem suficient de maturi sau inteligenți și idei pentru care încă nu avem banii necesari. Asta nu înseamnă însă că trebuie să așteptăm două decenii să le facă alții: spor la creat!

P.S:  Mai nou, micro-ideile par să fi devenit un trend, zice MIT.

După două luni…

Posted by on 18 Oct 2017 | Tagged as: Anunturi & Stiri, Viata & Nu Numai

O parte dintre voi a observat cu oarecare surprindere și, sper, cu o doză sănătoasă de nepăsare, că n-am mai activat pe blog de vreo două luni. De altfel, am și scris o minune de articol pe tema asta, promițând o întoarcere în forță.

Din păcate, absența mea nu a ținut nici de nevoia de o pauză și nici de vreun protest tacit față de social media. Așa cum am sugerat în articolul precedent, a fost vorba de o defecțiune tehnică la propria persoană. Una cu care m-am luptat mai bine de șapte ani, până când am recurs la o soluție la care aș fi ajuns oricum. O soluție chirurgicală care m-a ținut în spital aproape două luni.

Fără a intra în detalii, pot spune că a fost vorba despre o afecțiune autoimună, nu despre afecțiuni oncologice sau despre alte lucruri bănuite de prieteni, colegi și cititori. Motivul pentru care nu descriu mai clar afecțiunea și rezolvarea ei nu ține de vreun secret sau de vreo jenă (răspund de altfel în privat la întrebări), ci de faptul că plănuiesc să revin cu o carte care să descrie toată experiența. O carte care are deja un titlu, o structură și o editură preferată. Nu are însă o dată de lansare.

E greu de spus cu ce m-am schimbat după experiența asta, dat fiindcă nu am depășit-o complet. Sunt încă în faza controalelor periodice, al reglajelor de tratament și a consultațiilor, perioadă care nu mă lasă să simt că m-am desprins complet de mediul ce m-a ținut captiv. Poate de-asta am și amânat câteva zile să scriu articolul ăsta, articol care nu cred că a liniștit sau lămurit pe cineva, dar pe care simt că îl datoram celor puțini care chiar se întrebau unde am dispărut.

P.S: Altfel, mi-am propus să fac mai mult și să comentez mai puțin. Asta însă nu vă scutește de viitoarele articole pe blog, pe care le voi posta în mod constant de acum încolo, având în vedere posibilitățile relativ reduse de comunicare din următoarea perioadă.

Defecțiune Tehnică

Posted by on 28 Aug 2017 | Tagged as: Uncategorized

Cer scuze cititorilor mai indaratnici care m-au întrebat si reîntrebat de ce nu am mai scris. Motivul pentru care imi voi relua activitatea pe blog cel mai probabil la sfârsitul lunii septembrie este simplu: o defecțiune tehnică. Mai ciudat este faptul că defecțiunea este la mine, nu la blog. De remediat, s-a remediat, însă perioada de recuperare nu este scurta. Partea buna e ca voi reveni cu un articol sau cu o carte pe cinste. Va iubesc.

Incredibila Aventură a Omului Invizibil

Posted by on 18 Aug 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un vultur durduliu, eroul zboară încet printre ușile automate. Căștile îl protejează de asaltul sonor, iar ochelarii sunt scutul perfect pentru invidie…

Costumul de astăzi? O cămașă albastră, pantaloni bej și pantofi negri. Discret pentru un supererou. Perfect pentru o zi de muncă. Aruncă o privire la ceasul de la mâna stângă: încă 20 de minute până la începerea misiunii. E bine. A mai rămas timp pentru un covrig cu susan și poate pentru o cafea de la automat. Poate.

Proaspăt energizat, eroul se îndreaptă calm spre dispozitivul de teleportare. E românesc, așa că sigur mai are de așteptat. Panoul cu cifre îi spune că ultimul a trecut de două minute. Așteaptă liniștit, cu ochii într-un ecran care îi spune cu precizie când o să plouă, cât de aglomerat va fi și cu ce să își umple timpul când așteaptă. Zeci de știri inundă micul dispozitiv, proaspăt eliberat de sub tirania semințelor de susan. Când ai o misiune importantă, viitorul nu te poate lua prin surprindere.

Lângă el mai așteaptă trei supereroi și tot atâtea supereroine. Se duc cu toții în același loc. O clădire strâmtă de birouri, cu băi mari și bucătării mici, cu apă prea rece și cafea prea fierbinte. E locul unde vor salva zeci de documente și-și vor elibera clienții de îndatoririle zilnice. Sunt nemulțumiți. Nu e misiunea pe care o visau, dar e singura misiune la care se pot întoarce în fiecare zi. Nu se consideră eroi.

Metroul oprește și cei șapte se înghesuie înăuntru. După nici un sfert de oră, ajung plictisiți la destinație și se îndreaptă spre suprafață. Pentru un scurt moment, îi întrezăresc pe ei, pe cei care nu se pot teleporta și care nu pot să vadă viitorul în ecrane. Pe cei care nu pot zbura. Îi văd și se întristează, însă sentimentul dispare repede. Există misiuni mai importante, cu linii de cod, tabele și prezentări care ard. Cine are timp să încetinească?

Și totuși există oameni pentru care simpla rutină este o aspirație. Oameni pentru care ritualul colorat al dimineții și timpul pierdut cu ochii în telefon sunt superputeri. Oameni pentru care multe cuvinte au sens, dar nu au formă. Există cel puțin 6.000, ne spun cifrele, și pentru ei libertatea e o superputere.

I-am etichetat simplu, ca fiind „nevăzători” sau „oameni cu deficiențe de vedere”. Statul îi numește „persoane cu dizabilități”. Pentru ei nu suntem doar liberi, ci suntem și invizibili. O superputere de care profităm deseori pentru a-i ignora. Ei sunt cei la care preferăm să nu ne gândim, pentru că e greu de crezut că o simplă călătorie cu metroul ar putea fi o victorie pentru cineva. Din fericire, unii se gândesc la ei. Supereroi care și-ar dori să fie mai puțin invizibili. De data asta, cei care s-au gândit să-și folosească altfel superputerile au fost cei de la Asociația Tandem și Fundația Orange, în parteneriat cu Metrorex.

Mulțumită lor, de la 3 august, transportul cu metroul și alte lucruri care păreau imposibile pentru o persoană cu deficiențe de vedere au devenit accesibile. Practic, toate cele 53 de stații de metrou ale Bucureștiului (da, vom avea în curând 53 de stații) au fost echipate cu 1000 dispozitive de tip beacon. Jucăriile ăstea cu sistem Bluetooth au fost create pentru a oferi indicații vocale de orientare printre stațiile, tunelurile și turnicheții metroului. Cum vor putea fi accesate respectivele indicații? Prin intermediul aplicației gratuite Tandem Access (iOS și Android). Dacă vă întrebați cum sună astfel de indicații, am cerut și o mostră audio care poate fi ascultată aici.

(Da, de-acolo proveneau simbolurile galbene plasate prin stații. Sursa: Asociația Tandem)

Sistemul în sine întră în categoria instrumentelor de mobilitate urbană, așa cum le numea Florin Georgescu, președintele asociației menționate anterior. Știu că expresia asta nu vă mișcă prea tare, dar scopul unui astfel de program nu este numai să ofere o vizibilitate mai mare celor invizibili și să înlesnească accesul la oportunități. Tot el ar trebui să ne recomande în timp drept o țară și un oraș în care te poți „mișca”.

Înainte de a ofta și de a spune superior că în sfârșit intrăm în rând cu lumea, ar fi de remarcat că superprogramul e unul pilot, atât la nivel de țară, cât și la nivel european. De altfel, dacă am putea convinge supereroii care fac naveta să contribuie la popularizarea lui, am putea demonstra că sistemul merge. Ca pas următor, el ar putea fi implementat și în gări și aeroporturi.

Deci, ce spuneți, ne rupem cinci minute din timp să salvăm lumea? Fără Like sau Share, ci cu un simplu „Te ajut eu”…

P.S: Dacă pare ciudat că am popularizat inițiativa asta, ar fi de remarcat că am tot scris despre nevoia de astfel de inițiative încă de acum nouă ani. Ce ar trebui să ni se pară mai ciudat e că niciun polictician nu a vorbit despre sau cu persoanele cu dizabilități și problemele lor. Oare cât să coste niște rampe de acces?

Blânda Mafie a Politeții

Posted by on 29 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu alții cum sunt, dar în general nici nu mă interesează…

Sunt însă apucături ale colegilor de generație pe care le interpretez drept semne ale Apocalipsei. Unul dintre ele este frica de politețe. Reacția unor oameni la simpla curtoazie relevă perfect nivelul la care am ajuns cu interacțiunile sociale, precum și cât de puțin spațiu mai avem pentru a coborî.

În perioada în care codurile bunelor maniere erau cărți sfinte, politețea exterioară era considerată o reflexie a vieții interioare. În cuvinte mai puține pompoase, un om care se purta frumos, gândea frumos. În ziua de astăzi și în România în mod special, politețea e un mod excelent de a nu lua bătaie. Dacă o practici corect.

Cred că la asta s-au gândit și ai mei când m-au învățat să salut, să mulțumesc, să deschid uși când e cazul și să cedez locul chiar și când nu e. În plus, am fost învățat să nu vorbesc cu oamenii de parcă îmi datorează bani, cu excepția celor care chiar îmi datorează, evident. Am sesizat apucături similare și în cercul apropiat de prieteni, motiv pentru care am presupus că așa trebuie să stea lucrurile. Ba, depășind vârsta în care moaca mea arogantă putea trece drept simpatică, m-am forțat chiar și să… zâmbesc.

Nu pot să spun că abordarea asta nu m-a ajutat, mai ales în ceea ce privește necesara relație cu casierițele de la supermarket și cu șoferii de taxi. În același timp, am întâlnit și destul de mulți oameni reticenți la “bărbosul ăla care vorbește frumos, deși ar trebui să fie nervos”. Reticență am mai văzut deci, dar, până în ultimii ani, nu am întâlnit oameni cărora chiar să le fie frică de politețe.

Oameni care te privesc ca pe un recuperator, în momentul în care îi întrebi sincer de sănătate. Oameni care nu înțeleg de ce te adresezi la persoana a II-a plural, deși vârsta cere o delimitare. Oameni care se comportă ca niște bădărani și apoi, când se așteaptă să-i înjuri de mamă, rămân muți de uimire la un răspuns pașnic. Și nu, următoarea lor reacție nu e rușinea, ci frica. Ce ascunde omul ăla politicos? Poate e “bazat”? Poate e nebun? De ce nu mă înjură? De ce se abține? Sigur e recuperator!

Astfel, în România anului 2017 devine periculos să fii politicos. Știu că ce scriu acum sună ca o fantezie a unui redactor la Urzica, dar nu sunt nici singurul și nici cel mai tânăr care se plânge de fenomen. Îți e frică să te controlezi, de frică să nu ofensezi. De la curierii obișnuiți să fie abuzați la telefon până la funcționarele de la ghișeu, din ce în ce mai mulți oameni servesc politețea numai cu o doză bună de paranoia. Și nu-i vorba numai despre cei cu meserii unde contactul uman este inevitabil.

Ca de obicei, de vină sunt mai mulți factori, de la educație la interacțiunile online care vor avea întotdeauna propriile chei de dialog. Aș vrea să știu însă dacă mai avem vreo soluție sau vreo speranță. Contrar părerii populare, politețea este necesară. Nu, nu politețea aia de tip “Codul Bunelor Maniere” în care bărbatul galant își umple mustața cu bacteriile de pe mâinile tinerelor domnițe.

Vorbesc despre câteva semne minime de politețe care să-i dea interlocutorului sau interlocutoarei o idee despre intențiile tale. Cu alte cuvinte: v-am salutat și vă zâmbesc pentru că intenționez să rezolv o problemă, nu să înjur printre dinți. Da, merge și fără contact vizual și e genul de politețe pe care ar înțelege-o și un câine, deși un câine sigur nu s-ar împotrivi cipurilor biometrice (deci am dubii legate de comparația mea). Da, știu că politețea poate fi folosită și ca un motor bun pentru sarcasm, dar chiar și așa e de preferat în fața altor tentative de a fi amuzant.

Într-o perioadă în care am demolat cam toate normele sociale pe care le-am considerat depășite și le-am înlocuit cu emoticon-uri, e totuși posibil să mai avem nevoie de politețe. Nu de politețea studiată și elegantă, ci de politețea necesară pentru a aborda anumiți oameni. Genul de oameni pentru care “Ce vrei, mă?” e o afirmație.

P.S: Una din situațiile unde politețea m-a salvat de la cel puțin un conflict a fost perioada în care am fost elev de serviciu pe școală, motiv pentru care mă bucură că cineva se gândește în sfârșit să anuleze practica asta.

Next»