Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Capcană pentru Șoricei

Posted by on 19 Feb 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Blogul ăsta e ultimul loc unde aș vrea să discut problema inspirației, dar…

Sunt convins că mulți dintre voi ați avut la un moment dat un articol, o idee de afacere sau un simplu gând pe care cineva le-a împrumutat pe furiș. Nu mă refer la vreo poziție luată pe Facebook, furată și rescrisă de vreun filosof local, și nici la o idee generică, al cărei timp a venit. Mă refer la un produs complex, din care simțiți că ceva vă aparține.

La vederea unui astfel de produs, mulți ați reacționat în mod standard. V-ați iritat, v-ați spus povestea public și apoi v-ați calmat, mai ales dacă ideea originală era demult abandonată. Totuși, ce faci când ceva te scoate din sărite, dar nu suficient de mult cât să poți formula o acuzație clară? Scrii un articol lung, pentru a te răcori. Evident. Totuși, despre ce vorbesc, mai exact?

Poate că ați observat deja dar, printre proiectele lansate în ultimii ani, am reușit să strecor și două cărți pentru copii. Prima dintre ele, Aventurile Căpitanului Ronț, a fost scrisă inițial în anul 2010, pentru un concurs, dar a fost publicată de-abia în 2015. Cartea s-a descurcat onorabil pe piața de carte pentru copii, motiv pentru care a fost reeditată un an mai târziu. Încurajat fiind, am scos și o a doua carte, la finalul anului 2016 (lansarea oficială a fost în 2017), intitulată Ronț și Regele Norilor. O găseați până recent și pe Amazon, însă și acum o găsiți în mai toate magazinele online, precum și în recenziile generoase ale pasionaților și ale prietenilor.

Să revenim însă la scopul articolului, care nu este de a-mi preamări hobby-urile. La finalul anului trecut, editura Didactica Publishing House (DPH) a tradus în română o carte apărută în Germania, în același an, adică 2017. Numele traducerii? Chiț și Ronț și un Naufragiu cu Peripeții. În regulă, cartea asta are un nume în comun cu a mea, și? Faptul că un alt individ, în altă parte a lumii, a venit cu fantasticul nume Ronț pentru un șoarece nu poate fi baza unei acuzații. Doar că, analizând puțin lucrurile…

Căpitanul Ronț e o cărticică pentru copii apărută în 2015, pe un bun de tipar din 2014 și un text din 2010. Povestea ei se învârte în jurul personajului titular, un hamster care, inspirat de cartea care i se citea, pleacă alături de un purceluș de Guineea și de alte două rozătoare din livadă (o veveriță și un dihor) într-o aventură pe râul din apropiere. Ilustrația de promovare și coperta arătau cam așa:

Apărută inițial sub numele de Mozart & Robinson und der gefährliche Schiffbruch, Chiț și Ronț urmărește povestea unui șoricel de casă, care, alături de amicul său, un șoricel de grădină, pleacă într-o aventură pe pârâul din apropiere, inspirați fiind de cartea pe care o citea unul dintre ei. Sesizați ceva?

Autoarea cărții în germană este Gundi Herget, angajată a mai multor edituri care a început să-și ia cariera de scriitor în serios în 2015, după cum afirmă și ea. În perioada respectivă, doamna în cauză a renunțat la job și, printre alte eforturi și nominalizări (a reușit singură să-și înscrie o povestire la Pulitzer, însă afirmația se regăsește doar în interviurile cu ea, nu și pe site-ul oficial), a scos și o puzderie de cărți pentru copii, mai toate lăsându-ți senzația că le-ai mai văzut și prin alte părți. În regulă, ultima afirmație se poate să fi fost o gratuitate.

Traducerea în română este semnată Marilena Iovu, o doamnă care are atât experiență în domeniu, cât și o agenție în spate. Mulțumită unei prietene (care mi-a livrat inițial și imaginile) am reușit să citesc și eu Chiț și Ronț, adică traducerea lui Mozart și Robinson. Ce am putut sesiza este că povestea e adresată unei alte game de vârstă, deși structura narativă e similară cu cea din Ronț, în câteva momente cheie (asamblarea plutei, lovirea de un obstacol, aruncarea pe mal, apariția inamicului). Ilustrațiile, deși au o cromatică similară, au complet alt stil – sunt mai detaliate și explicite, apropiate de o gamă de vârstă mai scăzută.

Mozart și Robinson e o carte mai sumară, cu un inamic clasic (o pisică) și cu personaje axate mai degrabă pe activități concrete (citit, construit). Căpitanul Ronț insistă pe concepte mai largi precum prietenia sau curajul și e ghidată de o temă exploratorie (piraterească, mai concret). Ce apropie însă foarte mult cărțile este traducerea numelor personajelor din Mozart și Robinson în Chiț și Ronț, precum și descrierea celei de-a doua cărți. Ce concluzii aș putea trage de aici?

  1. Asemănarea dintre cele două texte este pur întâmplătoare, iar traducerea în română este la rândul ei o simplă coincidență. Chiț și Ronț sunt primele nume de șoricel care i-ar putea veni cuiva în minte, iar unele similarități între poveste și ilustrații țin strict de simplitatea poveștii. E o explicație foarte plauzibilă, nu pot să neg.
  2. Autoarea lui Mozart și Robinson n-are idee unde e România pe hartă, așa că nu știe că un autor român i-a scris deja povestea. În plus, nu e ca și când combinația de personaje și întâmplări n-ar mai fi fost exploatată. Totuși, cei de la editura din România au decis cu bună știință să traducă într-un anume mod titlul și descrierile, pentru a câștiga spațiu atât pe Google, cât și în magazinele online, unde căutările pentru Ronț și seria preexistentă ar fi ajutat. Sigur, e o explicație ușor exagerată, dar Căpitanul Ronț a fost un succes, iar Mozart și Robinson nu a fost tradusă de o studentă și are și alți oameni în staff-ul editorial (un redactor, Crina Brăiloiu, un corector, Lorina Chițan și un editor coordonator, Florentina Ion). În momentul ăsta, căutările Google și emag pentru Ronț afișează prioritar cartea tradusă.
  3. Autoarea lui Mozart și Robinson a văzut cartea la un târg sau online, a văzut ilustrațiile și și-a creat propria versiune, inspirată de acolo. Din nou, pare exagerat, dar nu e, având în vedere că vorbim despre o obișnuită a târgurilor de cărți și editurilor pentru copii. În cazul ăsta, traducerea în română n-ar fi făcut altceva decât să scoată și mai mult în evidență asemănările. E totuși varianta cea mai puțin plauzibilă, pentru că vorbim despre o carte pentru copii, nu despre un tratat de fizică cuantică.

O concluzie? Sincer, n-am niciuna și parcă nu aș vrea să arăt nici spre autoare și nici spre editura din România, până nu am vreo dovadă. De altfel, m-ați putea întreba pe bună dreptate de ce naiba m-am obosit să scriu atâtea rânduri, mai ales în condițiile în care nu mă consider autor de cărți pentru copii.

E simplu. Chiar dacă nu sunt atașat de seria asta, m-ar durea ca, peste 1-2 ani, cineva să ia întâmplător cartea lui Gundi Herget și una din cărțile mele și apoi să spună zemflemitor: uite bă, ai copiat ideea unei casnice de 48 de ani! Nu, nu, delirurile cu șoricei vorbitori au fost specialitatea mea!

P.S: Seria Căpitanul Ronț a fost publicată de Editura Integral, iar ilustrațiile primei cărți au fost create de Sebi și Bianca Dragu, doi ilustratori foarte… dragi. Pentru a doua carte, Ronț a fost desenat de domnul Razvan Patriche.

În Cărți

Posted by on 14 Feb 2018 | Tagged as: Uncategorized

Cronica literară nu e specialitatea mea, fiind unul dintre idioții simpatici care produce mai mult text decât consumă…

Chiar și așa, mi-ar plăcea să vă invit la o sesiune de recenzii, dat fiindcă nu am mai făcut exercițiul ăsta de ceva vreme. Motivul pentru care nu prea public așa ceva, pe lângă posibilul meu analfabetism (csf, n-ai csf) este că nu am un ritm constant al lecturii. Pot trece două luni fără să termin o revistă sau pot citi trei cărți într-o săptămână. Asta nu înseamnă că le voi și citi.

Din moment ce în ultimul an am răsfoit cărți din mai toate domeniile, m-am gândit totuși să încropesc câteva selecții. Cred că, în primă fază, merită să mă aplec puțin asupra unor apariții recente din spațiul românesc, dat fiindcă în momentul ăsta răsfoiesc Pulsar-ul lui Liviu Surugiu. Despre el însă, în altă ediție…

Ovidiu Eftimie – Bacalaureat (2017)

Mine de parizer, extratereștri rasiști și Dacii anti-plasmă. Cam asta ne oferă Ovidiu Eftimie în a doua carte dintr-o serie începută în 2016. Pe domnul Eftimie voiam să-l arăt cu degetul încă de anul trecut, pentru simplul motiv că a reușit să enerveze mai toată „comunitatea” de scriitori de cenaclu din România. Cum? Demolându-i treptat pe „eroii genului” și promovând un adevăr care pare să scape localnicilor: dacă nimeni nu vrea să te cumpere, poate că nu ai ce vinde.

Din fericire pentru autor, atât Bacalaureat, cât și cartea precedentă, Arhanghelul Raul, și-au găsit rapid un public amator de satiră S.F. Ambele cărți îl au în centru pe ingeniosul subinspector Popescu, însă, dintre cele două, Bacalaureat este vizibil mai alertă și mai ancorată în narațiune. Intriga prezintă dedusubturile unei invazii extraterestre dintr-un orășel de provincie, însă umorul e bazat mai degrabă pe satirizarea unor obiceiuri neaoșe, decât pe situații în sine. Astfel, pentru autor e mai importantă caricatura chestorului de provincie, decât personajul suprauman care ocupă funcția.

Dacă nu sunteți extrem de pretențioși cu S.F-ul vostru și nu sperați la vreun Philip K. Dick reinventat, Bacalaureat atinge toate punctele unei lecturi plăcute. E o carte ușoară, perfectă pentru a fi servită într-o duminică, în sos de comedie și cu garnitură science-fiction.

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul (2017)

Dacă tot am discutat despre ultima carte a autorului, mi-am zis că n-ar fi rău să o tratez și pe prima, mai ales că are doar două. Arhanghelul Raul ne oferă primul set de aventuri al subinspectorului Popescu și al susnumitului Raul, un publicitar care învie pentru a preveni Apocalipsa.

E ușor de ghicit că nici Arhanghelul Raul nu ne scutește de absurd, aici condimentat din plin cu teoria multiversului, călătorii în timp și alcool. Stilul epistolar și numărul mare de personaje fac din Arhanghelul Raul o lectură ceva mai „dificilă” decât Bacalaureat, dar asta nu înseamnă că nu o puteți citi în câteva ore. Din punct ăsta de vedere, cartea de debut a lui Ovidiu Eftimie e mai ofertantă pentru cititorul ocazional de S.F., în mare și pentru că stilul amintește plăcut de Douglas Adams. Totuși, nu vă oprește nimic să le răsfoiți pe amândouă și apoi să vă certați cu autorul pe blogul lui.

Alex Tocilescu – Imperiul Pisicilor (2017)

Primul contact cu Alex Tocilescu scriitorul (pe copywriter l-am cunoscut în alt context) a fost prin 2005 sau 2006, când mi-a picat în mâini prima lui carte, Eu et. Al. Deși marca un debut, Eu et. Al. a fost multă vreme recomandarea mea pentru cei care voiau o mostră de „scriitură românească proaspătă”. Dacă dați peste ediția completă (există ceva fragmente și online), veți descoperi una dintre cele mai bune colecții de proză scurtă a unui autor român, înainte ca „realismul magic” să devină o obsesie națională.

Mai bine de zece ani de la revelație, speram să găsesc în Imperiul Pisicilor măcar o parte din sarcasmul și umorul nemțesc pe care Tocilescu părea să le aibă în portofel. Cumva, recenziile cititorilor care se declarau dezamăgiți că „textele nu au umorul glumelor cu pisici făcute de autor pe Facebook” mă încurajau. Să vezi ce le-a făcut-o Tocilescu, îmi spuneam. Și-a păcălit fanii de pe Facebook să-i cumpere cartea!

Din păcate, Alex Tocilescu mi-a făcut-o și mie: Imperiul Pisicilor nu e bun. Cum adică „nu e bun”? o să întrebați. Pur și simplu. Dacă Eu et. Al. a marcat decisiv la mai multe porți, Imperiul Pisicilor n-are ce căuta pe teren. E una din puținele cărți pe care regret că am citit-o până la capăt, deși e foarte scurtă. Nicio povetire nu merge, nicio metaforă nu depășește nivelul glumițelor de agenție, aruncate de hipsteri la o cafea. Liniile narative sunt abrupte și nu au sens, personajele nememorabile, iar ideile par venite după un joint savurat în weekend. Cineva nu a citit brief-ul, deși campania de promovare i-a ieșit – dacă e să ne luăm după vânzări, cel puțin.

Dani Corban – Introspecțiile unui Cocoș (2017)

Pe Dani Corban îl cunosc din perioada liceului, motiv pentru care o să vă spun de pe-acum că ultima lui carte e o capodoperă! În ciuda faptului că recenzia asta a fost plătită în exemplare din carte, există o urmă de adevăr în gluma mea. Introspecțiile unui Cocoș chiar este o carte bună, însă micul ei truc este că îți cere ție, cititorul, să faci un efort.

Acțiunea cărții este fragmentată și în esență foarte simplă. Autorul-personaj întreprinde câteva acțiuni rutiniere, legate de filmările și sesiunile foto pentru un alt proiect al editurii. V-ați prins: vorbim despre un meta-conflict. Și aici intervine talentul autorului: cartea jonglează cu metafore și hiperbole într-un stil atât de energic, încât va fi greu să nu o citești până la capăt. Pentru cei familiari cu autorul, vorbim de un truc similar cu cel din prima lui carte, Povestiri de la Olanu. Odată ce ai prins „mișcarea”, episoadele și „introspecțiile” care ți se părea că nu au sens ajung să rotunjească o intrigă mai mult decât decentă. Prin urmare, Introspecțiile unui Cocoș e genul de carte care fie te amețește prin schimbări de ritm și meta-acțiuni, fie te prinde rapid prin ritm și culoare. Dar și dacă te prinde…

Marian Coman – Haiganu – Fluviul Șoaptelor (2015) și Furia Oarbă (2017)

Din păcate, atât Furia Oarbă, cât și Fluviul Șoaptelor sunt parte dintr-o trilogie de romane fantasy care ar merita savurate în universul în care au fost create. Ce univers? Universul HAC (Harap-Alb Continuă), o lume fantasy plecată mai puțin din opera lui Creangă și mai mult din legendele și miturile fondatoare românești. Respectivul univers mai include și vreo 38 de numere de bandă desenată, proiecte derivate, hărți și povestiri, pe care nu e musai să le fi citit pentru a înțelege romanele, dar ajută.

Cele două cărți își plasează personajul, un zeu osândit să trăiască printre muritori, atât în ipostaza de salvator, cât și în cea de antierou și uneori în cea de narator. Printre cei care îl ajută pe Haiganu să-și deslușească soarta se numără și un „pui” de vrăjitor, un căpcăun meschin, o prințesă a piticilor și un grifon. Cine și cum lucrează o să descoperiți și singuri pentru că Haiganu e o serie scrisă coerent și închegat, mult peste alte încercări românești similare. Spun asta și pentru că Marian Coman își permite să experimenteze atât la nivel stilistic, cât și structural: perspectivele narative se schimbă și ramele povestirilor se întrepătrund destul de des. Prin urmare, dacă vă place fantasy-ul sau vă atrage universul HAC, Haiganu e ce ați putea face în câteva seri, în loc de World of Warcraft.

Bonus – Cristian Sima – Marea Spovedanie a Brokerului Fugar (2015)

Am cumpărat cartea asta în 2015, am citit-o în 2016, am recomandat-o în 2017 și vă povestesc despre ea în 2018. De ce? Pentru că în timp ce scriam rândurile ăstea, am reușit să o dobor din bibliotecă. Serios. De altfel, între citirea inițială și opinia scrisă online, a trecut destul timp pentru a vedea dacă am rămas cu ceva. Pe scurt: nu, nu am rămas cu mare lucru, dar ăsta nu e un motiv pentru a nu o recomanda.

Față alte lucrări autobiografice, Marea Spovedanie e o carte scrisă într-un stil plăcut, apropiat de articolele pe care se și bazează. La momentul apariției, Cristian Sima era o apariție destul interesantă în peisajul mediatic, sau, mai degrabă, o dispariție. Brokerul mai-marilor zilei pierduse sume imense de bani la bursă și fugise în Elveția, țară de unde ne scrie și acum. Pe lângă episoadele de biografie pură, cartea încearcă să explice acțiunile fostului acționar Hotnews și să le pună într-un context politic.

La nivelul veridicității spuselor lui Sima, textele trebuie servite cu un „grăunte de sare”. Multe dintre personajele indicate de el sunt acum închise sau cu averile confiscate, deci se poate spune că, în anumite privințe, „a avut totuși dreptate”. Ce nu se poate certifica sunt circumstanțele și detaliile propriilor acțiuni. Suntem obligați să îl credem pe cuvânt, chiar și atunci când previziunile lui sunt ilare. În plus, tonul ușor arogant pe care naratorul îl adoptă uneori e enervant. Înțeleg că vorbim cu și despre un om cult, cu multiple succese în CV, dar vorbim și despre un fost broker urmărit penal care ne ține lecții din exil. Modestia n-a omorât pe nimeni. Altfel, subtilitățile limbajului autorului nu le implică mereu și pe cele ale ortografiei, dar cartea poate fi ușor recomandată.

O mențiune absolut specială merită și Vlad B. Popa cu al său Tati (2017), o colecție de viniete amuzante, paradoxale sau pur și simplu simpatice din viața unui tânăr tătic. Deși nu mă încadrez în publicul cărții ăsteia, am decis să o menționez pentru că am senzația că autorul ar fi vrut să mă aplec de fapt asupra altor cărți din bibliografia lui.

P.S: Ce mă bucură cel mai mult însă este că toți autorii ăștia au fost clar inspirați de aceeași trilogie fundamentală pentru literatura română, și anume Căpitanul Ronț (asta ar fi una dintre glume).

Șeful lui Șefu’

Posted by on 10 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În ultimele zile, poporul Facebook a jucat un ping-pong furibund cu gafele politicienilor locali…

Am râs, am dat „Share” și ne-am bătut pe spate. Am fost siguri că, în ciuda dezolantului peisaj politic și economic, măcar suntem mai deștepți decât ĂIA. Am fost convinși că cei din afara țării se uită la România și spun „băi, ce popor mișto, păcat că e condus de o gașcă de hoți”. Aparent, cuprinși de efervescența propriului grup, am uitat că oamenii nu fac des diferența dintre membrii unei echipe și liderii ei.

Oare la muncă, atunci când departamentul din care facem parte suferă un eșec, lumea dă vina doar pe șefi? Sigur, ei sunt plătiți să își asume responsabilități, dar nu sunt singurii pe care sigla de pe ecuson îi reprezintă. Când vedem eșecurile din campionate, atribuim rezultatele doar antrenorului echipei? Mai mult, când vorbim despre rateurile istorice ale românilor, ne limităm doar la liderii pe care cronicarii nu i-au uitat?

Trăim într-o țară unde fixația pentru oameni providențiali și cultul personalității au mers mereu mână în mână. De la despotismul medieval la monarhia modernă, de la dictatura militară și până la opresiunea comunistă, românii au căutat mereu „părinți ai națiunii”. Chiar și așa, nicio epocă nu a aparținut vreodată unui singur om. De-asta e greu de înțeles de ce nu vedem mesajul alegerilor noastre. Imaginea liderului nu poate fi separată de imaginea echipei.

Așa cum lumea se uită îngrijorată la „polonezi” și „unguri”, nu la Duda sau Orban, cam tot așa se uită și la România. Râdem de un premier care nu poate spune „bună ziua” fără să citească, dar atunci când o trimitem în afara țării să ne reprezinte, pentru ceilalți nu mai e la fel de amuzant. Râdem de Gabriela „Motostivuitor” Drăghici, din Comisia pentru Egalitate de Șanse pentru că avem de ce. Totuși, dacă așa arată liderul, care sunt „șansele” ca angajații ei să o depășească?

Ha, ha, poporul nostru a ales numai imbecili! Uită-te la ei cât sunt de proști! În regulă, dar ce spune asta despre noi? Sigur, noi suntem „vârfurile” echipei România, doar că performanțele unei echipe sunt performanțele mediei, nu ale vârfurilor. De-asta nu va conta niciodată câți olimpici trimitem afară, cât timp 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Facem parte dintr-o echipă slabă, iar liderii sunt cei pe îi merităm, după mai bine de 20 de ani în care ne-am spus singuri că suntem cei mai buni. Ei sunt liderii care reflectă de fapt starea campionatului.

Nu suntem singurii ai căror conducători nu reflectă aspirațiile populației. Cea mai mare putere a lumii e condusă de un individ desprins dintr-un sitcom. Canada, o țară care a fost cel puțin generoasă cu emigranții români, a început să-și renege liderul, care a făcut gafă după gafă în ultimele luni. Chiar și așa, când vorbește despre xenofobie, presa se referă la Trump și la suporterii lui înflăcărați, nu la toată America. Când vorbește despre toleranță dusă la absurd, opinia publică îl critică pe Justin Trudeau, nu pe canadianul de rând.

Din păcate, România nu e încă suficient de „mare” încât să-și depășească liderii. Nu suntem încă acolo. Nu suntem locul ăla minunat, stricat de conducători corupți. România e o țară care alunecă pe o pantă nedemocratică și ale cărei politici fiscale sunt privite cu suspiciune. Prin urmare, când publică poze cu figura de buticar a lui Dragnea sau cu privirea de politruc a lui Tăriceanu, analiștii de afară scriu și se gândesc la „politicieni români” în general și la „români” în particular. Nimeni nu spune: iată niște oameni aleși de o minoritate, nereprezentativi.

Acum un an România a fost protestatarii. Pentru un moment, părea că cineva avea să-și asume rolul de lider, însă momentul a trecut. Acum, România e Mircea Diaconu, Maria Grapini și Viorica Dăncilă. Ei sunt cei care se văd, oamenii care și-au asumat pozițiile și care au fost aleși să facă asta. Și atunci începi să-ți pui întrebări: cât de bun să fie corpul profesoral național, dacă Ministrul Educației nu poate articula două fraze? Până la urmă, el e „șeful” echipei și, oricâte excepții am cunoaște, șeful e de multe ori imaginea mediei.

Dacă, de la Revoluție încoace, ăștia ne sunt căpitanii, cât de bună poate să fie echipa? Cât de buni putem fi noi, ca români? Până la urmă, dacă România nu se poate califica în campionatul țărilor civilizate, mai e de mirare că vârfurile vor să se transfere? Cât mai pot să înscrie, cel puțin…

P.S: O discuție paralelă ar fi fost și cea despre puterea exemplului, dar i-am dedicat deja un articol mai vechi.

Domnu’ Administrator

Posted by on 06 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Povestea asta începe în inegalabilii ani ’90, când nu eram scriitorașul guraliv și figurant de-acum. Eram doar guraliv și figurant.

O seară de joi, ca multe altele. Mă vârâsem între geanta maică-mii și plasa lui taică-meu și reușeam să îi încurc vizibil pe amândoi. Mergeam în același ritm cu ai mei, să nu cumva se prindă cei de la coadă că venisem și eu. Aveam senzația că apartamentul de la parter era interzis piticilor iar acum era pentru prima dată când îi treceam pragul.

Astfel ascuns, am făcut primii pași în cel mai gol spațiu pe care-l văzusem până atunci: biroul lu’ domnu’ administrator. La fiecare sfârșit de lună, toți părinții din trei blocuri se înghesuiau în spațiul ăsta insalubru. În mod normal, de afară, tot ce puteam vedea era o lumină aprinsă și creștetele majorității adulților pe care-i cunoscusem până atunci. Din când în când se auzeau voci și câte un strigăt înfundat. Aveam impresia că înăuntru era ditamai ceremonia, interzisă ălora care încă mergeau la grădiniță.

Odată intrat înăuntru, bănuielile mi s-au confirmat. Apartamentul era imens și complet lipsit de mobilă sau uși. Era, cum ar zice agențiile imobiliare de astăzi, „complet decomandat”. O grotă. Undeva, în ceea ce ar fi putut fi o sufragerie, era plasat un birou și, lângă el, un maldăr de dosare. Întregul spațiu era luminat de un singur bec, atârnat de cea mai simplă dulie. Părinții mei, părinții lui Alex și toți părinții pe care îi cunoșteam stăteau în picioare, la o coadă imensă care începea lângă birou. Mai târziu aveam să asemăn imaginea cu celebrele povești despre beciurile Securității.

Nu eram singurul pici dinăuntru și asta mă liniștea. Mai erau și alți papițoi cu care mă alergam prin vecini, toți la fel de speriați. Cum nici pentru noi nu erau scaune, ajunseserăm să ne înghesuim pe un covor vechi și să ne jucăm la grămadă, fiecare cu ce avea de acasă. Ne construisem practic propria groapă de nisip imaginară. După câteva minute, părinții au început să sâsâie și să gesticuleze spre noi. Era un moment solemn: venea domnu’ administrator!

Depășind în grabă oastea de părinți obosiți, administratorul se cocoță cu grijă pe tron. Un moș chelios și gârbovit, prea scund pentru a se distinge în marea de capete, „domnul” își dezvoltase un sistem complex de avertizare, bazat pe mirosul de ceară și de transpirație pe care-l elimina în mod nativ. Practic, omul își „puțea” o cărare printre cei care așteptau de minute bune să își plătească „datoriile” la stat.

Ritualul era întotdeauna același: în față intra doamna Ioana și o vecină de la scara a treia, pentru că îl cunoșteau. Scuza oficială era că ele erau femei și mai în vârstă, dar Ioana avea maxim 45 de ani. Ulterior, domnu’ administrator se ocupa de „primul venit, primul servit” și avea grijă ca fiecare om să beneficieze de măcar 10-15 minute din timpul lui. Nu de alta, dar atât de mult îi lua să completeze o chitanță: scuipa pe degete, răsfoia cataloage, lovea cu pixul în masă și, mai ales, se răstea la plătitori. Uneori, pornea și un calculator chinezesc imens care nu sunt sigur că mergea, dar garantez că scotea din sărite cel puțin 10 oameni din sală.

Mic fiind, am fost multă vreme fascinat de creatura aia. Era similară trolilor de sub pod din legendele scandinave. Lua cu ambele mâini, nu mulțumea, nu dădea rest și te privea de parcă tot el îți făcea o favoare. Dacă adulții erau fermi când venea vorba despre alte probleme (cum era jucatul în spatele blocului, de exemplu), în relația cu administratorul încercau să-și păstreze calmul. Desprins din fauna comunistă, administratorul era genul de creatură care cerea constant respect și oferea la schimb mici umilințe.

(Cea mai apropiată imagine de amintire. Sursa)

Ani mai târziu, moartea moșului senil nu a schimbat mare lucru. Cel venit în locul lui era într-adevăr mai tânăr, dar la fel de bine înfipt în sistem. Omul nici măcar nu locuia în blocurile administrate, dar primise jobul datorită apartamentului maică-sii. Nimeni nu știa cine îl alesese și cum, dar aparent exista și un Consiliu de Administrație.

Noul individ, un anume Dan, nu afișa sume clare și nu știai dacă avea sau nu program săptămânal. Asta în condițiile în care gestiona trei blocuri. Administratorul reprezenta „Asociația de Locatari”, o entitate care nu prea avea legătură cu blocul sau interesele lui și ale cărei mici afaceri erau rareori transparente. Nu cred că știa nimeni cu siguranță dacă facturile la gaze și apă fuseseră într-adevăr plătite sau dacă ciudatele chitanțe eliberate erau într-adevăr valabile.

Situația s-a schimbat într-un final când fiecare bloc a primit propriul gestionar și când întreaga mașinărie s-a descentralizat. Noul administrator era un vecin, mai atent cu plățile și plătitorii. Mai mult, apariția firmelor care se ocupau cu așa ceva a început treptat să transforme un domeniu complet netransparent într-o piață liberă. Administratorul de proximitate era ceva diferit, în mare și pentru că îl cunoșteai și cam știai ce afișează și când încasează.

În mitologia anului 2018, administratorul încă mai e un personaj cheie. Blocul în care stau cu chirie nu e nici într-un oraș mic, nici la periferie. Și totuși, într-o clădire cu trei firme pe scară și mai multe mașini străine decât în parcarea Bamboo, nu avem administrator. Din cauza unei vecine nu tocmai sănătoase, cel vechi a demisionat, iar cel adus să mențină interimatul s-a dat bătut. Acum s-a propus o firmă de gestiune, însă aceeași babă nărăvașă și alți doi vecini se opun. Păi cum, să nu avem noi administratorul nostru, de aici din bloc?

Mentalitatea asta este cea care dădea României acum câțiva ani primul administrator fals care continua să încaseze bani, în ciuda proceselor în derulare. Oamenii plăteau unde era mai convenabil și unde cunoșteau ritualul. Mai mult, ei plăteau „administratorei” pe care o cunoșteau.

Și așa ajungi să înțelegi mai clar de ce corupția din administrația locală nu o să dispară prea curând. Pentru că mai toate „Asociațiile de Locatari” din țară, fie că se numesc Primării, Regii sau Consilii au câte un om căruia oamenii vin să-i plătească și pe care nu-l întreabă nimeni de sănătate. De ce ar face-o? El e domnul administrator.

Vă mai întrebați apoi de ce guvernanții noștri nu înțeleg ce are Justiția cu ei. Păi cum să-i anchetezi? Ei au fost administratori de mici. Administratori de țară. Fiecare sat, comună, oraș sau județ are cel puțin un om pe care nu l-a ales în mod direct nimeni, deși pare să fi fost mereu acolo. Și, la fel ca în copilărie, e mai comod să te așezi la coadă decât să schimbi situația. De ce să-l iei de guler pe moș, când e mai simplu să le spui ălora mici să tacă din gură?

P.S: Prin 2016, apăruse un joculeț Steam numit Beholder, un simulator de administrator într-un stat comunist. Vi-l pot recomanda retroactiv, deși n-am nicio reducere pentru voi sau vreun link afiliat, ca „bloggerii mari”.

Orci, Supereroi și Tenis

Posted by on 04 Feb 2018 | Tagged as: Filme & Carti

Din fericire pentru cititori, ultimele luni au însemnat o scutire de la articolele despre filme, atât de pe blog, cât și de pe site-uri mai titrate, cu care mi-am încheiat colaborarea…

Din nefericire, urmează exact un astfel de articol. Producțiile înșirate aici nu sunt foarte noi, dat fiindcă multe au fost văzute înainte de „dispariția” mea temporară, pe când altele au fost vizionate ulterior, la o distanță sănătoasă de data lansării. Dacă sunteți familiari cu titlurile, puteți citi următoarele rânduri cu scopul de a vă enerva. Dacă nu le-ați văzut, acest text vă va convinge că n-ați pierdut nimic.

1. Cu Șanse să vă Placă

Three Billboards Outside of Ebbing, Missouri (2017)

Titlu lung, pentru hipsteri? Bifat. Intrigă lacrimogenă? Bifat. O mamă singură își răzbună fiica ucisă. Actori mari, obișnuiți cu filmele de anduranță? Bifați-i și pe ei, începând cu Woody Harrelson, Frances McDormand și Sam Rockwell. Nominalizări la Oscar? Bifate și ele. După toate aparențele, filmul ăsta urma să fie o lălăială clasică de Oscar, genul de film creat pentru a umple rastelul. Din fericire, Three Billboards chiar e o producție memorabilă, o combinație brutală de dramă, film polițist și comedie neagră. Foarte rar mi s-a întâmplat ca un film cu o descriere „de manual” să mă țintuiască pe scaun cu orele. Bonus: bifați-l și pe Caleb Landry Jones, un puști care apare și în Get Out, primul horror cvadruplu nominalizat la Oscar.

Battle of the Sexes (2017)

Spre deosebire de titlul anterior, filmul ăsta avea toate șansele să fie memorabil. Celebra partidă de tenis dintre Billie Jean King și bătrânul Bobby Riggs a depășit cu mult granițele unui meci demonstrativ. Scopul ei a fost să demonstreze „definitiv” superioritatea masculină în sportul cu paleta! Prin urmare, Battle of the Sexes putea fi multe lucruri: o comedie spumoasă, o dramă sportivă sau, de ce nu, o demonstrație deșteaptă de feminism. Pe ce irosește însă regizorul Jonathan Dayton 50% din film? Pe relația de lesbianism dintre Billie Jean King și coafeza ei. Serios. Dacă în cazul jucătoarei reale, episodul a fost trecut sub preș (până când Billie a fost pregătită să și-l asume), Battle of the Sexes a decis să-l transforme într-o piesă centrală, sperând probabil într-o nominalizare la Oscar pe „criterii minoritare”. Din păcate, niciun comitet nu a trecut cu vederea modul în care talente precum Steve Carell sau Emma Stone au fost ignorate în film. Până și Sarah Silverman merita mai mult. În concluzie, chiar dacă subiectul istoric și decorurile salvează filmul de la a fi prost, nimic altceva nu o mai face.

1922 (2017)

O ecranizare după Stephen King, ușor de găsit pe Netflix. Ca multe dintre poveștile maestrului și 1922 se învârte în jurul unei crime, acțiunea mustind de referințe la alte cărți similare ale lui King. Povestea e bunicică, Thomas Jane joacă bine, însă singurele lucruri care strălucesc în 1922 sunt decorurile. E un film relativ scurt și plăcut vizual care ridică totuși o serie de întrebări despre ce înseamnă cu adevărat un „blestem”.

War Machine (2017)

Bazat pe un efort jurnalistic semnat de David Michod, War Machine spune povestea unui general venit să „salveze” imaginea SUA în războiul din Afganistan. Filmul pune pe tapet câteva nume mari, începând cu Brad Pitt, Ben Kinglsey, Anthony Michael Hall și Tilda Swinton, pe care le completează cu actorași precum Topher Grace și Will Poulter. Personal, am apreciat atât tema cât și execuția lui War Machine: e un film cu idei contradictorii, fără o miză reală, cam ca războiul „împotriva terorii”. Din păcate, criticii i-au imputat ritmul lent și plictiseala ce se instaurează rapid și, de data asta… nu pot să îi contrazic.

Gerald’s Game (2017)

Tot Stephen King, tot Netflix. Gerald’s Game e o ecranizare destul de fidelă a cărții cu același nume și, pentru privitorul obișnuit, e mai puțin un film horror sau psihologic, cât e un recital actoricesc al Carlei Cugino. După o serie de filme nu tocmai impresionante, actrița ne arată că nu e doar o femeie atrăgătoare, ci și o actriță cu un imens potențial, irosit în roluri de mămică sexy. Altfel, pentru cei nefamiliarizați cu romanul, Gerald’s Game este povestea unui cuplu difuncțional care încearcă să-și reînnoade relația printr-un wekeend de sex dubios, într-o cabană izolată. Ca în orice roman al lui Stephen King, acțiunea degenerează în psihoze, halucinații, morți subite și puțin supranatural. Singura mea nemulțumire față de film este eliminarea unor personaje secundare din carte. Altfel, la fel ca 1922, și Gerald’s Game face o trimitere directă către alte cărți ale lui King (Dolores Claiborne în special).


(“Uncuff me and stop calling yourself fucking Daddy!” – Sursa)

 

Little Evil (2017)

O parodie Netflix dupa The Omen, cu Adam Scott și Evangeline Lily, adică cu tipul ăla bărbos și iritant și gagica aia care seamănă cu Liv Tyler. În film mai joacă și câțiva veșnic actori de rol secundar, precum și câțiva comedianți americani, dar asta e mai puțin relevant. Ce e important este că, folosind o intrigă foarte subțire (un tată vitreg află că fiul lui e Antihristul) și câteva gaguri de salon, Little Evil reușește să fie totuși un film plăcut. Mai mult, pe parcurs, producția atinge și niște probleme sociale pe care alte titluri le tratează cu mănuși. Bunicel, de văzut într-o duminică relaxată.

Going in Style (2017)

Un film cu Michael Caine, Morgan Freeman, Alan Arkin, Cristopher Lloyd și, în rol secundar, cu un scenariu de mâna a doua. După câțiva ani de sărăcie și o pensie anulată, câțiva moșuleți simpatici se hotărăsc să jefuiască o bancă. Cam asta e tot. Going in Style nu e nici prea amuzant, nici prea bun. Din fericire, nu e nici un film prost, dar asta doar datorită actorilor de clasă implicați în el. Continue Reading»

Next»