Cumva animat de anteriorul meu post istoric (ala fluviu) am inceput sa ma gandesc la o tema care-mi revenea recurent in cap si in liceu. De ce istoria glorifica doar conducatorii razboinici si violenti ?

Sa ne gandim logic. In perioada antica si medievala sa pornesti un razboi era cel mai usor lucru de pe pamant. Intotdeauna se gasea cineva de atacat sau ceva de aparat. Isi facuse o alta natie trei sate la zece kilometri de cetatea ta ? Pe ei, pe mama lor ! ”Inamicul” calcase cu 20 de centrimetri in ”teritoriul tau” ? Hai sa ne aparam tara si sa le radem neamul !
Evident, exista intotdeauna posibilitatea unui razboi inevitabil. Daca cineva chiar te ataca si nu reuseai de nicio culoare sa te intelegi cu atacatorul, razboiul era inevitabil.(asta pentru ca de cele mai multe ori atacatorul nu prea intelegea limbile cu mai mult de trei cuvinte – dintre care unul era ”omoara”)

Dar nu despre astfel de situatii este vorba ci despre multiplii bravi conducatori care nu au facut altceva decat sa mentina o permanenta stare de conflict si de cele mai multe ori, de haos economic. Deoarece in antichitate si chiar la inceputul Evului Mediu existau societati a caror principala ramura economica era razboiul (prada de razboi), voi avansa putin in epoca moderna, pentru a nu fi nevoit sa tratez exceptiile. Daca ar fi sa enumeram numai
presedintii americani mai cunoscuti am ajunge la concluzia ca ni-i amintim doar pe cei razboinici. Au fost 42 de presedinti dar noi doar la cei ca Roosevelt, Truman, Nixon, Reagan, Bush Senior sau Junior tresarim. Cred ca multi americani n-au idee despre reformele economice ale lui William Howard Taft, Chester Arthur sau William McKinley…

In Europa avem aceeasi situatie. Nu cei care au ridicat cultural si economic un stat sunt mentionati ci marii cuceritori sau ”aparatorii”. In cartile de istorie sunt mentionate doar 2-3 peronalitati puternice ale perioadei premoderne. Oare daca nu erau acesti ”muncitori anonimi” in slujba politicii, mai aveau ce sa apere sau cu ce sa atace liderii razboinici ?

Ce era mai greu intr-o Europa macinata de razboaie ? Sa strangi cateva mii de oameni si sa-i duci la moarte sigura indurerandu-le familiile si slabind statul sau sa mentii puternice aliante si relatii diplomatice inteligente, in timp ce-ti solidifcai baza nationala ?

Atitudinea admirativa fata de razboinici imi aminteste de un personaj din Xena , unul dintre serialele copilariei mele. Here’s Joxer The Mighty (greatest warrior in the whole world) :

P.S : Lectia razboiului prelungit poate fi invatata foarte usor din Africa si din alte tari inca blocate undeva intr-un Ev Mediu tardiv. (cel putin la nivel de mentalitate)