Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Original, nu din piață!

Posted by on 17 Jul 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca orice moș care și-a trăit anii ’90 bătând mingea în fața blocului, încă mai știu ce greutate avea cuvântul „original” printre puștani.

Chiar dacă ai noștri făceau tot posibilul ca noi să nu simțim penuria perioadei în cauză și să putem ronțăi liniștiți Chupa-Chups, asortat cu Frutti Fresh, erau câteva domenii unde eforturile părinților nu își găseau ecou. Un astfel de domeniu era și moda. Sau, cum ar fi spus o mămică, „când trebuia să iei ceva de îmbrăcat”.

Practic, chiar dacă erai printre puștii care prindeau Fanta și Kick la desert sau poate chiar un Sante (cum eram și eu, de ce să nu recunosc) era imposibil să găsești haine de calitate la prețuri bune, mai ales în orașele de provincie. În astfel de condiții, piața și magazinele de tip angro (de la Dovaliul vâlcean la Bigul bucureștean) îți ofereau o incredibilă paletă de haine chinezești sau turcești, majoritatea dintre ele contrafăcute. Asta dacă nu aveai noroc cu vreo rudă de prin străinătate care să-ți trimită haine second-hand de prin Germania sau „trențe”, cum li se spunea ulterior. La noi mai ajungeau și prin așa-zisele „consignații”, dar nici acolo n-aveai mari șanse să găsești ceva de calitate.

Dacă treningurile Niko erau evitate chiar și în perioada aia, pantofii sport Pumas Original sau Reibook Pro erau peste tot. În fond, asemănarea cu echivalentele lor din cataloagele Neckerman era izbitoare. Uneori mai găseai și Addidas Torsion, dacă te uitai atent. Discuția despre cât de repede se strică talpa la „pume” era deja celebră. Practic, „teneșii” chinezești îi făcuseră pe mulți să creadă că perechile de Chucky Taylor All Stars pe care le purtau nemții sau englezii erau niște „prostii de încălțări”. Datorită falsurilor, românii apreciază și acum excesiv de mult încălțămintea grea, din piele, cu șireturi proaste și talpă foarte groasă. Ăia erau pantofii buni, nu ce luai din piață!

În astfel de condiții, să ai un tricou, niște adidași sau chiar și o șapcă „de firmă” era mare lucru. Având în vedere că fenomenul se răsfrângea și asupra altor obiecte, expresia cea mai des întâlnită era de „originale”. Cine avea haine originale era rege peste „coinaci”. Nu vreți să știți ce a însemnat șapca mea originală, făcută în republica dominicană sau cât de importanți au fost adidașii lui Cipi, făcuți chiar de firma Adidas (ani întregi din copilărie am crezut că Adidas are trei „d”). Practic, tartorii modei, cei care decideau ce și cum se poartă, erau băieții șmecheri și doamnele fardate care vindeau la tarabe și cei care stăpâneau peste magazinele de la colț. Nu vreți să știți cum arată un om îmbrăcat în echipament complet Didibao!

Ce era deci un produs original? Ideal, era un produs făcut de companiile pe care le imitau furnizorii piețarilor. În realitate, orice produs care nu era făcut în China (habar n-aveam noi câte se făceau în China) sau Taiwan și care rezista mai mult de trei luni era „original”. Să nu credeți că discuțiile s-au oprit undeva în curtea școlii Numărul Doi, unde trei puști de generală tot încercau să descifreze ce naiba scria pe tricoul luat din piață al unuia dintrei ei. Scria „You be the bestest now!”, dacă vă interesează. În fond, chiar și între chinezării existau vedete și era important să știm „de unde și-l luase”, adică de la ce tarabă! Unii pretindeau chiar că știu să citească coduri de bare și să detecteze „etichetele” originale. Din păcate, „dezbaterea” despre ce haine ar fi mai bune, cele de firmă (originale) sau cele din piață (în mare parte falsuri) ne-a însoțit până prin liceu.


(Majoritatea hainelor erau inscripționate în „engreză” sau „Engrish”, o combinație bizară de cuvinte englezești și gramatică asiatică. Sursa imaginii.)

 

Trăiam într-unul dintre orașele cu „mall” (avea și scări rulante, băi copii!), dar nici atunci nu puteam lua haine de la firme mari, deși producătorii europeni pătrunseseră și la noi. Majoritatea nu aveau reprezentanțe, iar cei care le aduceau le vindeau la prețuri imense. În continuare, pentru o pereche de „converși”, cea mai bună soluție era un târg sau magazinele second-hand, care aveau însă o cultură separată (și care a înviat în ultimii ani). Apariția magazinelor cu produse la 38.000 de lei (3.8 lei noi), cu produse inițial confiscate de prin vamă, nu a contribuit prea mult la procesul de educare.

Sincer, mai toată copilăria și adolescența generația mea a fost de părere că și hainele din piață sunt la fel de bune. Diferența stătea doar în etichetă. Sigur, când am putut să ne luăm cu 40 de lei (400 000 de lei vechi) un tricou de bumbac de la H&M sau C&A, lucrurile se schimbasera deja. Eram însă deja studenți. Studenți care nu-și permiteau Lacoste, dar care înțelegeau că o etichetă e totuși o garanție. În cazul generației mele, ne-am lecuit complet de Addidas cu trei „d” destul de târziu, atunci când comerțul ne-a arătat că hainele de firmă nu trebuie să fie scumpe, dar că au totuși mai multe șanse să fie bune. Minima garanție a calității e ceva ce am învățat în timp să cerem de la orice produs.

Aș vârî poate epoca hainelor din piață sub preș, însă experiența de mai sus e experiența unui puști dintr-un oraș de provincie curățel, unul decent aprovizionat. E în același timp povestea unuia care stă de 12 ani în București și care a văzut o bună parte din Europa. Din păcate, falsurile turcești (puțin mai atent făcute decât cele chinezești) încă dăinuie și acum în multe regiuni din țară, chiar și în cele unde „originalele” sunt de multă vreme disponibile. De altfel, cunosc oameni care ajunși în Turcia pe la finalul anilor 2000 s-au întors de-acolo cu geamantanele doldora de Gucci și Versace. Dacă ne aplecăm și asupra obiectelor care țin de stil, vom observa că în România se vând în continuare mai multe Relexuri decât Casio-uri originale.

Pentru cei mai tineri, povestea de mai sus pare puțin exagerată. Pentru mulți dintre ei, hainele „proaste” sunt ce-și cumpără atunci când nu primesc bani de la părinți și trebuie să se mulțumească cu „ieftinelile” de la mall, în detrimentul vreunui târg de autor. Pentru generația mea și cele precedente însă, genul de haine pe care acum le vezi în Dragonul Roșu au constituit multă vreme singura alternativă. O alternativă de tranziție care ne-a lăsat urme mult mai puternice în mentalitate decât am vrea să credem. Și nu, faptul că uneori mergem „în piață” și ne luăm produse de la tarabe pentru câteva purtări (deși putem face același lucru online) nu e o consecință a ei, ci doar o ieșire ieftină și nevinovată. Tot la fel, nu te va condamna nimeni dacă pur și simplu nu-ți permiți, dar ai nevoie. Problema e alta…

Vedeți voi, n-a existat niciodată o analiză comparativă între calitatea unui tricou de firmă și a unuia semnat Dolce & Banana. Foarte probabil că ambele sunt produse de aceeași muncitori prost plătiți din China, Bangladesh sau Turcia, dar nu asta e esențial. Ideea e că cineva a impus un standard de calitate pentru unele, și prin urmare și un preț, pe când altele au fost semnate de băiatul care învârtea banda. Cineva și-a asumat oficial răspunderea pentru un produs, și asta e de fapt principala diferență. O diferență pe care nu vrem deloc să o acceptăm.

La nivel social, lupta dintre fals și original a fost întotdeauna o consecință a lipsei de posibilități sau a lipsei de cunoștințe. Și, ca întotdeauna, românii au preferat să-și ascundă disonanța sub ideea unei dezbateri. Am continuat să ne convingem că „merge și așa, ba e chiar mai bine” și să evităm întrebările timp de mai bine de un deceniu. Până la urmă, brandurile ăstea mari de ce nu erau și la noi? Pentru că erau mari taxele de import sau pentru că producătorii știau că nu au cui să le vândă? De ce ni se păreau prețurile la haine atât de mari? Pentru că ne urau străinii sau din cauza nivelului nostru de trai dezastruos? Să lăsăm întrebările, că și Adibas au șireturi!

De ce am spus că mentalitatea asta ne-a lăsat urme adânci? Pentru că am avut un logo de țară și un brand book făcute pe 800 000 de euro prin tehnica copy-paste. Ne-am supărat puțin, dar ne-a trecut. Am putut să scriem și „Carpathian Garden” pe tricou, că ne-a durut imprimanta, nu? Ne mândrim cu un sfânt necanonizat, al cărui brand e deținut de un puști de 24 de ani și ale cărui omagii sunt majoritar produse în China. E în regulă, dacă o să ne interzică, putem vinde și icoane cu Arsenie Beca! În continuare nu ne deranjează falsurile, chiar dacă ne-am permite originalul. Poate că de-asta nici nu ne înfioară ideea unui plagiat.

Politicienii noștri? Arată și vorbesc ca unii reali, dar, ce să vezi, randamentul lor nu e nici pe departe comparabil. Nu de alta, dar niciunul nu pare să vrea să-și asume răspunderea pentru ceva, să-și transforme faptele într-o lucrare „de firmă”. Ce să facem, dacă i-am luat din piață? Avem autostrăzi cu studii de fezabilitate care par reale, dar fără o picătură de bitum turnată. Avem un stat complet original, cu o istorie plină de eroi și daci măreți, dar nu ne recunoaște nimeni valoarea când ieșim din țară.

De aproape 30 de ani am ridicat un edificiu în cinstea falsului. Am vrea să avem un stat original, cu care să ieșim mândri în fața blocului, dar până atunci, ne mulțumim și cu o bluză pe care care scrie colorat „Velcome tu Rumenia”!

P.S: Articolul ăsta a fost stârnit de descoperirea la etajul 2 din magazinul Unirii a unui altar închinat anilor ’90. Vorbim de magazinul Stockhouse unde puteți găsi atât adidași la 40 de lei, cât și Tamagotchi-uri, marmote de lut, adidași cu beculețe și alte minuni. Cum magazinul are și produse faine, am înhățat niște provizii de papetărie, niște pahare de carton inscripționate cu fostul campionat european, o stație meteo și o prostioară de recorder, dar v-am lăsat vouă câinele ăsta superb. Cu plăcere! (Serios acum, merită să-i faceți o vizită, să le arătați celor mici la ce tânjeați voi în copilărie)

Despre Pazvante Chioru’ și importanța viziunii

Posted by on 08 Jul 2018 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Dacă micile mele incursiuni istorice v-au plictisit în trecut, e timpul să vă luați o cafea, pentru că n-am terminat…

Majoritatea sunteți probabil familiari cu expresia „pe vremea lui Pazvante” și sunt convins că o parte dintre voi cunosc și originea acestei minuni sintactice. Pentru cei care n-au căutat încă pe Wikipedia sau prin alte locuri, îmi voi permite să fac un rezumat.

Dacă astăzi spunem despre vechituri că sunt „de pe vremea lui Pazvante”, acum două secole, numele guvernatorului turc Osman Pazvantoğlu (sau Pazvante, pentru creștini) băga frica în orice locuitor al Țării Românești. De altfel, „vremea lui Pazvante” a fost multă vreme sinonimă cu dezastrul.

Născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea într-o familie creștină (românească, spun unele surse), micul Osman s-a remarcat de mic prin apetența pentru afaceri de succes. De altfel, primul lui start-up a fost unul de cămătărie, antrepriză pentru care era să fie omorât de turci. Scapă mituind un paznic și, câțiva ani mai târziu, ajunge mercenar în garda unui domnitor fanariot. Unul din Valahia, printr-o bizară coincidență.

Ajungând într-un sistem complet familiar lui, omul nostru își croiește repede drum în ierarhia unui imperiu putred. Pentru asta, istoricii vremii ne sugerează că Pazvantoğlu s-a folosit în principal de tâlhărie, înșelăciune și jaf, hobbyuri foarte apreciate în perioadă. În scurt timp, ambițiosul soldat a ajuns să controleze atât de multe trupe încât s-a putut răzvrăti împotriva sultanului Selim al III-lea și și-a făcut propriul pașalâc în nordul Bulgariei, cu Vidin și Turnu Măgurele drept centre. În acest sens l-a ajutat și prietenia cu un dandy grec, poetul Rigas Feraios, cunoscut luptător pentru independența Greciei.

De-acolo a asuprit economic și militar o Țară Românescă dezorganizată și lăsată pe mâna unor conducători slabi (au existat și fanarioți bine intenționați, dar ăștia nu erau printre ei). De-alungul ilustrei sale cariere, Pazvante a atacat obsesiv atât raialele turcești, cât și satele românești. Printre isprăvile lui se numără arderea Craiovei și pustiirea Bucureștiului, care la momentul respectiv fusese părăsit de domnitorul Mihai Șuțu. Legendele spun că în București cerșetorii și hoții preluaseră conducerea, iar pe stradă se făceau false încoronări. Atunci s-a încetățenit ideea „vremii lui Pazvante”.

De altfel, înfiorat de sistemul de management impus de tânărul antreprenor, sultanul l-a recunoscut drept pașă, deși puțin cam târziu. De ce? Pentru că Osman își bătuse deja monedă și începuse să negocieze separat cu marile puteri, deschizându-și inclusiv false consulate. De asemenea, merită să menționăm că, după ce fusese refuzat de o româncuță bogată, Pazvante dezvoltase un adevărat dezgust față de femei. Lucrul ăsta se vedea și din incursiunile lui, unde omul omora și viola fără discriminare, alături de o gașcă de hoți porecliți „pasvangii”.

(De altfel, spre finalul „carierei”, Osman se și îngrășase. Sursa Imaginii.)

După câțiva ani de pură teroare în zona Olteniei, un alt băiat simpatic, haiducul devenit ulterior boier, Iancu Jianu, a decis că jafurile și incursiunile lui Pazvante înjumătățeau prada propriilor jafuri și incursiuni, moment în care i-a administrat câteva bătăi (despre care unii cred că l-ar fi lăsat și fără un ochi, deși legenda e probabil exagerată). De altfel, Iancu avea și câteva principii în plus, desprinse fie din creștinism, fie din faptul că majoritatea „antreprenorilor” din epocă lăsau în general femeile și copiii în pace.

În 1809, Jianu face praf armata pasvangiilor și transformă raiaua Turnu Măgurele într-o autostradă românească, adică în nimic. Istoria consemnează chiar mândria haiducului la aprinderea fitilului care urma să arunce în aer moscheea din oraș. Din păcate, Pazvante murise deja de doi ani, otrăvit fiind de un medic evreu, agent otoman. De ciudă, Iancu Jianu îl omoară totuși pe conducătorul cetății Vidin, care e posibil să nu mai fi avut legătură cu pasvangii. Pe vremea aia, dacă te întorceai acasă fără sânge pe bardă, nu mai vedeai nici măcar un pupic de la gagică-ta!

Acum, dacă tot v-am spus povestea, n-aș vrea neapărat să fac vreo paralelă. Până la urmă, tocmai am vorbit despre un afacerist minor, ridicat prin înșelăciune, folosindu-se de pârghiile unui sistem corupt. Un om care a fost mereu susținut de o gașcă care nu a știut să facă altceva decât să fure. Unul care odată ajuns la conducere a luat-o complet razna. Un băiat simplu, ar spune unii, unul stabilit într-un final în Turnu Măgurele… adică în Teleorman (dar asta e doar o coincidență geografică).

Trimișii lui Pazvante au lăsat Bucureștiul în dezordine, în timp ce principala lui susținere politică a venit de la un dandy care își urmărea propriile scopuri. Într-un final, Pazvante a avut ce și-a dorit: câțiva ani de putere, presărați cu multă frică. Câțiva ani încheiați prin trădare și prin sabia unui om nu complet diferit prin atitudinea față de furt, dar ceva mai stăpânit și cu acea doză de patriotism care să-l facă simpatic.

Dacă pe bolnavul de putere Osman Pazvantoğlu nu l-a plâns nimeni, Iancu Jianu a apucat să fie prins, judecat, eliberat prin căsătorie și a sfârșit prin a-și trăi pensia ca boier la țară. Ba, mai mult, după o întâlnire emoționantă cu Tudor Vladimirescu, Jianu a reintrat în istorie și a sfârșit prin a fi îngropat ca un erou.

Cele două finaluri demonstrează că, indiferent dacă te ajută sau nu vederea, mai importantă e viziunea. Ridicarea și decăderea celor două personaje ne arată că istoria iartă uneori jaful și furtul, dacă în spatele sabiei există un scop. Uneori, chiar și hoții pot deveni eroi… dacă știu când să se oprească.

P.S: Să nu uităm că în perioada în care noi tremuram de frica unui individ poreclit „Pazvante Chioru’”, în Prusia tocmai își încheia opera și viața Immanuel Kant. Asta ca să nu vă mai mirați când orașe din România se transformă în câmpuri de luptă.

Încă 5 minute…

Posted by on 09 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

Păstrează distanța!

Posted by on 06 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Deși ar fi foarte potrivit în peisaj, titlul nu e o sugestie pentru distribuitorii de fluturași electorali…

În copilările, unul dintre cele mai des auzite reproșuri de la părinți era celebrul „nu mai sta atât de aproape”. Aproape de ce? Aproape de orice ți-ar fi putut face rău în secunda următoare. Nu mai sta atât de aproape de nenea de la coadă, de balustradă, de ghișeul de plăți, de sobă, de marginea străzii, de câinele fără botniță. Atât pentru mine, cât și pentru alți copilandri de vârsta mea, fraza asta intrase în folclorul sâcâitor al lui „spală-te pe mâini” și „uită-te pe unde traverserzi”.

Motivul era și este simplu: simpaticul animăluț numit copil este extrem de curios și incapabil să aprecieze corect raportul dintre propria forță și forța de gravitație. Chiar dacă mă irita teribil, fraza asta mi-a permis să transform de câteva ori inevitabilul „aoleu!” în banalul „era cât pe ce să…”. Tot ăsta e și motivul pentru care acum, într-o epocă a simțurilor atrofiate, a căștilor pe urechi și a ecranelor lipite de deget, îndemnul parental de mai sus e mai necesar ca oricând. Pericolul n-a fost niciodată tehnologia („nu mai sta atât de aproape de monitor!”), ci capacitatea ei de ne sustrage din cotidian. Și nu, nu țin neapărat să fiu considerat un moș senil, dar copiii și adolescenți observați în ultimii ani n-au nicio idee când și unde să se oprească. Vorbim aici despre o oprire fizică, adică despre necesitatea de a nu mai merge într-o direcție, mai ales când direcția aia se îndreaptă la rândul ei către tine.

Să nu mă înțelegeți greșit: am fost un campion al căștilor sculptate pe ureche. Nici când am dat de primele telefoane inteligente (da, Nokia) nu am fost mai sociabil. Dar, de voie și mai ales de nevoie, generația mea a fost forțată să nu mai stea atât de aproape de râpă și nu mai facă pipi pe gardul electric. Am învățat să îngăimăm câte un „Mă scuzați” și „Mulțumesc”, să dăm bună ziua și chiar să stăm civilizați la coadă. Evident că nu facem toți asta. O bună parte din populație încă urlă online că e plin de țărani, în timp ce îmbrâncește femei la casă pentru a fi primii români care au plătit un singur iaurt cu un card contactless. Dar, am învățat totuși să păstrăm distanța și știm de ce ăsta e un lucru important, chiar dacă nu-l respectăm.

În interacțiunile sociale, distanța minimă trebuie păstrată în mai multe situații decât poate un blog enumera. De la cozile mai sus amintite, la metrourile și tramvaiele supraaglomerate, la distanța față de bordură sau de marginea peronului, acel „nu mai sta atât de aproape” ar trebui scris și rescris pe toate semnele de avertizare. De ce? Pentru că, indiferent dacă ai în față un om, un câine sau un bou într-o rablă tunată, apropierea nepermisă înseamnă un singur lucru: agresivitate. E o invitație la conflict și un concept de bază într-o știință destul de bine definită și anume proxemica.

(Sursa Imaginii: Explosm.net)

Pentru cei care au primit deja o doză de „proxemică” în facultate, dar și pentru cei neinteresați (adică mai toată lumea), o să rezum pe scurt ce-i cu știința asta. Edward Hall, un băiat foarte deștept, a pus bazele proxemicii în anii ’60. Plecând de la observații din antropologie, psihologie și etologie (comportamentul animalelor), Hall a descoperit că mamiferele și nu numai ele, comunică inclusiv sau, în unele cazuri, exclusiv prin distanță. Gestiunea distanțelor în sine e mai mult decât o problemă de teritorialitate, e o chestiune de comunicare interpersonală și afectează tot, de la modul în care o iei la fugă când vezi că a scăpat leul de la zoo, până la modul în care se construiesc apartamentele sau modul în care sunt decise cadrele dintr-un film. Cu alte cuvinte, deși obsesia distanțelor a fost uitată în bagajul nostru genetic, efectele ei sunt imposibil de neglijat.

În tot puhoiul ăsta de informații, ar fi de reținut că distanța socială, distanța de la care ne simțim confortabil cu interacțiunile cu străini, se oprește pe undeva pe la doi metri. De-acolo începe distanța personală, rezervată prietenilor, amicilor și persoanelor pe care le considerăm apropiate, distanță continuată de teritoriul intim, plasat undeva între 15 cm sau mai puțin (pentru iubite, copii, câini și alții cărora le spunem familie) și între 15 și 46 cm pentru aceleași persoane și pentru persoanele cărora tu le permiți accesul. Da, distanțele ăstea sunt percepute drept teritorii, iar încălcarea lor este fie un pretext pentru anxietate și paranoia (distanța personală), fie o declarație informală de război (distanța intimă). Sunt convins că știința granițelor nu e tocmai exactă, dar, astăzi mai mult ca oricând, ea este cu siguranță necesară. Să nu uităm că trăim în epoca lui „nu am loc”, deși ne petrecem jumătate din zi în fața unui calculator, interacționând cu „prieteni” virtuali alături de care ocupăm același spațiu.

Acum o să-mi spuneți că știați lucrurile ăstea și că articolul nu-și are rostul. Cu a doua parte nu comentez, dar, dacă toată lumea știe, de ce e nevoie să atragi atenția celor care se holbează în cartea sau tableta ta, deși putea să nu o facă. Sigur, spațiul public justifică niște lucruri (precum “declasificarea” oricărei convorbiri telefonice), dar distanțele percepute individual sunt mai puternice decât spațiul desemnat formal. Cu alte cuvinte, faptul că suntem într-un spațiu pe care tu îl consieri public nu te scutește de a te da la o parte când vreau să trec. Până la urmă, e ciudat să scriu despre cum nu se stă lipit de ușa de la toaletă când altcineva o ocupă. Să nu mai vorbim despre situația, de data asta specific masculină, în care, deși sunt patru pisoare libere, cineva se așază fix lângă tine. Ieșind din zona nevoilor fiziologice, la fel de ciudat să scriu despre situația în care, nu e în regulă să-ți lași copilul să stea la coadă, cu capul lipit de poșeta doamnei din față. Nu e în regulă nici să te vaiți după, când pumnul soțului doamnei va sta lipit de același cap.

Sunt de acord că, cel mai probabil, ar trebui să lucrăm mai serios la carențele de comunicare verbală, maniere și bun simț, indiferent de vârstă. Totuși, când simți că generații întregi au simțul distanței complet atrofiat, începi să-ți pui întrebări. Până la o eventuală trezire a părinților, profesorilor și a oamenilor, până la urmă, îți poți antrena coatele și vorbele de duh pentru următoarea întâlnire cu cei cărora nu le-a spus nimeni să „nu mai stea atât de aproape”.

P.S: E interesant cum, pentru o națiune destul de pasivă, reușim să fim extrem de paranoici cu detalii care n-au nicio legătură cu viața cotidiană. Aici aș mai fi avut loc de o glumă cu Soroș… dacă eram în 1995.

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Next»